Reprezentativ

Vara lui Mioi (29 septembrie-14 octombrie) și legenda frunzei de stejar și a toamnei

img_autumn-fairyPentru țăranul de demult exista un rost în toate, căci tot ceea ce exista era din voia Creatorului, iar această voie trebuia respectată. Țăranul observa tăcut și apoi găsea o explicație pentru toate câte le vedea. Observațiile și explicațiile sale le fixa în legende, în basme, în datina ce se cerea respectată, lăsându-ne nouă zestre bogată, deși astăzi atât de ignorată. Pentru cine intră însă în acest univers vast, fiecare bucățică descoperită este motiv de fascinație și chiar de lămurire, de limpezire a propriului suflet.

Și fiindcă suntem deja bine intrați în toamnă să vedem puțin o legendă legată de toamnă și frunza de stejar, ca să ne lămurim cum vedea țăranul, într-un mod cât se poate de plastic, de metaforic, rostul frunzei.

Legenda spune că într-o zi s-a iscat un vânt năpraznic. Și atâta de puternic era că îndoia crengile copacilor mai-mai să le rupă, zdrăngănea ferestrele că păreau a sta să se spargă și ridica în slavă hârtiile și praful din drum. Nedumerită, frunza stejarului se uită la tatăl său și-l întrebă: „Dragă tată, o fi aceasta toamna despre care spuneai că trebuie să vină?Spune-mi, tată, ce este toamna?”

Și stejarul îi răspunse: „Draga tatii, toamna este cea de a treia fiică a anului. Ea coboară la vremea ei din înaltul cerului și atunci trebuie să-și primească alaiul și trena galben-arămie. Trena i-o veți face voi, frunzele, și veți așterne covor ruginiu peste întreaga fire, întreaga natură, munți, dealuri, văi și câmpii. Îndată ce coboară din înalturi își face apariția pe dealuri și începe a stropi împrejuru-i cu mănunchiul de ciumăfăi, binecuvântând pământul spre sporul în roade. De la ciumăfăi își ia și culoarea simbolică. Atunci, Soarele i se închină și coboară spre asfințit. Răcoarea se înstăpânește peste tot, iar sămânța se scutură. Frunzele îngălbenite se vor desprinde de ramuri, își vor lua locul în trena ei, vor așterne apoi covor pământului și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna. Diminețile vor fi întâmpinate de bruma rece, iar vântul va fi foarte neastâmpărat. Ei sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Vântul nestăpânit va sălta frunzele până-n înaltul cerului, jucându-se cu ele și făcându-le să danseze în aer. Apoi le va lăsa să se odihnească pe pământ. Voi, frunzele, vă veți supune Toamnei, părăsindu-vă tatăl ce v-a ținut atâta timp pe crengile sale și v-a putut apăra doar de adierile vânturilor blânde. Aceasta este însă legea naturii și ea trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o bucurie, căci e plină de roade”.

Abia ce termină de povestit când iată că se arătă pe dealuri frumoasa Toamnă. În juru-i era mulțime de fructe, miresme de crizanteme o învăluiau ca un abur, iar frunzele i se închinau, așternându-i-se în cale, ca apoi să-și ia locul în lunga-i trenă. Frunza era fericită că aflase ce este Toamna și care-i era ei menirea. Și, fascinată la vederea Toamnei, se împurpură, devenind mai ruginie decât era, se desprinse de tatăl său și plecă spre veșnicia ei.

Prin astfel de creații minunate a știut țăranul să-și exprime recunoștința față de acest anotimp al roadelor. Iar momentele importante ale toamnei le-a fixat, la fel ca și pe cele ale celorlalte anotimpuri, în sărbători, datini și tradiții. Sărbătorile erau cele mari, foarte importante, iar cele mai mici, patronate de mici divinități erau înțelese de comunitățile sătești ca „semne despre vreme”.

