Precum în cer așa și pe pământ-cerul cu stelele,țăranul și pământul

10426635_2173470449458754_265325816565600201_n

„Precum în cer așa și pe pământ” nu au fost pentru țăranul român doar câteva cuvinte din cuprinsul Rugăciunii împărătești, ci un fapt pe care îl înțelesese cu mult timp înainte de a cunoaște rugăciunea. Cu milenii în urmă chiar, strămoșii noștri au înțeles că între om,  pământ și cer există o legătură indestructibilă și au încercat să își explice cât mai logic această legătură. Au observat cerul cu luna, cu stelele, cu soarele și în funcție de modificările, de „mersul” acestora au văzut ce anume se întâmplă pe pământ, în jurul lor.

Iar în urma acestor observații ne-au lăsat moștenire creații artistice pline de originalitate care nu pot decât să ne fascineze, fie că vorbim de poezii, povești, muzică, țesături, cusături, ceramică, etc.

Am să mă refer momentan doar la relația, la observațiile privitoare la stele: cum le-a perceput, cum le-a numit, cum le-a transpus într-o poveste de mare frumusețe.

Astronomy-Celestial-MapDupă cum spunea T. Pamfile, cunoașterea evenimentelor cerești (după observații ce duraseră sute de ani) a primit o semnificație practică în meteorologie (exemplu: vremea se schimbă când stelele vor părea mai mari sau mai apropiate de pământ), în calendarul popular, în alternanța dintre noapte și zi sau în orientarea pe durata nopții. Problemele pământești și tot ceea ce înconjura omul s-a reflectat în numele stelelor și constelațiilor. Altfel spus, omul a „proiectat” pământul pe cer, dând cu adevărat sens cuvintelor „precum în cer așa și pe pământ”.

picture17Exemplific acele legături ce vizează efectiv satul și lumea sa, adică viața la țară și veți observa căă aceleiași stele sau constelații i se atribuie nume diverse sau mai  multe nume, funcție de imaginația omului sau, uneori, funcție de zonă:

-gospodăria și peisajul rural: Casa cu Ograda, Coliba (Coroana Boreală), Fântâna, Fântâna din Răscruci (Cygnus-Lebăda), Puțul (Pegas), Jgheabul Puțului(Andromeda), Ocolul, Țarcul (Auriga), Crângul Cerului (Calea Lactee)

constelatii_astronomie_astrologie_poza-îndeletnicirile oamenilor: Văcarul (Carul Mare), Vizitiul sau Surugiul (Auriga), Cărăușul (Ursa Mare), Porcarul (Taurul-Pleiadele), Arcașul (Sagittarius-Săgetătorul), Lăutarul  (Coroana Boreală), Ciobanul (Lyra)

-uneltele agricole: Plugul,Rarița,Secera, Grebla (Orion), Coasa, Coporașca, Coporaia (Cepheus), Plugușorul (Ursa Mică), Grapa (Ursa Mare, Ursa Mică), Steajărul- un stâlp sau par în mijlocul ariei de treierat în jurul căruia se învârte calul-(Steaua Polară din Ursa Mică)

-uneltele meșteșugărești: Burghiul, Sfredelul Pământului (Auriga), Sfredelul Mare, Spițelnicul Mare (Orion), Spițelnicul Mic, Sfredelul (Canis Minor), Sfredelul Rusaliilor (Taurul), Barda, Toporul (Perseu)

canis major-orion-căile și mijloacele de transport: Carul Mare (Ursa Mare), Carul Mic (Ursa Mică), Trăsura, Carul lui Dumnezeu (Auriga), Carul Dracului (Perseu), Cobilița, Cobilița Ciobanului (Cygnus-Lebăda), Proțapul, Oiștea, Tâjala, Tânjaua Carului, Roțile Carului (Ursa Mare), Calea sau Drumul Robilor, Calea sau Drumul lui Troian, Drumul oilor, Calea Laptelui, Drumul Orbilor, Calea Țiganului, Calea Șchiopilor, Paiele Țiganului (Calea Lactee), Drumul sau Calea Rătăciților (Serpens)

-instrumentele de măsurat: Balanța, Cântarul, Cumpăna (Libra), Deșteptătorul (Taurul-Pleiadele)

-Instrumente de iluminat: Candela Cerului (Steaua Polară din Ursa Mică)

-animale: Boii, Cei 7 boi (Ursa Mare), Cap de Bou (Taurul-Pleiadele), Taurul, Gonitorul, Vierii sau Porcii (Taurul-Pleiadele, Hyadele), Oile (Lyra), Berbecul (Berbecul), Țapul (Capricornul), Capra, Capra și Iezii (Auriga), Câinele, Dulăul (Canis Major), Cățelușa, Poloschița (Canis Minor), Calul, Lupul, Lupăria, Haita Lupilr, Leul (Leul), Ursul (Ursa Mare), Peștele, Crapul (Pești), Racul (Rac), Scorpia (Scorpionul), Găina, Găinușa, Cloța, Cloșca cu Puii (Pleiadele), Vulturul, Vulturul Domnului (Acvila), Buburuza (Pleiadele)

16În tradiția populară se mai amintește numele unor stele sau constelații care însă nu au putut fi identificate: Corbul, Porumbița, Porumbia lui Noe, Sturzul, Mierla și Balena.

-denumiri creștine și diverse: Mănăstirea (Cassiopeia), Crucea Mare, Crucea Miezului Nopții(Cygnus-Lebăda), Crucea de Mână, Crucea Mică, Crucea Fârtatului (Delfinul), Scaunul lui Dumnezeu, Tronul (Cassiopeia), Împăratul, Steaua Ciobanului, Stâlpul-coloana neolitică- (Steaua Polară din Ursa Mică), Regina Stelelor (Lyra), Fata de Împărat cu cobilița, Fata cu Cormâslă (Acvila), Cei Trei Crai (Orion), Făt-Frumos (Hercule), Luceafărul de Miazănoapte (Marte), Luceafărul de Seară și de Ziuă, Luceafărul Ciobanilor, Steaua Ciobanului (Venus), Luceafărul cel Mare de la Miezul Nopții, Luceafărul cel Frumos (Lyra), Luceafărul din Zori, Luceafărul de diminață, Luțiafăr (Sirius, Carul Mare), Luceafărul Porcesc (Taurul), Zmeul, Balaurul (Draco, Dragonul), Ucigă-l Toaca, Ucigă-l Crucea (Ursa Mare), Zorilă (Sirius, Carul Mare, Canis Minor), Vărsătorul (Vărsător); Cununa (Coroana Boreală), Toaca, Gavădu Mic (Pegas), Toiegele (Orion), Cingătoarea Regelui (Orion), Brâul, Brâul Luminos al Cerului (Calea Lactee), Comoara, Comoara lui Iov (Polux), Cornul Caprei, Coarnele Caprei (Capricorn), Hora (Coroana Boreală), Gemenii, Romul și Remul, Romul (Gemenii), Virgina, Fecioara Maria (Fecioara), Inima Curată a Maicii Domnului (Spicul din Fecioară).

priveste-cerul-va-ploua-cu-stele-48202Omul și-a legat propria-i viață de stele, cunoscută fiind credința populară că la nașterea cuiva apare o nouă stea pe cer, iar la moarte o stea se stinge sau cade, elocvente fiind versurile din Miorița: „Iar laa nunta mea/ A căzut o stea.”

Țăranul român, bun observator și om practic, și-a  grupat stelele în constelații cu semnificații practice. El nu avea nevoie de o astronomie științifică. Conform cercetătorului etnolog Ion Ghinoiu, țăranul nostru la începutul secolului XIX împărțise cerul în 38 de constelații principale.

Ținând seama de considerentele expuse până acum, vă voi prezenta legenda apariției constelațiilor cu denumiri împrumutate din viața satului și țăranului. Această legendăse prezintă similar atât în Drăgănești-Olt cât și în Vernești-Buzău, fapt ce denotă unitatea de credință a poporului, modul comun de a vedea cerul în raport cu omul și pământul. Este o poveestire care-ți merge la suflet, cu înțelesuri profunde, incluzând elemente ținând de ceea ce specialiștii au numit „procesul migrației” sau posibil de transhumanță.

constelatia-ursa-mare-mit„Depărtându-se cerul, căzând noua pacoste pe capul bietului om și tot din cauza femeii (…), gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos povețele lui Dumnezeu (…), a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la El, sus, în cer. Știind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ până la cer e mult (…) și că va avea zăbavă, nu glumă, până s-o întoarce acasă, plecând omul și-a luat cu dânsul:  caru mare cu 4 boi; caru mic; candela din perete; crucea de pe biserică; fântâna din răscruci; barda, sfredelul, spițelnicu; secera; coasa; rarița și plugul; dulăul de la târlă; cățelu din curte; cloșca cu puii; scroafa cu purcei; porcarul de la porci; ciobanul de la oi; văcaru de la vaci; vizitiul de la cai; hora din sat- că vrea să se arate înaintea lui Dumnezeu, ca un bun creștin ce era și a căutat să-și ia și cele trebuincioase la drum, să aibă de toate și nici să fie singur la drum, să mai aibă omul cu cine schimba o vorbă pe atâta amar de cale și să aibă și pe cine să-i fie în ajutor la vreo nevoie. Apoi luă și grâu și porumb de semănat, ca, intrând în câmpiile întinse ale cerului, să are și să semene, când o fi să i se isprăvească merindele și să aștepte până când s-or coace roadele, ca, secerând grâul și culegând porumb să-și facă merinde (…apoi să-și) urmeze calea mai departe…< Se întâlnește cu Ucigă-l Toaca (Crucea), la mijlocul drumului spre cer, și se iau la ceartă.> …Diavolul scoate din traista lui: balaurul și șarpele năprasnic; ursul; scorpia blestemată; calul furios; căpățâna de om și pe toate le azvârle împrrejurul omului ca să-l înspăimânte. Omul însă nu s-a înspăimântat și fără să-și piardă cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una, cu două, se încaieră la luptă vitejește cu dracul, atât de vitejește că, dintr-un fleac de trânteală, se făcu sub cer o vijelie mare, că și azi durează acolo sus și va dura în veci acea vijelie, pe care noi o numim vântul turbat (…). În toiul luptei omului cu dracul, cățelul, deși mic, dar vânjos nevoie-mare și rău de mama-focului, se repezi la cal ca să-l muște, și calul încolțit de cățel, când mai văzu și pe dulăul de la târlă că vine în urma cățelului, îi trecu furiile pe loc și o croi la fugă. Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobilița. Văcarul puse pe goană pe șarpe cu ajutorul horii, și zvârcolelile șarpelui se văd și azi pe cer, iar vizitiul zdrobi căpățâna cu barda. Scorpia, care-și întindea ghearele spre om, vrând să vie de ajutor dracului, când văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se îi țâșni sânge din ochi, și de blestemată și rea ce e, înțepeni cu ghearle întinse, plesniind fierea în ea de atâta necaz. Numai boii de la caru mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs și au cârnit proțapul, boul de la hăis cârnind spre cea. Dar și ursul îngheță de frică când îl văzu pe om cum îl stâlcise pe dracul, și doar dracul era lângă urs; și vedea bine ursul că și lui are să îi vie rândul acuș-acuș. De aia nici nu mai crâcni ursul. Toate acestea se văd și azi pe cer! În mijlocul acestor chipuri, omul biruitor se vede falnic și măreț (pe cer), iar dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult că abia se mai zărește (pe cer). Și acolo sus, omul tot regele firii e, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar și dracul îi știe de frică, și-l ține de stăpân. Omul mai are mult să ajungă la Dumnezeu (…). În sfârșit, drumul pe care a mers omul îl cunoaștem bine: căci se vede bine în nopțile senine fără lună. El se numește Calea Laptelui pentru că a fost albit cu laptele vărsat din gălețile ciobanului: ciobanul când a avut nevoie de cobilița lui, ca să lovească în balaur, din pripă a răsturnat gălețile, trăgând cobilița repede și laptele s-a vărsat pe drum și a curs și a tot curs, împrăștiindu-se pe tot drumul.”

Despre această legendă, I. Otescu, un alt renumit etnolog spune: „nici nu îndrăznesc să comentez această legendă, așa-mi pare de sublimă”. Cât privește vechimea acestei legende, același Otescu face o remarcă, și anume, lipsa sapei dn inventarul omului. Ori sapa ar fi fost necesară la întreținerea culturii de porumb. Și,deși vem inclus în poveste porumbul, acesta se poate să fi fost introdus mai târziu în text, uitându-se însă să se includă și sapa.

omulCam aceasta ar fi de spus, e scurt despre modul cum omul a înțeles în felul său să transpună acel „Precum în cer așa și pe pământ”.

Voi reveni cu o serie d explicații pentru numele stelelor și constelațiilor, cum și în ce zoone se folosesc un termen sau altul.

Bibliografie:

-Anuarul Astronomic, Academia Română, București

-„Cerul- Oglindă a Pământului- Spicuiri din mitoastronomia românească”, Zoia Maxim, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Iharka Szucs Csillik, Institutul de Astronomie

MARI M.