Pe aceste baze, între 29 septembrie și 14 octombrie, se ținea „vara lui Mioi” sau „vara lui Sânmihai”, dedicată în calendarul popular Sfântului Mihai. În această perioadă se aștepta o încălzire trecătoare a timpului, fiind o perioadă de intense munci agricole, când se finaliza strânsul recoltei și începeau să se facă pregătiri pentru următorul an agrar.

Referitor la „vara lui Mioi”, numită pe alocuri  și vară târzie, există și o legendă. Aceasta spune că trăia în vremurile de demult un cărăuș sărac ce se numea Mioi. Având el mult de lucru cu cărăușia în timpul verii, s-a întors acasă toamna, dar grâul îi rămăsese netreierat. Atunci Mioi s-a rugat fiebinte la Dumnezeu să-i mai dea câteva zile de vară, să-și poată treiera și el grâul. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea. De atunci, la sfârșitul lui septembrie și o parte din octombrie, toamna este mai blândă, părând chiar că s-a întors vara. Căldura din aceste zile anunță de fapt „îngropatul verii”, ce are loc pe 14 octombrie, de Sărbătoarea Sfintei Paraschiva.

Iosif-Berman-Păstorii

Din punct de vedere pastoral, ciobanii slobozesc berbecii în turmele de oi ca acestea „să se lege” spre a făta mai târziu mieii. Această perioadă mai era numită în stânele din Munții Apuseni, Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor.

Nunta Oilor își are în fapt începutul în jurul datei de 15 iulie, atunci făcându-se separarea oilor de berbeci. „Slobozirea” începe de Filipii de toamnă, dar se prelungește , de la stână la stână, cam până la Vinerea Mare dinainte de 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva. Pentru ca lucrurile să decurgă bine la „slobozire”, berbecii vor fi îngrijiți în mod special, în locuri proprii, spre a fi sănătoși și puternici. După cum spun bacii din Țara Zarandului, în „calendarul oilor” sărbătoarea berbecilor ocupă „ăl mai de samă loc, că numa’ așe om ave’ miei în primăvară”.

Interdicțiile prevăzute de această sărbătoare trebuiau respectate de toți ai casei spre a aduce în gospodărie „numai bine și belșug”. Cel mai important patron spiritual al sărbătorii era considerat Sfântul Apostol și Evabghelist Ioan, asimilat de către țărani ca unul dintre principalii protectori ai animalelor domestice, din acest motiv fiind numit de către ciobani și „Ioan al Oilor”.

sibiucioban

În perioada reproducerii ciobanii trebuiau să păzească bine stânele de eventuale incursiuni ale lupilor sau urșilor. În acest scop ei respectau și anummite interdicții. În afară de muls și făcut brânză, alte munci nu mai făceau, fiind „rău de lupi și alte primejdii de boli”.

Un fapt inedit se petrece la unele stâni din apropiere de satul Măgura, comuna Certej. De Ziua Berbecilor, ciobanii stropesc în mod simbolic oile și berbecii cu un mănunchi de busuioc muiat în apă sfințită păstrată de la Paști, considerând „că-i bine pentru oi”, căci așa făceau în vechime bătrânii.

Sărbătoarea era respectată și de femei, care „nu lucrau cu acul, fusul și melița de cânepă, că or ieși oile sterpe și n-or face miei”. În unele sate din zona Orăștiei se credea că „nu e bine să țeși cu roșu și să împletești la lână,că ți se îmbolnăvesc berbecii, iar de-ți intră astăzi un bărbat în casă atunci mieii născuți or fi numai berbecuți”.

O altă interdicție, în mai toate satele de munte, era ca să nu se lucreze marți seara, să nu căpieze oile. În alte părți nu se împrumuta sare sau oțet la vecini, după apusul soarelui, fiind primejdie de lupi pentru oi. Ciobanii nu vindeau produsele oilor de Nunta Oilor ca nu cumva să le moară oile sau berbecii.

Se zicea că dacă în această zi (Nunta Oilor) oaia sare și zburdă, până la sfârșitul toamnei va fi vreme urâtă și va fi frig.