Biserica din Strei-comorile și misterele sale

biserica din streiBiserica „Adormirea Maicii Domnului” din Strei se află pe Valea Streiului nu departe de Călan fiind una din cele mai vechi biserici din Transilvania. După părerea celor mai mulți specialiști ea datează din secolul al XIII-lea și a fost inițial o biserică ortodoxă, apoi preluată de calvini, revenind din nou ortodocșilor ca  în zilele noastre să fie aproape abandonată, în biserică ținându-se slujbe doar de hramul bisericii, în 8 septembrie. Actualmente se află în proces de restaurare, lucru absolut necesar.

turn strei

Ceea ce atrage atenția la o primă privire este turnul clopotniță cu trei etaje, turn ce pare că ar data din 1270, aflat pe latura vestică. Ultimul etaj al turnului este deosebit, având un model alcătuit din cărămizi, așezate intercalat cu colțurile acoperișului, asemănător celui de la Densuș. Biserica are un naos de tip navă, fiind pavat cu cărămizi romane, tavanul fiind din scândură. Altarul este boltit în cruce pe ogive masive de  piatră. Arhitectura bisericii este un amestec de gotic timpuriu și romanic târziu, completate cu stilul arhitectural vechi ardelenesc specific ortodoxismului local. Biserica mică este zidită din piatră brută și materiale preluate din ruinele unei „villa rustica” romană, însăși amplasamentul bisericii fiind  deasupra unei părți a acestei „villa rustica”. O parte din anexele și dependințele complexului roman pot fi încă zărite în apropiere. Prin această refolosire a materialului din ruinele romane seamănă cu modul de construcție al bisericii din Densuș, precum și al altor biserici din Țara Hațegului construite în aceeași perioadă.

Cred că acest obicei pe care îl vedem atât la biserica de la Densuș cât și la cea din Strei a fost modul românilor de a-și afirma atât vechimea pe acele meleaguri cât și continuitatea și identitatea lor.

Posibil să fi fost și un mijloc de a protesta la măsurile luate de către Carol Robert de Anjou și urmașii acestuia.Carol Robert de Anjou a domnit în prima jumătate a secolului al XIV-lea și începând cu el românii nu au mai fost acceptați în rândul nobilimii dacă nu treceau la catolicism și nu se maghiarizau (vezi cazul cnejilor Cândea care au devenit prin maghiarizare Kendeffy și Kendereszty).

detaliu stg monument funerar

Turnul clopotniță are încorporat la bază un sarcofag roman, păstrând vechiul acoperiș de piatră, de tip piramidal, specific bisericilor transilvănene din acele timpuri. La interior turnul se termină printr-o cupolă, în timp ce la exterior prezintă patru frontoane triunghiulare.

iisus deasupra intrarii vechi

Inițial intrarea în biserică se făcea pe sub turnul clopotniță, printr-o ușă având deasupra un arc frânt cu o frescă reprezentându-l pe Iisus pe cruce, pictura cel mai bine conservată din toată pictura exterioară. Acum intrarea se face pe o ușă scundă de pe latura sudică a navei, în fața căreia se află câteva lespezi mari.

vechea-intrare bis strei

Pentru prima dată biserica este menționată în documente în 1392. Ea a aparținut unei curți cneziale, având hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Foarte probabil, a fost prima biserică românească pictată nu doar la interior ci și la exterior (deși nu se mai pstrează mare lucru din pictura exterioară), iar aceasta cu aproape 200 de ani înaintea mult mai celebrelor sale surori din nordul Moldovei.

detalii-biserica-strei-pict exterioara neidentificabilaPictura bisericii a avut loc cel mai probabil între 1370- 1380, având ca ctitor pe cneazul Petru, fiul lui Zaicu, acesta fiind menționat în documente din 1377, cu ocazia răsplătirii sale cu dreptul de proprietate asupra a trei sate pentru slujbă credincioasă. Alte surse dau ca probabil ctitor un anume cneaz Ambrozie. Știind că între 1347- 1380 cnezii români din Transilvania și Banat au luat parte la numeroase campanii militare întreprinse de Ludovic cel Mare în Italia, se poate considera în mod logic că slujba credincioasă se referă la participarea cneazului Petru la aceste campanii, în care s-a comportat vitejește. Un argument în sprijinul acestei idei ar  fi și picturile murale din biserică, ce trimit la ipoteza execuției de către un pictor format în ambianța italo-adriatică. Tot la această ipoteză conduce și execuția iconografiei prin includerea unor teme din mediul catolic.

Strei-biserica-18 Picturile în culori predominante de roșu, ocru și albastru (culori ce, personal, mă fac să cred că nu erau alese la întâmplare, amintind de culorile roșu, galben și albastru prezente în draconul dacilor, lucru care nuu le era cu siguranță necunoscut cnejilor, dovedind astfel o conșiință a originilor lor străvechi) poartă semnătura meșterului Grozie, biserica Strei din vremea cnejilor fiind considerată cea mai colorată din Valea Streiului.

pictura interna strei Frescele executate într-un amestec de stil bizantin cu un stil renascentist lombard par izvorâte din codicele constantinopolitane. „Grozie, (fiul) meșterului Ioaniș” este primul pictor român ce și-a lăsat autoportretul și semnătura murală, după cum se poate constata în absida nordică a altarului. Desigur nu va fi lucrat singur, ci a avut o echipă care să-l fi ajutat.

Strei3-picturaCortegiul Apostolilor din altar, dar și Maica Domnului Glykophilussa- „Dulce sărutare”- sunt adevărate capodopere. Atât Maica Domnului cât și Pruncul sunt îmbrăcați cu straie populare ardelenești. Mai jos, în registrul inferior al altarului sunt pictați mai mulți sfinți, între care și Sfântul Nicolae, alături de care se află meșterul Grozie în costum cavaleresc cu glugă, ținând fiecare în mâini o biserică, aceeași la fiecare, însă nu cea de la Strei, acest fapt simbolizând că Biserica este Una!

pictura-altar strei

În naos este scena Nașterii Domnului, completată cu Închinarea păstorilor, Irod și Cei trei Magi de la Răsărit, ocupând tot peretele nordic împreună cu Fecioara între Sfinți și Sfântul Nicolae. Se presupune că la picioarele Arhanghelului din scena Bunei Vestiri de pe tâmplă ar fi zugrăvit și cneazul Petru, fiul lui Zaicu. Catapeteasma nu mai există.

Strei2-monumentul funerarÎn 1773 baronul Joseph von Hohenhausen a vizitat ținuturile Hunedoarei, însoțind pe împăratul austriac Iosif al II-lea, aflat în prima sa vizită în Transilvania. În urma acestei vizite baronul a publicat în 1775 o carte: „Antichitățile Daciei în Transilvania de astăzi. Din timpurile când această țară frumoasă era stăpânită de romani”. În această carte el vorbește și despre biserica de la Strei, despre care spune că ar fi un paraclis cu o capelă păgână din vremea romanilor, paraclis ridicat pe drumul lui Traian, încă vizibil în acele vremuri. În mod deosebit i-a fost atrasă atenția de o lespede de la temelia bisericii, pe care erau înfățișate două personaje simbolizând moartea și somnul. Iată ce scria în acest sens: ” Aici se poate vedea stela funerară de la temelie, cu cele două chipuri romane, în stare de doliu, sprijinite pe două toieege ciobănești, săpate în piatră de o parte și de alta a inscripției. Cele două persoane de pe piatra de mormânt a Aureliei Lucilla, care stau rezemate, le-am considerat la început ca fiind simboluri ale morții și ale somnului. Este cunoscut că aceste modele erau obișnuite pe pietrele de mormânt romane. S-a dovedit că romanii erau obișnuiți să personifice somnul și moartea sub chipul a două genii, spirite sau zei, care erau înzestrate și cu toate farmecele tinerilor. Toiegele lor sunt făcute întru totul după modelul bâtelor ciobănești încovoiate, care se pot vedea încă și astăzi la poporul de țară al valahilor. Chiar și îmbrăcămintea de astăzi este aproape aceeași cu care apar și cele două persoane în doliu. Cămașa ajunge până la jumătatea coapselor, peste care ei trag un laibăr scurt, mult mai scurt decât cămașa. Bătrânii se înfășoară într-o mantie și-și întrețin bărbile la fel cu ale celor care se pot vedea pe pietrele funerare. Aceste două stele funerare ne arată pe de o parte cât de puțin s-au schimbat locuitorii de azi ai acestor ținuturi față de strămoșii lor de odinioară. Pe de altă parte, ele ne arată că aceste două chipuri prezentate nu însemnează altceva decât amărăciunea poporului”. (Cartea se păstrează la Muzeul civilizației Dacice și Romane din Deva.) Foarte importantă mărturia baronului, cu o observație asupra greșelii sale de a considera romani pe  cei doi ciobani sau personaje cum însuși le-a numit, în loc de a spune clar că erau daci.

foto veche bis strei-sursa dragusanul.ro_
Sursa-foto preluata de la Dragusanul.ro

După aproximativ un secol de la vizita baronului austriac o altă personalitate vizitează Țara Hațegului și Valea Streiului, ajungând astfel și la biserica din Strei. Este vorba d Aron Densușianu, fratele marelui istoric Nicolae Densușianu, care în 1864, în urma vizitei făcute publică un articol în revista „Familia” în care scrie și despre această biserică: „Biserica din satul Strei, prin care tocmai treceam, ne ocupă atențiunea și mai scutură de pe noi aerul molatic al somnului, care ne apăsa cu greutatea plumbului. Lăsăm trăsura în drum și pe o uliță, mai nămoloasă decât malurile Nilului după ce s-a retras în albie, suim la biserică, care se află la marginea satului, pe un delușor. În câteva momente eram înconjurați de popor. Examinăm mai întâi exteriorul bisericii. Nu aflăm nimic memorabil decât o inscripțiune la rădăcina turnului. Literele sunt șterse; din cât puturăm descifra, aflarăm că este un epitaf.  Intrarăm în biserică. Interiorul corespundea perfect exteriorului. Peste tot dezolațiune. Un unchiaș de care nu-mi venea a crede să fi avut vreodată păr negru, atât  îl albise muțimea anilor- stă lipit departe și rezemat cu capul peste mâini pe un baltag. Îl întreb să ne spună ceva despre această biserică. Din moși și strămoși am pomenit-o cum o vezi, zise unchiașul.”

Strei-picturaȘi totuși biserica avea misterele și poveștile ei. Unul ar fi acela că toți sfinții înfățișați  pe pereții bisricii aveau ochii scoși, asemeni celor din icoanele bisericii de la Densuș. O explicație ar fi aceea că turcii, atunci când au invadat Țara Hațegului, ar fi profanat frescele și icoanele. Pe de altă parte, în popor, există credința că ochii sfinților ar fi fost scoși de vrăjitoare, care credeau că luându-le ochii le iau puterea.

Strei-biserica-scrijelituri de la cutite

Pe unul din pereții exteriori se văd urme și crestături adânci. Acestea se zice că ar fi fost lăsate de către oamennii din sat ce aveau obiceiul de a-și ascuți cuțitele și briștele de perete, scrijelind astfel zidul bsericii.

Bisericile ortodoxe transilvănene au împărțit aceeași soartă ca și populația românească, au fost mereu prigonite. Dacă nu au fost demolate, au fost luate abuziv și date cultelor aparținătoare bisericii Romei, mizându-se pe faptul că fără biserica ortodoxă românii pot fi maghiarizați mai ușor, biserica fiind un factor important în menținerea identității naționale.

Între anii 1970- 1973 la biserică s-au făcut unele lucrări experimentale de restaurare, însă restaurarea cu adevărat s-a început abia în ultimii ani.

MARI M.

 

 

Despre strămoșii noștri și primordialitatea lor

38746717_503315706778899_3438467000890818560_nDespre primordialitatea Neamului nostru s-a vorbit și se vorbește.Marija Gimbutas a declarat-o fără echivoc, că civilizația europeană s-a născut în spațiul carpato-danubiano-pontic. Și, chiar dacă ni se pare că mărturiile istoricilor antici, ale celor medievali sau ale celor mai aproape de zilele noastre sunt puține, ele totuși există.

Despre străbunii noștri au scris, lăsându-ne pagini memorabile, mari titani ai românismului: N. Densușianu, N. Iorga, B. P. Hașdeu, V. Pârvan, V. Lovinescu și chiar Eminescu. Pe lângă ei mulți, mulți alții, mai mult sau mai puțin cunoscuți.

Cristofi Cerchez este unul dintre cei necunoscuți sau, în orice caz, foarte puțin cunoscut. Deși arhitect de meserie, marea lui dragoste a fost istoria Neamului. Și-a dorit să lase în urma sa o operă asemănătoare celei a lui Densușianuu, pe care îl admira foarte mult. Nu a reușit, dar a studiat extrem de mult și a cercetat zeci de cărți, manuscrise și documente din bibliotecile și arhivele multor țări europene, precum și pe cele din țară. În urma studiului și cercetării sale a scris o carte intitulată „Dacia preistorică și istorică”, pe care n-a mai apucat să o publice, aceasta apărând abia postum prin grija fiicei sale. Pentru cei interesați, pputeți găsi textul aici http://www.scritub.com/istorie/Dacia-preistorica-si-istorica34183.php .

Pe lângă primordialitatea străbunilor noștri el ține foarte mult la sublinierea legăturii dintre civilizația hiperboreano-pelasgă și cea egipteană și la rolul civilizației hiperboreene in dezvoltarea, în creșterea civilizației egiptene, considerată astăzi una dintre civilizațiile cele mai strălucite ale antichității.

sfinxulEu redau mai jos câteva citate, din diverși autori, istorici cunoscuți, prezente în cartea lui Cristofi Cerchez, citate care demonstrează vechimea, primordialitatea Neamului nostru, precum și legătura cu civilizația egipteană:

„-Olimpul Iliadei nu este Olimpul Thessaliei, ci este “Olimpul cel vechi”, de lîngă Istru, unde era originea zeilor (Homer, Iliada, I, XIII).
-În rugăciunile lor, sufletele mumiilor egiptene se adresează divinităților supreme, care trăiesc în nordul Istrului (Homer, Iliada).
-În Carpați emigrau sufletele celor morți ai Egiptului, spre a-și continua viața nouă și fericită (Dionysi).
-Sciții din Europa au domnit peste Africa. Aceștia erau sciții de la Dunărea de Jos, cei mai civilizați, mai avuți și mai războinici, a căror memorie o aflăm în tradițiile istorice ale perșilor, indienilor, chinezilor (Gibbon, Histoire de la décadence romaine). Domnia lor a avut o durată de 1.500 ani (Justini, Historie Philip, 1, II).
-La baza religiei hyperboreenilor stă credința în imortalitatea întîlnită de la Istru pînă în Grecia, Egipt, Etruria, Cartagina (Diodor Siculo).
-Strabo denumește sciți întreaga familie latină, în frunte cu dacii 
-O localitate din Asia Mică, lîngă muntele Olimp din Bitumia se numește Blakia (Melal, Lib. I; Pliniu, V). Acești locuitori au fost o colonie a geților din Nordul Dunării de Jos (Strabo, XII).
-Civilizația egipteană este pelasgă, începând din neolitic (Morgan, Origines de l’Égypte).
-Cei dintâi locuitori din șesul Nilului au fost zeii, care domniseră peste Egipt, iar patria lor era în nordul Istrului (Georges Pierret, Livre des morts, Lib. VI, I).
-În Dacia, Istrul, râul cel mai mare, era considerat divin (Pierret, Livre des morts).
-Istrul este părintele zeilor (Homer, Iliada).
-Istrul este râul sfânt; el aparține istoriei religiilor timpurilor primitive (Dionisii).
-“Acolo era catena munților sfinți, în care un vârf se numea Man, muntele vieții, unde se găseau stâlpii cerului” (Pierret, Livre des morts; Maspéro, Hessiod, O.D.).
-În papirusurile pe care preoții egipteni le depuneau lângă corpul mumiilor se amintește de țara cea fericită și divină din părțile de Nord ale lumii vechi,care era situată lângă râul cel mare și sfânt – Istrul, unde s-au născut toți zeii și unde migrează sufletele celor morți (Pierret, L.M.).
-Cei dintâi oameni care au descris regiunile pământului numeau sarmați pe hyperboreeni, locuitorii din Nordul Pontului și al Istrului (Strabo, XI).
-După ideile cosmogonice ale hyperboreenilor, Universul era considerat ca o sferă concavă, în centrul căreia se afla așezat pământul (Platonis, Axios, Didot II, 560).
-Scriitorii fixează și orientarea astronomică în locul unde se află geticul polus (Martiales, Epigr. L. IX, 46). Statius îl numea hyperboreii axis (Statius, Thebaida, L. XII, 650).
-Polul Nord se află în Sciția, pe muntele Rîpei (Virgilius, Georgicele, I). Ovidiu vorbește de Ursa getică. Axa boreală, în jurul căreia se învârtea Universul, atingea pământul la gurile Istrului, pe teritoriul hyperboreenilor, sau geților (Pliniu, H. N. IV, 26).”
Great.Sphinx.of_.Giza_.360.685Și,pentru a ințelege legătura intre străbunii noștri și Egipt,C.Cerchez ne mai spune câteva lucruri interesante:
„Cunoscător al psihologiei daciane aduse de Osiris, faraonul la piramidă se oprește ca să-și zidească mormântul. Mai întâi, el caută o apropiere strânsă de masivul carpatin și se orientează după meridiana spirituală, vizând polul getic, ultima stea din Carul Mare, punct din care, coborând verticala, cade în masivul carpatin. Voind să dea o importanțî cât mai mare piramidei, faraonul alege un loc potrivit pentru construcția ei. Cum Nilul îi sta în cale, se coboară la Gizeh, unde terenul este mai accesibil și acolo ridică piramida, mormântul lui. Forma și mărimea piramidelor sunt prea cunoscute ca să mai insistăm. De un real interes este interiorul, unde își concentrează faraonul întreaga psihologie daciană”.”

MARI M.

Cultul cabirilor-un cult al lumii trace

tablita cu cultul cabirilorCultul cabirilor era un cult al misteriilor și era foarte răspândit după cum reiese din mai multe mărturii antice în special în rândul populației obișnuite.Era un cult specific întregii lumi trace, deși unii spun că originile sale ar fi frigiene. Dar până la urmă, chiar și frigienii proveneau din stirpea tracilor.

Au existat cercetători care l-au considerat un cult al metalurgiei, alții care l/au considerat un cult dedicat navigației,marinarilor, însă cei mai mulți au fost de acord că era unul al păstorilor- agricultori, așadar un cult agrar. Astfel, unii istorici și cercetători au considerat cultul ca luând naștere din credința că focul, în cele trei aspecte ale sale, ceresc , acvatic ți terestru, ar fi principiul tuturor lucrurilor. În schimb, alții au considerat cabirii ca emanație a unei ființe superioare din care se naște întregul univers, asistată de o a patra persoană. Și, în fine, au fost și aceia care l-au considerat un cult propriu și exclusiv al metalelor.

Luând în considerare toate aceste păreri, Teohari Antonescu concluzionează că „această triadă cabirică, Axieros, Axiokersa și Axiokersos, predomină cu puteri nemărginite asupra celor trei elemente principale ale lumei, cerul, pământul și apa, iar pe lângă ele se mai adaugă și un al patrulea element, Kadmilos, servind sau ca mediator între creator și substanța creată, sau ca un simplu spectator al marelui mister al naturii”.

Pare ca numele de Kadmilos derivă din Cadmos, însemnând „micul Cadmos”.

cadmosCadmos era unul dintre cei mai celebri și mai venerați eroi din antichitatea clasică, în jurul căruia s-au țesut nenumărate mituri și legende ale Greciei antice. Conform mitologiei el era fiul regelui fenician Agenor și al Telefasei. Sora sa era Europa, eroina răpită de Zeus în ipostaza de taur. Aventurile sale au început în urma acestei răpiri. Când regele zeilor a dus-o pe Europa în Creta, Agenor i-a poruncit lui Cadmos să pornească în căutarea surorii sale și să nu se întoarcă fără ea.

Cadmos a căutat-o, dar lungile sale peregrinări n-au dat nici un rezultat. Stabilindu-se în Tracia, eroul a consultat oracolul de la Delfi, care i-a spus să urmeze o junincă până în locul în care aceasta avea să se oprească,iar în acel loc el trebuia să înteme­ieze o cetate.

Totul s-a petrecut întocmai cum prezisese oracolul. Cadmos a găsit o junincă pe care a cumpărat-o și mergea în urma animalului. Când acesta, istovit, s-a culcat la pământ, Cadmos a înțeles că acela era locul indicat pentru întemeierea cetății.

Ţara unde îl dusese juninca a fost numită Beotia, „țara vacii”. Cetatea a primit nu­mele Cadmeea, nume ce îl avea și în epoca istorică cetatea fortificată a Tebei. Pentru a sacrifica vaca, așa cum îi ceruse oracolul, Cadmos a trimis dupa apă la izvorul Areia, „izvorul lui Ares”, aflat în apropiere. Izvo­rul era însă păzit de un balaur, fiul lui Ares, și sălășluia într-o peșteră din preajmă; acesta i-a omorât pe oamenii trimiși de Cadmos. De unul singur, înarmat, potrivit tradiției, doar cu o piatră, Cadmos a în­fruntat și a ucis șarpele uriaș (Euripide, Fenicienele, 663). Apoi, la sfatul Atenei (ibidem, 939), a semănat dinții balaurului, din care a apărut o armată de războinici înarmați și amenințători, pe care însă Cadmos i-a înfrânt prin șiretenie, aruncând în ei cu pietre. Convinși că erau loviți de unul dintre tovarășii lor, soldații s-au încăierat între ei, ucigându-se unii pe alții. Numai cinci dintre ei au supraviețuit (Udeos, Htonios, Peloros, Hiperenor și Ehion). Aceștia au fost numiți sparti (ibidem, 939), adică „bărbații semănați”, și au fost strămoșii tebanilor.

O dată îndeplinită misiunea sa de înte­meietor, Cadmos a primit de la Atena titlul de rege al cetății Teba, iar de la Zeus pe soția sa, Harmonia. Este demn de observat că, în paralel cu semnificația numelui Har­monia, „cea care unește”, s-a încercat ca și numele lui Cadmos să fie pus în legătura cu kosmos, „ordine”, cu valoare analoagă. Cadmos și Harmonia au avut o nuntă solemnă la Teba, unde și-au dat întâlnire toți zeii. Serbarea a fost una dintre cele mai grandioase din mitologia greacă. Cadmos i-a dăruit Harmoniei celebrul peplu și colierul pe care îl primise de la Hefaistos (sau de la Europa). Cei doi au avut mai mulți fii: Autonoe, Ino, Semele, Agave, Polidor și, mai târziu, Ilirios. Mai târziu Cadmos și Harmo­nia au fost transformați în șerpi și trimiși în Insulele Fericiților, din voința lui Zeus. Izvoarele antice îi atribuiau lui Cadmos și aducerea în Grecia, din Fenicia sau din Egipt, a unui alfabet de 16 litere. Cadmos a fost vene­rat mai ales la Teba și în Samotracia. Cultul său era legat de riturile cabirice și de vechea religie tracă. La Samotracia, unul dintre cabiri era numit Cadmilos, adică „micul Cadmos” sau „fiul lui Cadmos”. În epocile arhaică și clasică, Cadmos era deseori identificat cu Hermes, ca divinitate subpământeană legată de trecerea în lumea cealaltă.

Cadmos este deseori reprezen­tat în ceramica greacă ucigând balaurul. iar în arta romană, figura sa apare mai ales pe monede.

Kadmilos, „micul Cadmos”, împreuna cu Axieros, Axiokersos și Axiokersa apar ca făpturi primordiale, ei fiind considerați „Marii Zei”.

pt amazoane si cabiriCultul cabirilor fusese instituit, după spusele lui Herodot (cartea a 2-a, 51-vol. I) de către pelasgii din Samotracia, de la care apoi îl preluară și grecii. Însăși poziția insulei, situată în nordul Mării Egee, loc în care lumea elenă se întâlnea cu cea „barbară” din Tracia și Anatolia, dădea un aer de mister acestei insule. În fapt numele de Samotracia nu e primul său nume. Numele antic al insulei fusese Saos, iar primii săi locuitori aveau numele de sai (sau saoi), numele ulterior fiind dat după ce insula a fost colonizată de pelasgo- traci, urmați apoi și de eleni proveniți din insula Samos. Insula părea misterioasă și prin însăși natura sa, nu doar în urma misteriilor ce se vor celebra aici.

Această insulă nu seamănă cu nicio alta din Marea Egee, fiind cu mult mai înaltă decât celelalte și având o ciudată formă piramidală, iar în plus, parcă spre a-i spori și mai mult misterul, e adesea învăluită de ceață, ceea ce inspira cu adevărat teamă. Pe de altă parte, fiind o insulă mai solitară în acea parte a mării, pentru marinarii ce o vedeau părea providențială în timpul furtunilor. Din acest motiv marinarii aflați în pericol se rugau cabirilor. Sanctuarul cultului cabirilor din Samotracia, unul dintre cele mai faimoase și cunoscute ale lumii antice, era plin de ofrandele celor scăpați din furtunile pe mare. Din acest motiv misterioasele divinități ce patronau acest cult, numite deseori și „Marii Zei”, au fost identificate și cu dioscurii (Castor și Polux), fiii Ledei și ai lui Zeus, ce se unise cu ea luând forma unei lebede, dioscurii fiind considerați în antichitate principalii protectori ai marinarilor.

amazoanele-pt cabiriConform afirmațiilor lui Diodor Siculul, numele insulei ar fi fost însă dat de Myrina, regina amazoanelor. Ajunsă împreună cu sora sa și restul amazoanelor în Asia Mică, după cucerirea mai multor insule și construirea mai multor orașe, din insula Lesbos plecară să cucerească alte insule din Egee. Dar corabia le-a fost lovită de furtună. Atunci Myrina a implorat pe Mama Zeilor să o salveze și fu împinsă pe o insulă pustie. În urma visului pe care l-a avut a consacrat insula zeiței invocate, înălță un altar și institui o serie de sacrificii în onoarea zeiței, numind insula Samotracia, care după spusele lui Diodor Siculul ar însemna în traducerea grecilor Insula Sfântă.

Pentru că amazoanele cuceriseră mare parte din continent, Mama Zeilor le aduse în această insulă plăcută ei, drept colonizatori chiar și pe proprii-i fii, coribantii, numele tatălui acestora, conform spuselor istoricului grec, fiind dezvăluit doar celor ce erau inițiați în misteriile zeiței.