Cea mai mare parte din aceste credințe și tradiții, astăzi nu se mai respectă, sau se respectă însă nu cu strictețe. Doar bătrânii mai țin la ele zicând : „Așe-i calendarul nost’ îi timpul nost’, cu bune și cu răle să știi când să ari, să sămeni și să culegi, altfel lumea-i cu fundu’ n sus, dară buna împărțală îi de la Domnu’ Dumnezău”.

MARI M.

Bibliografie:

-Marcel Lapteș, „Anotimpuri magico-religioase”, Editura Corvin, Deva, 2011

-„Tradiții și obiceiuri românești”, Editura Flacăra, București, 2012

-Agenția Zonei Montane, „Datini, tradiții și obiceiuri în luna septembrie”

 

Povestea horelor noastre strămoșești

„Cea mai veche descriere a unei hore (cea făcută, cândva, de „vestitul Dedal”, în cinstea Ariadnei, la Cnosos,) poate fi găsită în „Iliada” lui Homer, acolo unde sunt prezente multe din săvârşirile „numeroşilor pelasgi”, cum zice Herodot, din Peninsula balcanică, fără de care neamul elinilor nu ar fi devenit niciodată atât de puternic:

„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă.

Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii

Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca uleiul

Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,

Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate

Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă

Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i

Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă.

Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec

Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul

Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,

Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”.

Herodot şi Pindar, ca şi Strabon, mai târziu, precizau că horele acestea făceau parte din ceremoniile totemice ale hyperboreilor, ca şi „Imnul Titanilor” (Strabon), deci aparţineau patrimoniului iniţiatic al populaţiilor de la nordul Dunării, care „au instrumente din munţi” , şi anume scripca, naiul şi cobza. Iniţial, existau patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, numit la fel, horă, două solstiţiale, de iarnă – jucate în şir sinusoidal, închinate Lunii, şi de vară – jucate în cerc, închinate Soarelui, şi două echinocţiale, de primăvară – „Brâiele”, jucate în înşiruire lunară (sinusoida prezintă fazele Lunii), închinate Fertilităţii şi, implicit, Lunii şi Soarelui („Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”), şi de toamnă – „Bătutele”, închinate Rodirii şi, desigur, Soarelui şi Lunii.

In 1714, domnul de Guys, publicând, la Londra, o carte despre Balcani, susţinea că toate horele ale popoarelor care le mai păstrează sunt de origine valahă, şi exemplifica cu „Matraki sau Hora Valahilor”, deşi, prin anul 1700, când de Guys a cules melodiile horelor „valahii” reprezentau memoria subconştientă a „pelasgilor”, horele boreazilor pătrunzând în Balcani prin generaţiile târzii, pelasgii sau „capetele negre”, care au migrat şi spre Asia, dar şi spre Africa (felahii lui Osiris), înfiinţând, mai întâi, Cartagina şi, apoi, Egiptul.

Dimitrie Cantemir, care cunoştea bine şi spaţiul cultural european, dar şi cel balcanic, avea să scrie că „jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”.

Peste un secol, aceleaşi tipuri de horă erau descrise de Jean Henri Abdolonyme Ubicini: „Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore

Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă, monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe şi umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”.

Mai aproape de noi, în prefaţa „Caietelor” lui Karol Mikuli, publicate la Viena, între anii 1840-1852, Henrich Erlich scria despre horirile românilor moldoveni:

Dansul cel mai obişnuit în oraşe este Hora. La ţară se joacă Horajocul de brâucăluşarii etc.

Hora se joacă astfel: dănţuitorii, atât oameni, cât şi femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână şi formează un cerc, unde fiecare poate intra şi ieşi, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, braţele se clatină încet; dănţuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mişcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolenţă şi de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănţuitor, ce-şi manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare graţioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puţin.

Cu cât mişcările Horei sunt line, egale şi liniştite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie şi zgomotoase; dănţuitorii se ţin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, şi executând acest dans cu cea mai mare iuţeală.”.