Pare însă că Myrina sau Mirina era un alt nume cu care în spațiul anatolian vestic se numea însăși Marea Zeiță. Acesta era și numele soției lui Toante, regele Lemnosului (insulă aflată în vecinătatea Samotraciei, unde de asemenea erau venerați cabirii), ce la rândul său era fiul lui Dionisos și al Arianei. Pentru acest motiv în mitica regină a amazoanelor se poate întrevedea o întruchipare a acestei divinități universale.

Deoarece cultul cabirilor era răspândit și în Frigia, unii considerându-l chiar ca punct de origine al cultului (frigienii fiind ei înșiși o ramură derivată din traci), cultul a fost asimilat cu unul consacrat lui Cibele- Zeița Mamă sau Marea Zeiță.

Coribantii erau considerați zeități minore ce făceau parte din însoțitorii lui Cibele, onorând-o cu dansuri frenetice și muzică asurzitoare produsă de chimvale și tobe, dar și de lovirea scuturilor cu lăncile și săbiile. Lovirea scuturilor a fost asociată cu forțele profunde și mișcările seismice ale pământului.

Uneori, datorită unei delimitări destul de confuze, coribantii erau confundați cu curetii. Despre aceștia din urmă se spune că erau un grup de tineri, în număr de doi până la nouă, în funcție de sursa informației, care o însoțeau pe Rea, sora și soția lui Cronos și mamă a zeilor olimpici. Rea era, de asemenea, asociată cu Cibele.

Miturile spun că după ce Rea îl născu pe Zeus într-o grotă din Muntele Ida din Creta, curetii acoperiră scâncetele și țipetele noului născut cu zgomotul dansului lor numit „prylis”, astfel ca înfometatul tată să nu rezerve și acestuia soarta precedenților săi frați. După Apollodor (Biblioteca, I, 3), coribantii erau fiii lui Apollo și ai Taliei, muza comediei.

Numele de cureti pare să fi fost la origine numele unei antice populații din Etolia sau Acarnania, după cum sunt amintiți și în „Iliada” lui Homer (IX, 525 și următoarele).

cureti dansand in jurul lui zeus copilIntervenția curetilor la nașterea lui Zeus a fost povestită pentru prima dată în „Imnul lui Zeus” scris de poetul Calimah (versurile 52 și următoarele). Strabon în „Geographia” (X, 3), le dedică curetilor o descriere pe larg. Conform lui Strabon, curetii ar fi fost originari din Eubea, fiind fiii regelui din regiunea Soco și ai nimfei Combe, ce la rându-i era fiica zeului apelor Asope, fiind în număr de șapte, iar numele lor fiind: Primes, Mimante, Acmone, Damneu, Ocitos, Ideus și Melisses (conform lui Apollodor (Biblioteca, I, 1), tot Melisses se numea și tatăl nimfelor Ida și Adrastea, care l-au alăptat pe Zeus). Cei șapte fii, împreună cu mama, au fost trimiși în exil de către tată, regele din Soco, stabilindu-se în Creta unde ulterior au protejat copilăria lui Zeus. Din Creta au ajuns apoi în Frigia, unde au îngrijit pe Dionisos. Din Frigia vor ajunge în Atica, unde Cecrope, regele Atenei, le va oferi sprijinul pentru a se reîntoarce în patrie.

Strabon împletește elemente mitologice cu elemente reale, considerând pe cureti ca fiind umani, și amestecă tradițiile din Creta cu cele din Grecia continentală și din Frigia. Autorul încearcă să scoată în evidență faptul că tradițiile mitologice ale coribantilor, cabirilor și datililor Idei ar avea destule puncte comune, astfel că devine dificil a face distincție între aceste figuri legendare. El afirmă că prin aceste denumiri se desemnau însoțitorii sau reprezentanții anumitor zeități, sfârșind apoi a fi considerați ei înșiși zei. În acest sens îl citează pe Hesiod, care spusese că un anume Hecatere se unise cu fiica lui Foroneu, care dădu naștere la cinci fii, din care apoi se născură nimfele munților (Oreadele), satirii și curetii. De asemena, amintește de părerile conform cărora curetii nu ar fi decât abili sunători (muzicanți) frigieni, în timp ce coribantii ar fi venit sau din Asia Centrală (din Bactriana), sau din Colchida, de la Pontul Euxin. Confuzia dintre coribanti și cureti o pune în seama existenței a doi munți ce se numeau Ida, unul în Creta și un altul în Troia.

O inscripție provenind de la Killiai, din Tracia, atestă prezența unor mystai numiți cureti. Aceștia executau în cadrul ritualurilor dansuri sacre apotropaice ale dansatorilor armați, ce repetau pe acelea mitologice ale nașterii lui Zeus și Dionisos, cu intenția de a proteja nou- născuții divini.

Neptune_et_Amphitrite

Acusilau din Argos (istoric și mitolog grec din secolul V î. Hr., de la care au rămas puține fragmente), povestește referitor la cabiri, că o fiică a zeului marin Proteus (faimos pentru abilitatea de a se transforma în diverse animale sau lucruri), fiică ce se numea Cabiria (de la care ar proveni numele de cabiri) ar fi avut de la Hefaistos un fiu, numit Cadmilos. Din acesta din urmă ar fi descins trei fii- cabirii- și trei fiice- cabiridele. Alți autori, ca de exemplu Ferecide, spun că atât cabirii cât și cabiridele s-ar fi născut direct din unirea Cabiriei cu Hefaistos. Aceștia erau venerați în special în Samotracia, dar și în insulele învecinate, Lemnos și Imbros. În marele templu din Samotracia se celebrau misteriile , ale căror figuri centrale erau reprezentate de o triadă de divinități constituită, după cum am mai amintit, din Axieros, Axiokersos și Axiokersa, identificați în mitologia greacă prin Demetra, Hades și Persefona, fiind numiți Marii Zei („Megaloi Theoi”), iar pe lângă aceștia copilul divin Cadmilos, considerat una din ipostazele lui Hermes. Alții considerau că ar fi fost doar două divinități, însă erau și cei ce susțineau că ar fi fost șapte sau nouă.

Deși se observă că Marii Zei sau cabirii, în sens restrâns, erau parte a acestei trinități, ulterior numele de cabiri a fost atribuit , într-un sens lărgit, și asistenților lor, în mod particular numelui de Axieros (corespunzător Reei și Cibelei) i-a fost asimilat și numele curetilor și coribantilor.

Samothraki_HieronSpuneam că unul din cele mai faimoase sanctuare ale cultului cabirilor era cel din Samotracia, ale cărui ruine se mai văd și astăzi. Acesta era o construcție de formă rectangulară numită „Anàktoron” (adică „Sala Domnilor”), divizat în două naosuri cu structuri mobile. Lângă „Anàktoron” era o construcție de mai mici dimensiuni numită „Sacrestia” („Sacristia”), pe ai cărei pereți s-au descoperit inscripții ce conțineau liste cu numele unor inițiați în misteriile cabirilor. Lângă „Sacrestia” se văd ruinele unei construcții circulare cu diametrul de circa 20 de metri ce a fost edificată, conform inscripției de dedicație, la cererea lui Arsinoe, fiica lui Ptolemeu I Soter al Egiptului și soție a regelui Lisimah al Traciei. Aceasta era devotată și binefăcătoare a sanctuarului, motiv pentru care această construcție dorită de ea a fost numită „Arsinoeion”. Acoperișul construcției era conic, dar partea sa centrală din vârf era descoperită, astfel ca pe acolo să poată ieși fumul de la sacrificiile ce se celebrau prin ardere.

doua dintre sanctuarele din samotraciaUn alt edificiu important era un mic templu numit „Hieròon” ce avea doar un pronaos cu coloane, în apropierea căruia se afla un teatru, o sală votivă și un altar de dimensiuni monumentale, în care s-a găsit o altă inscripție dedicată lui Filip al III- lea Arhidae al Macedoniei, fratele vitreg al lui Alexandru Macedon, care pentru scurt timp i-a urmat acestuia la domnie. În „Hieròon” se ajungea pe o alee străjuită de coloane. În interiorul templului se deschidea un naos central, ce avea în mijlocul pardoselii o „eschara” pentru sacrificii („eschara” era un tip de vatră). În lateralele naosului central se găseau încă două naosuri. Adepții cultului asistau la ceremonii stând pe bănci de marmură aflate lângă pereți. În extremitatea naosului central era o absidă în care se afla un altar cu o gaură în care se vărsau lichide în timpul sacrificiilor de către marele preot, care însă era ascuns vederii participanților de o cortină.

nike din samotracia

În partea de sud- vest a ariei sacre exista o enormă fântână închisă într-o incintă în formă de potcoavă, în care se găsea o navă de marmură deasupra căreia era celebra statuie a lui Nike înaripată, statuie datând din secolul III- II î. Hr.

Nu se știu foarte multe despre ritualurile ce se practicau în sanctuarul din Samotracia, dar în baza descoperirilor arheologice se presupune că ar fi avut afinități cu misteriile eleusine și cele orfice. La fel se poate spune despre doctrinele de bază: reînnoirea ciclurilor din natură ce se reflectau și în viața umană, moartea și renașterea, personificări ale unei entități metafizice, „Krateia”- energia primordială, „Protolaos”- primul om cosmic, corespunzător lui Protogonos al orficilor, etc. Ritualurile constau mai ales în penitență și purificare. Însă, spre deosebire de misteriile eleusine, la care aveau acces doar vorbitorii de limbă greacă, la misteriile cabirilor nu existau discriminări nici de ordin etnic, nici social, admiterea făcându- se în urma unui ritual ce cuprindea mărturisirea păcatelor către un preot anume desemnat (cum sunt duhovnicii în creștinism), numit „coes”. Ritualurile de purificare aveau loc de obicei noaptea, constând în post și spălarea cathartică, urmate de o masă sacră.

muzeul-de-arheologie-din-samothrakiProbabil în incinta sacră avea loc și un gen de reprezentație sacră, în timpul căreia cel mai tânăr dintre cabiri era „ucis” (cum se întâmpla și în cazul lui Adone, Attis, Osiris, etc.) ca apoi sa se „reîntoarcă”, să „reînvie”, cum se întâmpla în toate religiile salvatoare. Preoții, numiți „saoi” după numele primitiv al Samotraciei, executau dansuri frenetice în timpul ceremoniei, în sunet de flauturi și tobe, ceea ce leagă cultul cabirilor de cureti și coribanti, cu greu putându-se face vreo distincție între unii și alții.

Existau două grade de inițiere: unul pregătitor, al „mystai”-lor (sau adepții secreți), la care se primeau învățături etice și religioase, având loc în „Anàktoron” și cel de-al doilea, superior, al „epoptai”-lor (sau spectatorilor), ce asistau și chiar luau parte la ritualurile misterioase ale frăției, ritualuri ce aveau loc în „Hieròon”. Pentru a putea fi admiși la al doilea grad trebuia trecut un examen, la care preotul interoga adeptul spre a putea înțelege dacă avusese o conduită adecvată și dacă intențiile îi fuseseră sincere. Alături de edificiul sacru se poate observa și astăzi un mic complex constituit din două bucăți înălțate de marmură între care se află o vatră. Se presupune că în acel loc preotul interoga aspirantul asupra celor mai grave păcate pe care le comisese, înainte de a fi admis la cel de-al doilea grad de inițiere.

După admiterea ca „epoptia” inițiatului i se oferea o bandă roșie, care avea rolul de a-l proteja de necazuri și de rele influențe, și un inel din metal magnetizat, inel care-l consacra zeilor și-i dădea posibilitatea de a rămâne pentru totdeauna în contact cu divinitatea. Aceste inele erau confecționate din minereuri de fier magnetic ce se găseau pe insulă, văzându-se în aceasta un semn sau o predispoziție divină pentru acest loc.

inscriptii din samotraciaClemente Alexandrinul și Firmicus Maternus, referindu-se la o tradiție din Tessalonic fac aluzie la o dramă ce amintea asasinarea celui mai tânăr dintre cei trei cabiri de către ceilalți doi, care i-au ascuns apoi capul, înfășurându-l cu o bucată de pânză de purpură. Acest tragic episod poate fi asociat ritualului oficiat de „preotul care purifică asasinii” în Samotracia. Ar fi modelul mitic căruia i se alăturau aspiranții la inițiere după confesarea propriei vinovății.

Alte povestiri legate de insula Samotracia și sanctuarul său vorbesc de naufragiați mitici salvați în mod providențial, dând o bază mitologică salvării specifice acestor misterii, ce nu priveau destinul de dincolo de moarte ci amenințările mării. Spre exemplu, Diodor Siculul (V 43) scrie: „Izbucnind o violentă furtună, nobilii corăbieri doreau cu disperare salvare; se spune că atunci Orfeu, singurul dintre colegii de navigație ce luase parte la inițiere, adresă zeilor din Samotracia rugăciunile pentru a obține salvarea. Și imediat vântul se domoli și două stele se așezară pe capetele Dioscurilor, toți rămânând uimiți de neașteptatul și surprinzătorul eveniment și înțeleseră că au fost eliberați de pericol prin providența zeilor. Așadar, ca urmare a acestui fapt extraordinar transmis posterității, marinarii, când sunt surprinși de furtuni, se roagă zeilor din Samotracia și atribuie prezența celor două stele apariției Dioscurilor”.

Pentru celebritatea ritualurilor cabirice toată insula Samotracia era considerată sacră și locuitorii săi erau considerați „pii”, adică pioși. În insulă era interzisă orice vărsare de sânge și obțineau drept de azil chiar și fugarii vinovați de crime. Misteriile cabirice se știe că se celebrau încă în timpul împăratului Constantin.

040În urma cercetărilor făcute de-a lungul timpului a fost constată existența cultului cabirilor și pe teritoriile locuite de strămoșii noștri. Vechimea monumentelor sau artefactelor descoperite este foarte mare, acestea fiind sau din piatră sau din bronz, existând însă și pietre prețioase cu figuri și simboluri ale acestui cult. Teohari Antonescu ce a efectuat un amplu studiu al cultului cabirilor, în baza unor tăblițe aflate la noi în țară dar și în străinătate, a lăsat o serie de desene și fotografii ce explică cultul cabirilor în Dacia. De exemplu, referindu-se la o tăbliță de bronz, de formă pentagonală, găsită în România ne spune că reprezintă o ediculă al cărei fronton este format din două linii răsucite ce servesc drept calcane; în timpan sunt doi șerpi lungi, cu corpul sinuos și cu capetele plecate în jos, părând a mușca tabulamentul ediculei. Frontonul se sprijină pe două coloane între care se află un călăreț cu o tunică strânsă la brâu, cu matia pe umeri, fluturând. Pe cap are o căciulă dacică, având mâna dreaptă ridicată în sus și ținând în aceasta o cupă. Cal și călăreț sunt orientați spre dreapta. În fața lor este o femeie având în mână o tipsie pusă sub botul calului, iar în spatele lor este un al treilea personaj, asemănător călărețului, nefiind clar ce anume ține în mâna stângă, lângă coada calului, și având un riton sau potir în mâna dreaptă, care este ridicată. Sus, între călăreț și al treilea personaj se află un cap de berbec, iar între călăreț și femeie, tot sus, se află un pește, simbol al aducerii ofrandei.

Această tăbliță aparținea, după spusele lui Teohari Antonescu, domnului locotenent colonel Dimitrie Papazoglu și „carele a aflat-o, zice-se, în săpături din România mică și a publicat-o de câteva ori pe tabele volante, fără de explicațiuni științifice”. Tăblița făcea parte în momentul cercetărilor lui T. Antonescu din colecția particulară a lui D. Papazoglu.

Pe alte monumente sau tăblițe se vede în schimb, un al patrulea personaj, ce este călcat în picioare de calul călărețului.

După părerea lui T. Antonescu, cultul cabirilor provine din impresia pe care o dădeau soarele și luceferii prin răsăritul și apusul lor (în simbolistica cultului apărând deseori reprezentările soarelui și luceferilor), adică mișcarea soarelui și celorlalți aștri pe cer. Omul călcat în picioare, deci cel omorât ritualic, este asimilat cu dispariția soarelui la apus, ca și simbolul peștelui ce se ascunde în adâncuri la dispariția soarelui, amândoi ieșind din nou la vedere ziua următoare. În final, de aici reiese și credința în nemurirea sufletului, prin reînvierea perpetuă. Precum soarele, după dispariția sa la apus, reapare ziua următoare, din ce în ce mai puternic spre amiază, așa și sufletul omului împovărat de păcate, pătrunzând în tainele naturii revelate, explicate și dogmatizate în misteriile cabirilor, își recâștigă treptat virtutea și curățenia, deci reînvie.

Conform simbolurilor de pe monumente, se pare că în Dacia cultul cabirilor consta în banchete sau agape religioase, însoțite de cântecele și jocurile femeilor, însă nu de tip orgiastic precum cele specifice misteriilor dionisiace.

Nu oricine putea participa la misteriile cabirilor ci doar cei inițiați, ce trecuseră de treptele de inițiere necesare.

De obicei, în artele figurative, cabirii sunt reprezentați în număr de doi, dintre care unul copil. Cel mai adesea însă, nu pot fi deosebiți unul de altul, iar iconografia lor se asemănă cu cea a Dioscurilor. Ca doi tineri sunt reproduși adesea și pe monede. Numele „yase cabirice” desemnează exemplarele unui tip de ceramică provenită din sanctuarele cabirilor de la Teba, caracterizată prin reprezentări pictate în negru ale unor episoade mitologice interpretate în cheie comică, populară.

 

Bibliografie:

-Teohari Antonescu-„Cultul cabirilor în Dacia”,Editura Saeculum I. O., București, 2017

-L-oasi di tammuz-„Coribanti, cureti, cabiri, dattili Idei”

-Herodot-„Le Storie”, Editura De Agostini Libri S. p. A., Novara, 2014, vol. I, cartea a doua, 51, 2, pag. 339

-L. Beschi-„Cabirio di Lemno: testimonianze letterarie ed epigrafiche”, „Asaa”, LXXIV-LXXV (199-97), 2000, pag. 7- 192

-Sergio Ribichini-„Il rito segreto. Antichi culti misterici”

-Anna Ferrari-„Dicționar de mitologie greacă și romană”, traducere Dragoș Cojocaru, Emanuela Stoleriu, Dana Zămoșteanu, Editura Polirom,Iași, 2003

-„Revista periodică eclesiastică”, Anul al XIX-lea, nr. 7, octomvrie, București, Tipografia cărților bisericesci, 1895- articolul „Religiunea, cultul și moravurile poporului geto- dac”-M. P., pag. 397-400

MARI M.

Alecu Russo și studiul său „Decebal și Ștefan cel Mare”

decebal si stefanSunt autori români clasici prea puțin cunoscuți tuturor românilor. Cu atât mai puțin cunoscute ne sunt operele pe care aceștia le-au scris, fie că e vorba de opere în proză sau versuri. Pe de-o parte e vina școlii, dar pe de alta e și vina noastră, pentru că am devenit prea puțin interesați de citit, în special autori clasici și în special autorii români.

Așa stau lucrurile și în cazul lui Alecu Russo, despre care știm cel mult că ar fi scris „Cântarea României”. Mai puțin știm despre faptul că a fost cel care s-a ocupat intens de culegerea de poezii populare, stabilind și împărțirea lor în patru categorii, dar de această activitate a profitat din plin Vasile Alecsandri. Puțin știm și despre poeziile sale, ca și despre alte opere în proză, cele mai multe apărând postum, doar o foarte mică parte fiind publicate în timpul vieții și doar în ziare, fie ele românești sau franceze. De publicarea postumă a operelor sale s-a ocupat în general Vasile Alecsandri, care a avut la îndemână manuscrisele lui Alecu Russo și care a făcut și traducerea textelor, cele mai multe fiind scrise în limba franceză.

Din scrierile sale mi-a reținut atenția un „studiu istoric” după cum autorul l-a intitulat, o splendidă paralelă între două mari și importante figuri istorice „Decebal și Stefan cel Mare”. Textul, tradus de Vasile Alecsandri, a fost publicat la stăruințele acestuia, în „Foaia Societății pentru cultură și literatură română”din Bucovina, în 1868.

Acest text, care merită toată atenția, vreau să vi-l împărtășesc, astfel încât să vă puteți bucura și voi de el.

DECEBAL ȘI ȘTEFAN CEL MARE (studiu istoric)

st cel mare

Strălucite și mult mărețe figuri sunt ale acestor doi eroi în cadrul istoric al Daciei vechi și al nouei Dacie! Închipuirea se pierde în sbor, când cearcă a se urca până la înălțimea lor, și însă numele unuia dintre acești bărbați legendari este în toate gurile, pe când celălalt este acoperit cu vălul uitării.

Fanatismul patriotic și ignoranța atribue lui Ștefan tot ce i se pare minunat, tot ce-i este necunoscut: orice zidire veche, un pod de piatră dărâmat, o movilă de pământ râdicată în mijlocul unui șes întins, o ruină de cetate, biserici, schituri,etc…tot zice Românul, e făcut de Ștefan Vodă.

Dar istoria este mai nepărtinitoare; ea ne arată imaginea maiestoasă a lui Decebal strângând cu o mână rana deschisă în pieptul său ,și cu cealaltă chemând popoarele în contra poporului-rege.

Ștefan e un luceafăr luminos; Decebal este un soare întunecit; însă umbra lui Decebal se întinde mai departe decât lumina lui Ștefan.

Ștefan este un om gigantic ce împle ochii; Decebal se înalță în zarea trecutului ca o zeitate nevăzută și neînțeleasă.

Și unul și altul au avut același țel, aceeași idee sublimă: neatârnarea patriei lor! Amândoi sunt eroi, însă Ștefan un erou mai local, un erou moldovan, când Decebal este eroul lumii!

În vălmășagul seculelor trecute nu e rar de a vedea unele state mici susținându-se și mărindu-se chiar prin ajutorul politicii. Astfel Ștefan, amenințat din toate părțile de hoardele sălbatice ale Tatarilor și de nenumăratele fiare asiatice ce năvăliseră în Europa la glasul lui Mahomet al II-lea și al lui Baiazid, poreclit Fulgerul; atacat fără răgaz de Leși și de Unguri, sub pretext de oarecare drepturi fictive, Ștefan zic, se opuse dușmanilor când cu puterea, când cu dibăcia unei ingenioase diplomații. El se uni cu Leșii ca să bată pe Unguri, cu Ungurii ca să alunge pe Leși și cu amândouă aceste neamuri ca să reziste Turcilor.

Înțelept, viteaz, neadormit, el izbuti a face dintr’o țară de păstori o țară de războinici spăimântători, și, cu singurele lui mijloace, el fulgeră pe Baiazid Fulgerul, combătu cu succes pe Matiaș Corvinul, smulgându-i o parte din Ardeal, mătură Leșii de pe pământul romănesc luând Podolia și Pocuția și puse stăpânire pe șesurile goale ale Bugeacului și chiar pe o parte din câmpiile Valahiei (Țării Românești).

decebal si deceneu

În mijlocul tăcerii de moarte în care lumea era cufundată pe timpul lui August, se vede râdicându-se deodată în fața imperiului roman un om nou și un popor nou, pe care vechii cetățeni ai Romei îi numea barbari.

Însă șeful barbar se numește Decebal. El are o inimă ce ar putea cuprinde lumea întreagă, el se sprijinește cu mândrie pe arcul libertății. Popoarele stau în mirare cu ochii țintiți asupra acestui barbar care se măsură cu împăratul, găsindu-se deopotrivă cu dânsul, și care umilește Roma silind-o să-i plătească tribut. Domițian Dacicul, Particul, etc., seacă comorile sale, ca să cumpere pacea dela Decebal, însă Decebal sgâlțâe puternic colosul roman, fără a-l putea răsturna, el combate cu neîncetare influența romană, mărirea romană, domnirea romană și în fine cade glorios sub brațul divului Traian.

Moartea lui este ultimul sacrificiu ce-l face poporului său: el se ucide pe ruinele patriei sale!

Decebal e ca stelele acelea călătoare ce se zăresc pe cer, fără a se ști de unde vin și unde se duc. Necunoscuți pe lume, el și poporul său, până în momentul când încep lupta cu Roma, ei dispar în curând și de abia numele lor rămâne înscris în unele pagini ale lui Tacit.

Ștefan și Decebal au fost oameni de aceia care nu au nici strămoși, nici moșteni.

Decebal mort, Dacia cade, fecioară încă, în trista condiție de provință depărtată. Ștefan conorât în mormânt, Moldova, pe care el o râdicase la culme, se întunecă încet, încet, pierde rangul său, drepturile sale, hotarele sale cele vechi și nu mai conservă decât numele său și suvenirile Domnului Ștefan.

Remarcabilă asemănare de destinuri ale târii la două epoce atât de depărtate, după moartea acestor doi oameni!

Ștefan și Decebal au lăsat testamenturi patriotice. Testamentul lui Decebal a fost moartea lui… Ștefan, prevăzând moartea ce amerință patria sa, a dictat cu limbă de moarte povățuiri izvorâte din durerea inimii și din luciditatea cugetării celei mai înalte.

După unsprezece secole, Ștefan a râdicat spada sângeroasă care căzuse din mâna lui Decebal. Cine oare va fi chemat a râdica spada purtată cu atâta glorie de Ștefan cel Mare?

Și când?

P. S. -Am respectat întocmai ortografia textului de la momentul publicării acestuia.

MARI M.

 

Rusaliile-Zânele Bătrâne din mitologia românească

rusalii

Dacă timpul friguros ce stă sub semnul iernii este dominat de principiul masculin, timpul călduros aflat sub oblăduirea verii este dominat de principiul feminin.
Mitologia românească este plină de mesaje codificate, complexe ale experiențelor de viață, ce odată decodificate revelează concepte inițiatice ce au reușit să străbată timpurile prin datinile și obiceiurile transmise din generație în generație. Mircea Eliade spunea că: „mitul poate să se degradeze în legendă epică, baladă sau roman, ori să supraviețuiască sub forma inferioară a „superstițiilor”, obiceiurilor, nostalgiilor etc.; fără a-și pierde însă prin aceasta nici structura, nici importanța. (…) Arhetipul continuă să fie creator chiar atunci când s-a „degradat” la nivluri din ce în ce mai coborâte.”
soborul zeitelorCeremonialul Cetelor sacre feminine este cel mai vechi din istorie, manifestându-se printr-o mare diversitate de forme și acțiuni, purtând în sânu-i multiple informații ale tuturor domeniilor existențiale, neputând fi șterse din memoria ancestrală, din codul genetic al neamului prin niciun fel de interdicții subiective sau distorsionări voite ale istoriei. Și nici nu s-ar putea întâmpla, căci pe aceste tărâmuri au luat naștere și mărturie stau toate vestigiile ce aparțin celei dintâi și celei mai strălucitoare civilizații protoistorice din Europa, civilizația carpato- danubiano- pontică (cu taote manifestările ei: cultura Cucuteni- Tripolie, cultura Turdaș- Vinca- Lepenski Vir, cultura Gumelnița, cultura Starcevo- Criș, etc). Iar această impresionantă civilizație avea în centrul ei figura feminină, din plin dovedindu-se aceasta prin nenumăratele statuete singulare și soboruri feminine descoperite în arealul său.
Pentru geți vestalele, preotesele sunt zâne, iar Marea Preoteasă este Mama Zână Mamă, Sânziana. Este aceasta o moștenire a civilizației ce i-a precedat, o civilizație de tip matrifocal. Zânele înțelepte, numite și Babele, sunt purtătoare ale unor mesaje sacre, ce trebuie urmate, iar nu încălcate.
Aceste mesaje și învățături, ca dealtfel toată înțelepciunea strămoșilor geto- daci au fost încifrate în mitologia românească, ce se caracterizează prin logica sa inițiatică, un adevărat arhetip universal, arhetip studiat îndelung și prezentat de o serie de specialiști: G. Dumezil, Marija Gimbutas, Mircea Eliade, etc.
Zânele din vechime au străbătut până la noi și le cunoaștem cu numele general de Rusalii, purtând însă și alte nume în diverse regiuni, sau având alte nume funcție de momentul în care acționează, pe care îl patronează.
ceata rusaliiInformațiile cu privire la Rusalii provin indirect, din ceremonialul, ritualurile cetelor de inițiere, existente și cunoscute într-o arie extinsă, străvechea arie a geto-dacilor. Acestea au o multitudine de denumiri: Hesperidele, Gorgonele, Orele, Zorile, Moirele, Ursitoarele, Zamolsele, Maginikele, Drăgaicele, Crăciunikele, Rusaliile, Sânzienele, Lioarele, Paparudele, Căluienele, Todorușele, Todorușalele, Alexiile, Floraliile, Lăzărițele, Verișoarele, Vântoasele, Șoimanele, Dârdaicele, Suratele, Mătcuțele, Ovideniile, Farmacoanele, Iordanele,Mironosițele, etc.Zânele sunt mesagerele lumii vechi, soborul grupat în jurul Zânei Mamă simbolizând că această este axul central. Zâna Mamă este văzută ca Mama Născătoare, ocrotitoare și protectoare a întregii naturi, a întregii lumi.
Numele celei mai vechi zâne a geto-dacilor este NIKA, în acest sens dovezile epigrafice fiind grăitoare astfel că îl găsim dăltuit pe pietre de căpătâi, stâlpi funerari, dar și chiar pe crucile creștine. Îl găsim inclus în denumirea peceții cu care se sacralizează pâinea: pristolNIK. Marii Zâne, a Cerului și Pământului, i se subordonează cele 8 magii sau megaenergii cosmice prezente în data de la 9 martie a măciNIKilor și în zilele Babelor. Marile Preotese au preluat întotdeauna simbolistica Marii Mame, care concentrează în ea toată vechea știință a strămoșilor. Deși în ziua de astăzi le privim doar ca pe niște curiozități sau datini oarecare, cetele feminine sunt mai vechi decât cele masculine și sunt specializate. Ele sunt începătura lumii și reprezintă rostul. Acel rost pe care noi astăzi l-am cam pierdut. În datinile românești aceste cete contribuie la înțelegerea continuității omului în mediul cosmic, natural, biologic, cultural istoric, o continuitate ce riscă a fi întreruptă prin depărtarea omului de natură, ca element de legătură dintre el și cosmos. Zânele Bătrâne începând cu Nika, Ana, Hestia, Geea, Dokia etc. au fost mereu onorate și păstrate cu sfințenie de către femeile neamului nostru prin datini și obiceiuri, în Calendarul Babelor (Înțeleptelor), în basmele noastre (în care ne apar ca Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, etc), acestea fiind depozite și refugii ale istoriei vechi. Zânele ne jalonează întrega existență, de la începuturi și până la sfârșitul veacurilor.

Calendarul străbunilor, viața în general, era marcată și tutelată de divinitățile feminine, în cadrul cărora un prim rol, incontestabil, îl au Rusaliile, zânele de vară, cele ce ne furnizează informațiile prin reacția Sânzienelor inițiate de Drăgaică (DragaNIKA) și prin ritualul Călușarilor, un ritual unic în Europa și în lume, ce alungă după un timp, bine stabilit, de toleranță unanim acceptată, influențele nefaste ale acestora. (De remarcat că dansuri asemănătoare celor ale Călușarilor se regăsesc și la alte popoare europene, lipsit însă de ritualul aferent, celelalte popoare pierzând însăși exența acestuia, treptele inițiatice, inițierea însăși). Datinile noastre au rolul de a atenționa oamenii că nerespectarea unor legități cosmice duc la efecte negative ce se răsfrâng asupra lor (cu alte cuvinte, sunt pedepsiți), omul neputându-le anula fără un ajutor.Tărâmul zânelor, spațiul lor, este unul sacru cătuia pământenii nu-i pot încălca hotarele și pe care trebuie să-l respecte.

Rusaliile sunt cele ce încheie sărbătorile pascale. Pregătirea sărbătorilor pascale începe cu Postul Mare ce are o durată de 40 de zile. Rusaliile sunt în a opta săptămână de după Paști, în popor precizându-se că e vorba de 50 de zile, Rusaliile fiind tolerate până în Duminica Mare. La mijlocul acestei perioade vin Todorușele (Todorușalele) care anunță Rusaliile. De la Duminica Mare încep să se numere toate duminicile până la Lăsata Secului pentru următorul Post Mare, când se împlinesc 40 de duminici de la Duminica Rusaliilor.

rusalii ca un fumRusaliile sunt o prezență deosebită la 50 de zile după Paști (perioadă numită și Cincizecime), aspectul fiind consemnat și în Biblie (EXODUL 34-36), dar nefiind singurul aspect referitor la datinile geto-dace, un altul fiind cel legat de seceriș, specific lumii dunărene, obiceiul numit Barba Grâului. Cele 50 de zile reprezintă în fapt asistentele, ajutoarele zânei cosmice, Ana, reprezentată de NIKA, ele străbătând pământul și găurind cu sfredelul un strat spre a ieși la suprafață (atunci când am vorbit de Todorușe chiar spuneam că în unele zone poată numele de Strat de Rusalii sau Sfredelul Rusaliilor).

În general, se consideră că numărul Rusaliilor este de 9. Dar sunt zone unde se spune că sunt 3, 7, 11, 13, oricum în număr fără soț, realitate ce se desprinde și din descântece sau blesteme, ele fiind geloase pe fetele și femeile care au iubit sau soț.

După Rusalii vin Sânzienele, care le alungă pe primele cu „9 stegurele, cu 9 lopățele, cu 9 măturele” indicând numărul Rusaliilor (după numărul vehiculat într-o regiune sau alta vor fi 3, 7, 11, etc). Rusaliile nu sunt zâne ale soarelui, conform credințelor populare care spun că înaintea lumii născătoarelor a existat lumea celor făcuți iar nu născuți. Ele sunt localizate „între hotară” în literatura populară, deci sunt mai degrabă divinități htonice. Într-o incantație culeasă din Munții Apuseni, cu numele „9 floricele”, Rusalina are surori pe Marina și Mădălina, care s-au dus la „Rusale-ntre hotară, unde-s cele mai puternice vârtejuri”.

Rusaliile ocupă cu siguranță un loc important în viața spirituală, în special a satelor, date fiind toate măsurile ce se iau spre întâmpinarea lor, de regulile ce se impun în zilele dedicate lor, până când vor fi alungate de peste tot „Gonim vânturile turbate, /Să rămână vetrele curate, /Ca boabele de rouă din cer picate”. Duminica Rusaliilor se mai numește în unele zone și Duminica Teilor și a frunzelor de nuc, în această zi împărțindu-se colivă pe frunze de nuc și tei. Se spune că nucul ar fi semănat de păsările cerului și că înflorește în noaptea de Sângeorz. Lemnul său fiind unul rezistent la intemperii, ce nu putrezește ușor, din el se face jugul boilor, butucul roților de car, iar uneori chiar sicriul, copârșeul. Lemnul Teiului este unul sacru. El protejează de duhurile rele și se zice că nici fulgerul nu trece prin el.

Dacă se trece, se încalcă, tărâmul zânelor este greu de găsit cale de întoarcere. Reîntoarcerea este posibilă doar prin îmbunarea Rusaliilor, căci doar ele au cheile de intrare și ieșire.

Tot în categoria zânelor sunt incluse și Joile. În vechime, cele de după Paști până la Rusalii, erau numite Joile Nebune și fiecare dintre ele avea un nume al său. Prima Joi de după Paști este Joia Babelor (a înțeleptelor) numite și sfinte. În această Joi bătrânele pun Evanghelii și fetele varsă la fântână apă pentru 9 strămoși pe care îi numesc. Ea se mai numește și Zorina sau Cea de pe ape, amintind de o lume anterioară, începută cu topirea gheții, motiv prezent și în mitul cojoacelor Dochiei. Alte Joi importante din acest interval sunt Paștele Cailor (Ispasul, Sântoaderii), Todorușele (Stratul sau Sfredelul Rusaliilor, Todorușalele), Izvorul Tămăduirii, Căluiana etc.

Există apoi Joile Pomenite (sau Oprite) și Joile Nepomenite. În Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova, Joile Nepomenite se consideră a fi zile bune de muncă pentru anumite activități. Zonal, acestea formează un ciclu de trei zile, nefast pentru cei care nu le respectă: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paștilor și joia din Săptămâna Rusaliilor sau Călușarilor (în Banat).

Ciclul de 9 joi, cuprinse între Paști și săptămâna a doua după Rusalii este numit Joile Oprite sau Pomenite. În aceste zile erau interzise anumite activități casnice, agrare, pastorale. De la începutul secolului XX s-a schimbat puțin. Astfel, în Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova și Bucovina se țineau 3 sau multiplul lui 3 până la 9, iar în Muntenia centrală doar 1, 2 sau 4. În sudul țării se mai numesc și Joile Verzi, iar în est Joile Pomenite și erau potrivnice omului, căci aduceau ploi cu grindină și piatră, furtuni și vânturi puternice, trăsnete ce puteau provoca chiar și incendii , brumă sau înghețuri târzii. Sperând că ar putea fi îmbunate și transformate din malefice în benefice, s-au instituit în calendarul popular anumite interdicții, de unde decurge și numele de Joile Oprite.

Săptămâna Rusaliilor începe Joia și se termină Miercuri, acest timp concentrând întreaga lor semnificație.

Rain-making_in_Romania_-_a_gypsy_incantation_to_ensure_the_maize_cropÎn Joia a patra dintre Paști și Rusalii sunt Todorușele sau Stratul de Rusalii. În această zi se naște Călușul (începe formarea cetelor de călușari). Acesta este zeul protector al Cailor albi ai Sântoaderului, ce poartă 9 zile Rusaliile, care nu ating pământul, ele plutind în văzduh până la Paștele Cailor. În această zi se leagă Ciocul călușului pe la răscruci cu pelin și se depune jurământul în Cetele de Călușari (mai puțin mutul), jurământ de a alunga caii Sântoaderului, fiind vremea când fată iepele. Călușarii bătătoresc pământul cu picioarele și toiegele, așa cum fac și Sânzienele cu toiegelul cu ciuboțelele (acest ultim aspect fiind probabil cel mai bine ilustrat la românii timoceni prin ritualul Crăițelor). Călușarii și Sânzienele alungă Rusaliile ce s-ar mai fi putut ascunde prin vreun cotlon.

Din Duminca Mare, Rusaliile mai sunt tolerate încă 3 zile, pe care oamenii le țin cu sfințenie ca dovadă de respect pentru Zânele vechi. La plecarea Rusaliilor, acestea sunt însoțite de Rusitori, ce au datoria de a le escorta spre a se asigura că alaiul morților ieșiți din morminte se va întoarce în țărână. Energiile telurice trebuie bătătorite cu picioarele și toiegele spre a nu răbufni din adâncuri.

rusalii ca energii cosmiceRusaliile sunt energii cosmice, indicând transformări din natură, dereglări ale stării de normalitate. Ele pot aduce vijelii, grindină, pot lua mirosul florilor sau puterea de leac a plantelor doar în săptămâna Rusaliilor. Ies din pământ cand pe cer apare acea stea luminoasă din constelația Taurului, numită Găinușa.

Pe unde trec Sânzienele și Călușarii, Rusaliile își pierd puterea. Zânele Bătrâne, înțeleptele străvechi, vin să petreacă Paștile cu cei vii, dar refuză să plece de bunăvoie. După zonă ele au nume ca: Ruja, Rudeana, Rusandra, Păscuța, Joimărița, Trandafira, Magdalena, Tirana, Tudosia, Ana, Marghita, Erodia, Margalina, Samadiva, Santasia etc. Oamenii nu le numesc direct, ca să nu le supere, ci cu vorbe de alint: Ielel, Frumoasele, Blândele, Vântoasele, Irodiile, Bunele, Mândrele, Luminoasele, Dânsele, Doamnele, Cele Sfinte, Împărătesele Văzduhului, Fetele Câmpului, Măiastrele, Miluitele, Ursoaiele, Puternicile, Vijeliile, Fremătătoarele, Zburătoarele, Cântătoarele, Vrăjitoarele, Fermecătoarele, Rășchiratele, Albele, Șoimanele, Strălucitoarele etc. Șoimana sai Joimana e considerată conducătoarea Joilor, iar Rosalia, RosaNIKA este conducătoarea supremă.

Toate zânele sunt fecioare. Mutul din ceata Călușarilor rotește în timpul ritualului un simulacru de falus ca semn că lumea nouă este condusă de bărbați, cărora le revine un rol important în procreere și ca semn a ceea ce ele nu au cunoscut. Din acest motiv ele produc efecte negative în special asupra bărbaților sau a femeilor căsătorite.

Bărbații pot fi pociți, ologiți, să li se ia bărbăția și mândria, să li se dea glas de femeie. Femeile pot să cadă într-un somn hipnotic, în timpul căruia dacă sunt întrebate dau răspunsuri pe care în stare normală nu le-ar cunoaște, indică locul în care sunt lucruri furate și autorul furtului, prezic soarta sau dau sfaturi. Se spune că au căzut în Somnul Rusaliilor. Acest fenomen este mai frecvent și este foarte amănunțit descris la românii timoceni, iar acest subiect îl voi trata pe larg separat. Bărbații resimt atacul energiilor telurice dacă dorm pe câmp sau sub nuci, dar și în apă, unde nu vor mai avea putere să înnoate și se duc la fund. Diferite forme de reumatism și boli neuropsihice se numesc „luatul din Iele”, „lovitul de Iele”, „apucat de Iele”, „luat din Rusalii”, „rămas șoimărit”, „ologit de Dânsele”, „buciumat de Rusalii” etc.

calusulCălușarii vindecă prin jocul, ritualul lor pe cei suferinzi, alungând Rusaliile cu 9 plante de leac și un drob de sare, cu bâtele, cu chiote și comenzi anume, bătătoresc pământul la răscruci, peste movilițe.

La Moșii de vară se aduc ofrande Rusaliilor ca să plece mulțumite. Cele mai importante ofrande sunt coliva (cunoscută încă din antichitate ca @prăjitura morților@, grecii spunând că o primiseră ca moștenire de la civilizațiile preistorice anterioare lor, deci de la pelasgi,care sunt și strămoșii noștri), pâinea (colăcei), apă și fructe, alături de luminika (lumina lumânărilor aprinse).

Dacă au făcut rău, Rusaliile sunt alungate cu vorbe rele, spunându-li-se că sunt urâte, bătrâne, gârbovite, duhuri rele, rășchirate etc., dar și cu blesteme combinate cu puterea plantelor de leac, cle mai eficiente fiind leușteanul și odoleanul, cârtăneasa și avrămeasa, usturoiul, pelinul, salvia, teiul și nucul. Omul nu le poate distruge, căci nu are puterea de a distruge forțele cosmice, însă poate preîntâmpina efectele lor.

Desele modificări ale calendarului au creat neconcordanțe, astfel că deși inițial duratele temporale  ce separau aceste evenimente în așteptare erau octogonale, astăzi avem 8 sau 9 zile, ori multiplul acestora. Dar, ținemm cont că orice grup are și un conducător, un șef, deci 8+1 sunt 9. Pe baza acestor informații se poate reface Calendarul Babelor: acesta avea 8 luni, de la 21 martie la 20 noiembrie, de Ovidenie, când se innoia anul. Lunile aveau 40-45 de zile, fiecare lună 5 săptămâni și fiecare săptămână 8 zile.

padurea todoruselorSpațiile preferate ale Rusaliilor sunt pădurile sălbatice, neumblate, văzduhul,fântânile, apele mari, scorburile copacilor, streșinile caselor, ostroavele pustii, deasupra movilelor și, în special, răscrucile drumurilor. Rusaliile nu se văd, iar de auzit pot fi auzite doar ca un zumzet neînțeles.

În memoria colectivă au rămas și ca fiind urmate de un alai de lăutari, cu fluiere, cimpoaie, clopoței, trâmbițe, chiuind și iscând vârtejuri din senin, cântând în cor: „Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu /Leuștean și odolean, /Avrămeasă, cărtăneasă, /Ar fi lumea taotă a noastră!” Pe unde joacă ele pământul rămâne ars și bătătorit, iarba se înnegrește și nu mai crește. Ele iau cu ele miresmele plăcute din natură când sunt alungate de Sânziene și Călușari, pe căi vibraționale ce cutremură pământul. Oamenii se adună și ei în alaiul Sânzienelor, jucând Bătuta, Brâul și Rustemul, bătând cu putere pământul ca să alunge Rusaliile.

Relele cauzate de Rusalii pot fi preîntâmpinate respectând o serie de reguli: a nu se ieși noaptea din casă, a nu se dormi sub copaci, în special sub nuci, a nu aduce apă de la fântână noaptea, a nu se face baie în ape mari(râuri, lacuri etc), a nu se răspunde la chemarea unor voci necunoscute, a se pune plante de leac în casă, dar și în staule, la animale. Plnatele de leac e bine să fie puse și la brâu sau în sân, precum și sub așternuturi.

În unele zone, există credința că Ielele sau Rusaliile urseau copiii la naștere și preziceau moartea oamenilor.

596px-Amedeo_Preziosi_-_Calusari_la_MosiEvenimentele cosmice de vară, a căror expresie sunt Rusaliile, prezintă o mare importanță, ceea ce impune o mobilizare de forțe contracarante pe măsură (Sânzienele-vestale, Călușari, Jieni, Juni), forțe ce acționează sub legământ spre alungarea Rusaliilor. Aceste forțe, constituite în grupuri sau cete de bărbați și/sau femei inițiază tinerii, pe grupuri de vârste, spre a ști cum să preîntâmpine efectele negative ale Rusaliilor, în fapt ale energiilor, vortexurilor existenței cosmice, telurice, pulsații ale Centrului Galactic dinspre Soare spre Pământ, dar și spre ființele umane.

Rusaliile n-au putut fi alungate sau șterse din memoria colectivă, ancestrală, de creștinism și astfel au fost asimilate asociindu-se Duminicii Mari și ancorate în Sfânta Treime, când Duhul Sfânt se pogoară aducând liniștea atât de necesară existenței umane, ca și a naturii. Troadele,Trile, Troițele, Sfânta Treime sunt grupurile de Zâne Sacre străvechi ale geto-dacilor. Trisfetitele, Ursitoarele, Tripla Hecate fac parte din aceeași categorie și se regăsesc în același areal (ca topnimistică în zona Crușova din Macedonia avem localitatea TristiNIKA,iar în mod corespunzător, în județul Tulcea avem localitatea TristiNIK).

564px-Amedeo_Preziosi_-_Hora_de_pe_ArgesSărbători populare de Rusalii se păstrează încă din vremuri ancestrale, un bun exemplu fiind Târgul Moșilor, la care se jucau Hora și Rustemul, Brâul, Voiniceasca, nelipsiți fiind Călușarii. Cu aceștia din urmă se chiuia, se bea și se juca cu tropotituri și strigături până noaptea târziu. În ziua Rusaliilor se împărțea  Pârga Pământului pentru ele. În bisericile ortodoxe se pun frunze de nuc și tei în fața altarului, pe acestea îngenunchind preotul. Se zice că „se citesc frunzele de nuc și tei”. Oamenii împart colivă, colacul zânei, vin în căni de lut de toarta cărora se prinde leuștean, împreună cu lumânare, basma, toiag de lână și ștergar. Aceste ofrande se dau în locuri unde se presupune că s-ar putea ascunde Rusaliile: la fântână, la cimitir, la răscriuci, pe movile,acasă și la biserică. Ofrandele ce se dau acasă trebuie să fie aburinde, considerându-se a fi hrană pentru duhuri. Se oferă: păsat cu lapte, colărezi, tăiței cu lapte, bulgur etc.

06_06_1285756651-largeO activitate importantă era, cel puțin în trecut, culegerea plantelor de leac, plante ce își pierdeau puterea după Rusalii. În acele vremuri trecute activitatea de culegere a plantelor de leac era plasată în zona magiei și nu se făcea decât după un ceremonial anume, în cadrul căruia erau inițiate tinere adolescente, fecioare, ca expresie a Sânzienelor. Culegătoarele de plante de leac trăiau în curățenie trupească și sufletească, în post și rugăciune, având chiar rugăciuni speciale în acest scop. Aceste femei erau numite farmacoane. Ele colindau pădurile, protejând plantele de leac și însemnând locurile unde se găseau anumite plante. De regulă, plantele trebuiau să fie pe terenuri curate, neumblate de animale, păsări și oameni, unde nu se aud câinii lătrând. În ziua de Rusalii se trezeau dimineața devreme și se fereau să se întâlnească cu cineva. Dacă totuși se întâmpla să întâlnească pe cineva nu salutau ci doar făceau semn cu mâna, ca și cum ar fi fost Mutul Călușarilor. Apoi, ajunsă la locul de culegere a plantelor, se ruga în genunchi și lăsa în locul plantelor pâine și sare. Uscau plantele la aer curat, dar mai la umbră, păstrându-le apoi în trăistuțe, săculeți de pânză albă. Plantele uscate erau folosite apoi în caz de boală. Culegătoarele erau lecuitoarele sau doftoroaiele străvechi.

culegatoarea de plante tanara

O credință populară interesantă este și aceia de culegere a mătrăgunei între Paști și Rusalii, pentru ca fetele să fie jucate de feciori sau, de cele mai multe ori, pentru ca fetele bătrâne să se poată mărita. Ea trebuie culeasă în afara satului, unde nu se aude cântecul cocoșului, înainte de răsăritul soarelui și să nu fie văzute de nimeni. Înainte de a culege mătrăguna culegătoarea se dezbracă sau nu, însă obligatoriu dansează și cântă în jurul ei. Iată un exemplu de cântec adresat mătrăgunei de către o fată ce își dorește să fie „vestită” (de la obiceiul ca atunci când cineva se căsătorea, preotul să îi vestească căsătoria):

„-Bună ziua,doamnă mare,/ -Năroc bun și dumitale!/ Eu demult am auzit,/ Că ești raza d’ingă lună,/ Mama de la mătrăgună,/ Am zinit să te cinstesc,/ Pă mine să mă vestești./ Eu îs fata cea aleasă,/ Cea mai mare boiereasă,/ Din lume, di păstă lume,/ Tăți feciorii zin anume”. După ce se învârte de 3, 7 sau 9 ori în jurul florii, o scoate cu tot cu rădăcină, folosind un hârleț sau cuțit, ca să nu se „vateme” deloc, lăsând în loc 3 bani, pâine, sare și horincă sau o plăcintă și vin. Acasă floarea de mătrăgună o „cinstesc ca pe un oaspete” și o plantează în grădiniță, în mijlocul florilor, la „loc curat” și o îngrijesc în mod special „o stropesc cu vin și-i dau pită și bani” spunând”eu te stropesc cu vin, te hrănesc cu pită și te plătesc cu bani, tu să mă cinstești pe mine cu sănătate și noroc”. Pe lângă norocul la un viitor soț, se credea că mătrăguna plantată în grădină aduce noroc în casă, apără gospodăria, oamenii și animalele de orice rău, de boli, pagube și făcături( farmece). Toate aceste ritualuri legate de plante și culegerea lor erau patronate de Rusalii și Sânziene, deci de zâne.

Rusaliile transmit mesajele înțelepciunii străvechi printr-o simbolistică bogată, impusă de sacerdoții severi în datini și obiceiuri (iatroi fiind numele lor, după spusele lui M. Eliade) din vremurile de demult. Nu se nasc și nu pier, ci sunt veșnice precum energiile cosmice ale căror manifestare sunt.

Faptul că ele au fost înrădăcinate atât de bine în memoria colectivă încât niciun fel de interdicție nu le-a putut înlătura și au rezistat atât de bine până în zilele noastre, iar asta în tocmai arealul strămoșilor geto-daci nu este decât o dovadă a vechimii, a autohtonicității noastre, dar mai ales a continuității neamului nostru pe unele și aceleași meleaguri de la începutul lumii și până acum.

(Textul este o adaptare și prelucrare a lucrării regretatei doamne Olimpia Cotan Prună)

Bibliografie:

-Olimpia Cotan Prună, dr. Simona Prună Grigore, „Rusaliile”

-Mircea Eliade, „Tratat de istorie a religiilor”

-Ion Ghinoiu, „Zile și mituri. Enciclopedie a sărbătorilor, ritualurilor, ființelor fabuloase, eroilor și miturilor, din panteonul popular românesc”

-Anamaria Lisovschi, „Etnoiatria, magia și descântecul terapeutic”

MARI M.

 

Eminescu și Densușianu, doi titani ai românismului, și o pasiune care îi unește-istoria

eminescu-cu-steagEminescu și Densușianu-doi titani ai istoriei și culturii românești! Numele lor vor rămâne pentru totdeauna în cartea de aur a neamului! Și când ne gândim că au mai fost și contemporani!

Pasiunea pentru istorie a lui Eminescu data încă din copilărie și este foarte frumos redată de Zoe Dumitrescu Bușulenga: „Gandul bătrâneții adânci a poporului a intrat pe nesimțite în mintea copilului prin dascălii săi populari, ca și elementele unei istorii eroice consemnate în folclor, și transmise din generație în generație cu o smerită mândrie.(…) S-a deprins astfel să contemple trecutul într-o aureolă neclintită de glorie, să-și închipuie pe oamenii vechi mai buni, mai drepți, mai puternici decât pee cei din jurul și din vremea sa”.

Această pasiune i-a fost mai apoi cultivată de către profesorul Aron Pumnul pe vremea când era elev la gimnaziul din Cernăuți, Eminescu locuind o vreme chiar în casa profesorului, unde era încropită o mică bibliotecă pentru elevi și al cărei bibliotecar a fost însuși Eminescu. În treacăt fie spus, Eminescu s-a cufundat în lectură și a citit toate cărțile din bibliotecă.

De la Cernăuți, în 1866, Eminescu pleacă la Blaj spre a-și da examenele și a se înscrie la gimnaziul din Mica Romă, cum i se spunea Blajului în acele timpuri. De remarcat că la Blaj, după cum spune George Călinescu în „Viața lui Mihai Eminescu”, tânărul Mihai, sigur pe el când se trata de istorie, își susținea punctul de vedere,așa încât de  „se aprindea în vreo discuție istorică cu Ioan Gorun” acesta din urmă „deși elev într-a șaptea,se da bătut”. Nu se știe cu siguranță dacă și-a dat vreun examen, dar ceea ce este sigur e că nu s-a mai înscris la gimnaziu. De la Blaj pleacă la Sibiu, unde știa că ar fi fratele său, Nicolae, dar nu-l mai găsește în oraș. Găsește însă câțiva cunoscuți de-ai fratelui său și cineva îl prezintă lui Nicolae Densușianu, care la acea vreme lucra în Sibiu și care îl știa datrită versurilor publicate de Eminescu în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan. Impresia lui Densușianu  asupra poetului este redată prin însăși cuvintele acestuia „…un fior rece mă cuprinse, un fior pentru primul moment neexplicabil, când am văzut pe acest tânăr scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular. O spun nu în dezonoarea acestui om,ci pentru cunoașterea crudei sale sorți, că în adevăratul sens al cuvântului curgeau zdrențele de pe el. Abia se mai vedeau pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă în toate părțile, zdrențuită de la mâneci până la coate, cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și zdrențuiți din jos…”

densusianuDensușianu l-a luat acasă și l-a îmbrăcat din cap până în picioare, oferindu-i adăpost în prorpia-i casă pentru vreo trei zile, dar întrucât poetul intenționa să treacă granița fără pașaport, îi dă o scrisoare către Popa Bratu, un om cu mare trecere din Rășinari, nimeni altul decât bunicul dinspre mamă al marelui Octavian Goga.

Iată, așadar, cum a decurs prima întâlnire a doi mari și importanți oameni ai neamului nostru. Desigur, vor fi vorbit în cele trei zile, multe despre istoria străbună, despre românism și problemele din Ardeal.

A doua întâlnire cu Densușianu are loc în vara anului 1868, tot la Sibiu,  în vremea când Eminescu însoțea trupa de teatru a lui D. M. Pascaly, unde uneori avea și unele roluri sau declama diverse poezii patriotice.

densusianu-si-eminescu„S-a întâlnit din nou cu Nicolae Densușianu cu care a discutat probabil, din nou, foarte aprins,la o masă din Volksgarten sau în Brunsbaugarten, despre starea literelor române în general, subiect aprig susținut de Eminescu și interesând mult tânăra „intelighenție” ardeleană, despre starea teatrului românesc în particular, cu referințe desigur și la repertoriul trupei pe care o însoțea. Se vede că Eminescu și-a arătat și el nemulțumirea față de lipsa pieselor românești din reprezentații, deoarece în cronica-corespondență pe care o trimite Densușianu „Familiei”, mijește același reproș”. (Zoe Dumitrescu Bușulenga)

Două spirite arzânde de dragoste de țară, de neam și plini de respect față de istoria străbună, dorind cu ardoare scoaterea la lumină a acestei bătrâne stirpe, veche de când lumea pe acest pământ, și-au încrucișat destinele.

Se vede că Eminescu nu l-a uitat pe Densușianu și a urmărit cu atenție tot ceea ce acesta publica, cum dealtfel atent era la tot ceea ce ținea de istorie, de românism, de patriotism.

Deducem aceasta și ditr-un articol publicat în ziarul „Timpul”, în anul 1882. Voi reproduce articolul, deoarece este foarte interesant, articol ce aduce în atenție din nou pe Densușianu, iar pe lângă acesta și pe Hașdeu.

eminescu-jurnalistica-ziarul-timpul,,COLUMNA LUI TRAIAN”
Fără îndoială unul din meritele d-lui B. P. Hăsdău este de-a fi introdus un nou metod, pozitivist oarecum, în cercetarea istoriei naţionale.Înzestrat c-o memorie imensă şi c-o putere de combinaţie aproape egală cu această memorie, întrunind deci cele două calităţi ce caracterizează inteligenţele geniale: memoria şi judecata, cunoscând o sumă de limbi vie şi moarte, între cari pe cele slave, d-sa ne-a descoperit cel dentăi izvoarele
slavoneşti atingătoare de istoria noastră, cu atât mai preţioase cu cât, fiind înconjuraţi de slavi, aceştia ne cunoşteau poate mai bine decât popoarele apusene. Cronice polone, colecţiuni de documente slavone, poezia poporană a neamurilor balcanice şi a celor de la nord, multe din acestea au fost atrase în cercul cercetărilor sale şi încet– încet istoria noastră se reconstruieşte piatră cu piatră ca manifestare uniformă a unui singur geniu naţional, al geniului poporului românesc.
La început poate nici d-sa însuşi nu-şi cunoscuse calea şi marginea puterilor. Scriind uneori novele sau drame, alteori economie politică, ba ascuţindu-şi pana chiar în foi umoristice, spiritul său părea a nu se fi înţeles pre sine însuşi. Chiar ,,Columna lui Traian” era la început un ziar politic, mai pe urmă a devenit o revistă în care se publicau şi drame şi poezii de-o valoare problematică. În forma însă în care reapare — cu
sfera mărginită la istorie, linguistică şi psicologie poporană — dezbrăcată de sterpe polemici politice şi de alte materii străine, „Columna lui Traian”, ale cărei două prime fascicule le avem dinainte-ne, promite a deveni o preţioasă revistă şi a da o nouă impulsiune ştiinţei române.
Ştiinţei române, zicem, pentru că, daca ştiinţele naturale şi matematicele sunt prin chiar natura lor cosmopolite, ştiinţa istoriei, a limbei, a manifestărilor artistice ale unui popor, a vieţii lui juridice, a datinelor, este o ştiinţă naţională. Acestea din urmă întăresc vertebrele naţionalităţii, acestea fac pe un popor să se cunoască pe sine însuşi, îl păstrează în originalitatea şi tinereţea lui şi-l mântuie de platitudinea unei culturi
cosmopolite.
Dacă luăm aminte la stricăciunele pe cari le-au adus întregimei vieţii noastre naţionale emigraţia tinerimii orăşeneşti în străinătate, care nu ne aduce de-acolo în schimb decât o sumă de trebuinţe costisitoare, uitarea de ţară, stârpiciune intelectuală şi o completă lipsă de interes pentru limba, literatura şi istoria noastră, pentru tot ce ne deosebeşte în bine chiar de străini, cată să recunoaştem că era necesară o reacţie care să ne emancipeze de sub înrâurirea intelectuală a romanurilor lui Daudet şi a comentatorilor Codului Napoleon şi — reacţionari fiind —salutăm reacţia şi în „Columna lui Traian”, dorindu – i cea mai deplină izbândă.

,,Columna” va apărea o dată pe lună, abonamentul e minim, numai de 20 lei pe an, ajustarea tipografică destul de îngrijită.
N-rul I cuprinde:
N. Densuşeanu: Monumente pentru istoria ţării Făgăraşului .
B. P. Hăsdeu: Un nou, punct de vedere asupra ramificaţiunilor gramaticei comparative.
Climescu, Curpăn şi Petrov : Din obiceiele juridice ale poporului român în districtul Bacău.
Dr. D. Brândză : Limba botanică a ţăranului român.
B. P. Hăsdeu: Manuscriptul românesc din 1574 aflător la London în British Museum .
E. Băican : Din anecdotele poporului român.
Mai mult decât interesant este studiul d-lui N. Densuşeanu. Zicem mai mult decât interesant pentru că documentele publicate rezolvă în mare parte cestiunea dreptului public al românilor de sub Coroana Habsburgilor. Pe când opinia maghiarilor era că poporul românesc n-ar fi avut în trecut nici libertate, nici nobilitate , nici drept propriu, d. Densuşeanu citează un vraf de izvoare, dovedind că deja secolul al Xiv-lea al
lui Mircea cel Mare e plin dincolo de munţi de Knezii et seniores Olachales , de districte române, de veri nobiles , adevăraţi nobili, între cari întâlnim chiar Basarabi, de possesiones valachales având veche şi aprobată lege proprie, antiquam et aprobatam legem districtuum valachicalium universarum , jus Wolachie , şi autorităţi elective din oameni oneşti şi nobili, ut certos probos nobiles viros ad id sufficientes iuxta ritum volochie eligant et adoptent . Ba chiar a înnobila se chema boeronisare , a boieri. Din acest studiu se vede mai mult: identitatea instituţiunilor române de pretutindene, o unitate a poporului românesc, preexistentă formaţiunii statelor dunărene, unitate ce cuprinde în unele priviri şi pe românii de peste Dunăre.
O interesantă culegere promite a deveni aceea a răspunsurilor pe cari învăţătorii rurali le dau la cestionarul ce li s-a împărţit în 1877.
Încă sub ministrul Maiorescu se împărţise, după cum ştim, un asemenea cestionar privitor la datinele poporului, la naştere, nunţi, înmormântări şi la alte ocazii solemne. La cestionarul întâi a lucrat mai cu seamă Ion Creangă; al doilea cestionar e făcut de d. Hăsdeu şi se mărgineşte la obiceiele juridice ale poporului nostru.
Ca prime specimene se publică răspunsurile a trei învăţători din judeţul Bacău.
D. dr. Brândză începe a publica în ,,Columna” numele ce-l dă poporul plantelor, pururea în alăturare cu numele botanice latine. D.
Hasdeu face în aceste două fascicule istoricul extern şi o analiză filologică a manuscrisului românesc din British Museum , cel mai vechi daca datează cu certitudine din anul 1574. E un text român al celor patru evanghelii scrise cu frumoase caractere. În catalogul Museului figura ca text slavon. Cartea a fost odinioară proprietatea unui nepot de frate al lui Mihai Viteazul.
În fasciculul II e peste tot continuarea aceloraş materii, plus o notă asupra unei escursiuni făcute de d. Bianu în mănăstirile din Moldova, o poveste de P. Ispirescu şi o traducere — în proză — a Infernului lui Dante, despre care nu ştim tocmai bine ce-o fi căutând în „Columna”.
Cercetările istorice, filologice şi de psicologie poporană n-ar prezinta un interes atât de viu dacă am avea o epocă de înaltă civilizaţie în urmă-ne , daca fiinţa noastră naţională s-ar fi păstrat, în haina neîmbătrânirii , în scrierile unor cugetători anteriori.Dar civilizaţia noastră e falsă; străini şi semistrăini născuţi în Bucureşti ori în oraşele de pe Dunăre şi franţuziţi la Paris, aceştia au falsificat şi drept, şi viaţă publică, şi datini, au prefăcut Cuventele den bătrâni în limba păsărească a gazetelor şi a pledoariilor dinaintea tribunalelor, încât chiar dicţionarul limbei în circulaţiune trebuie trecut prin depănătoare şi ne vedem nevoiţi a face istoria fiecării vorbe pe care-o întrebuinţăm pentru a-i păstra înţelesul.
Am putea zice că e luptă de toată ziua pentru toate bunurile naţionalităţii noastre. Lucrările acestea nu ar fi atât de însemnate daca n-ar fi prezentat greutăţi la fiece pas, daca nu ar fi un continuu stimul pentru acţiunea intelectuală. Ceea ce se dezgroapă prin aceste documente istorice şi linguistice nu sunt dar numai materialuri de interes arheologic, ci e România însăşi, e geniul poporului românesc de pe care se înlăturează
păturile superpuse de ruine şi de barbarie. Fiece pas înainte se face aci în înţelesul reconstruirii naţionalităţii române şi pentru ca ea însăşi să se recunoască pe sine, să-şi vie în fire. Blestemul din Biblie, „în sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga hrana”, n-a fost un blestem, ci o binecuvântare .
„În sudoarea frunţii tale te vei cunoaşte pe tine însuţi” zicem cercetătorilor pe terenul istoriei şi a linguisticei bucuraţi de aceste rezultate ale unei munci naţionale, rezultate greu de câştigat în comparare cu deprinderea mecanică a formelor esterioare ale unei civilizaţii străine.
[1 aprilie 1882]

Bibliografie

– George Călinescu, „Viața lui Mihai Eminescu”, Editura Literatura artistică            Chișinău, 1989

-Zoe Dumitrescu Bușulenga, „Eminescu. Viața”, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2015

-Mihai Eminescu, „Opere. XIII. Publicistică. 1882- 1883; 1888- 1889” (Timpul, România Liberă, Fîntîna Blanduziei), Editura Academiei RSR, București, 1985

MARI M.