Jocurile de doi şi de patru au pătruns, în Ardeal şi în Bucovina, după ocuparea acestor provincii de către austrieci, ca urmare a recrutărilor voluntare, numite „Bărbunc” („Werbung”), recrutări descrise de Eroul Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă: „Viaţa la Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc (Bărbunc înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc Werbung) se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos, se afla o ladă mare, plină cu chipie ostăşeşti. Primprejur juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa de tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul… În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindireu Ţiganul zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce jurau sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţei, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor”.

Ulterior, jocurile acestea s-au încetăţenit, în defavoarea horelor, cu excepţia „bătutelor moldoveneşti”, care au fost numite „ruseşti”, datorită ritmului mult prea vioi şi nicidecum datorită unor asemănări melodice sau coregrafice cu melosul şi dansul slav; iar şi mai târziu, în comunism, când primii coregrafi ai viitoarelor ansambluri profesioniste s-au întors de la studii moscovite, a început să se practice „jocul în linii”, după moda „Balşoi teatrî”, pe care îl cultivă cu îndărătnicie incultura crasă a ţopăitorilor ajunşi, peste noapte, maeştri coregrafi.

Dacă ne întoarcem în timp, vom vedea că există și vestigii arheologice ilustrând hora, ceea ce atestă străvechimea ei pe meleagurile noastre. Și pentru aceasta e de ajuns să ne gândim la celebrele statuete cucuteniene, deci cu o vechime de aproximativ 6-7000 de ani, Hora de la Frumușica, Hora de la Berești sau, mai puțin cunoscuta, Hora de la Drăgușeni-Ostrov. Dar, în același timp, pe monumentele funerare din spațiul tracic, actual locuit de aromâni, putem vedea de asemenea imagini reprezentând hora.

Astfel, în 1942, preotul Constantin Matasă – reprezentant de seamă al arheologiei românești și fondator al Muzeului de Istorie din Piatra Neamț– a descoperit în Bodeștii de Jos, Frumușica, județul Neamț, una din capodoperele culturii Cucuteni, cultură anterioară celei sumeriene sau egiptene. Este vorba de binecunoscuta Horă de la Frumușica, operă de artă bidimensională reprezentând un suport antropomorf compus din șase statuete feminine văzute din spate, înlănțuite, parcă, într-o horă. Meșterul popular de acum șase milenii nu a modelat conturul capului, mâinilor și picioarelor, dar decupările ovale practicate în vas pe două registre, imprimă pe ansamblu euritmie, datorită frapantei impresii de rotire într-o stare de exaltare rituală. Descoperirea de la Bodești-Frumușica dovedește faptul că hora, ca dans, a apărut pe meleagurile locuite de strămoșii noștri în urmă cu mai mult de șase milenii. Izvoarele arheologice afirmă că în societățile matriarhale se practica, pe lângă cultul zeiței-mamă și cultul solar, iar hora, ca reprezentare circulară vie, ar putea fi elementul de legătură dintre ele, ca expresie a unui ritual solar de fertilitate. Cercetătorii consideră că dansul în sine este o formă de existență a societăților primitive, poate chiar expresia prelingvistică a sufletului arhaic care, prin mișcările ritmice ale corpului, își exteriorizează trăiri și impulsuri esențiale. Manifestările acestea au constituit nucleul arhetipal care a generat valori spirituale aparținând unei mentalități arhaice. Această mentalitate a constituit cadrul germinativ al spiritualității românești, ale cărei origini trebuiesc căutate în miturile și formele religioase populare care s-au născut pe aceste meleaguri. Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a observa geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial colectiv.

Circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers închis, că și în arte există forme circulare sau că masa vibrațiilor sunetului are aceeași formă. Din acest punct de vedere, hora ar simboliza, așa cum este prefigurată de Hora de la Frumușica, o unire a formelor. În societatea arhaică a tracilor, semnificația inițială a dansurilor circulare este legată de ritualul de celebrare a reînvierii unui zeu, după moartea sa, iar aceasta ne amintește de Zalmoxis și Orfeu, ambii fiind traci și aflându-se la baza mitului morții și învierii, element fundamental al ritualurilor inițiatice care au circulat în spațiul cultural carpato-danubiano-pontic. În secolul al V-lea î. Hr., Xenophon, în lucrarea Anabasis (VI, 1, 5), vorbește despre un dans pantomimic numit Carpaia practicat în cerc de dansatori înarmați, unul din ei mimând moartea apoi învierea. Athenaios, citându-l pe istoricul și oratorul grec Theopompus din Chios (sec. IV î. Hr.), atribuie tracilor dansul ostășesc numit kolavrismos. Cercetătorii nu confirmă că acest etimon stă la baza celorlalte cuvinte derivate din alte limbi. Termenul cel mai înrudit cu kolavrismos este kolo, păstrat de popoarele slave (polonezi, iugoslavi, ucraineni); la bulgari este horo, iar la greci choros, însemnând grup, din care derivă choreia, cu sensul de mișcare.  Iată, deci, că dansurile de tipul horei au o largă arie de răspândire, din Balcani până la Marea Baltică, iar spre Răsărit până dincolo de Nistru.

În spiritualitatea românească, hora este dansul reprezentativ prin excelență și întruchipează expresia spontaneității creatoare a culturii noastre.  Ea este o adevărată realitate culturală sau, cum o numește Romulus Vulcănescu, un fenomen horal. Astfel, această realitate horală răspunde și unei realități metafizice și este, ca și doina, o expresie a sufletului românesc. Sub aspect psihosomatic, hora face parte integrantă din firea românului, care, în fața spectacolului pe care i-l oferă, simte o adevărată chemare biologică, o exaltare a spiritului. În popor, interdicția de a participa la horă sau lipsa acestui joc, era văzută ca un blestem: „De n-ar fi horele-n lume/ Ai vedea fete nebune/ Și neveste duse-n lume„. Hora poate fi văzută și ca o formă de asanare morală, întrucât cei care încălcau normele morale ale colectivității, nu aveau acces la horă. Din întreg repertoriul popular, hora este cea care a pătruns și în biserică, cu toate că a existat interdicția de a practica hore și jocuri diavolești, iar horitorii și lăutarii erau considerați chipuri ale diavolului (la fel au fost anatemizați cândva colindătorii și colindele). Imaginea horei este prezentă atât în frescele românești cât și în cele balcanice. Acest fapt atestă „[…]o conștientă reutilizare a fenomenului […] în favoarea gestului de adorație„. În folclorul literar, hora este subiectul a numeroase proverbe, zicători, ghicitori sau strigături.

Ca gen coregrafic-muzical, hora este reprezentată printr-o multitudine de dansuri, unele desemnând mișcarea, altele direcția evoluției coregrafiei sau stilul și originea. Ea are o mare vitalitate în zonele extracarpatice, mai puțin în sudul Transilvaniei. În formele ei variate de manifestare putem intui simbolismul primar, ezoteric, al horei valahe. Semnificațiile ei arhaice se evidențiază în acea adevărată contopire harică a jucătorilor cu divinitatea tutelară prezentă, parcă, în centrul cercului. Bătăile ritmice cu piciorul în pământ pot simboliza contactul teluric cu suportul material oferit de zeița-mamă, iar strigăturile și chiuiturile amintesc de acele incantații magice către zei. În mentalitatea arhaică, această stare similară celei de magie euritmică, echivala cu o contopire totală a membrilor colectivității cu divinitatea ancestrală din  centrul horei, Zalmoxis, zeu al morții și al învierii, un tulburător punct de intersecție cu creștinismul. Elemente relictuale ale horei ezoterice s-au transmis până astăzi prin dansul călușului. Despre credința poporului în puterile magice și taumaturgice ale călușarilor ne vorbește Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde prezintă desfășurarea acestui dans ezoteric. Pe lângă descrierea amănunțită a ritualului, autorul menționează și reușita practicilor gestuale de vindecare ale călușarilor. Hora devine, astfel, o adevărată modalitate de înălțare spirituală colectivă. În afară de caracterul ezoteric, hora are și o formă de manifestare lumească, laică, mediu propice de manifestare a creativității țăranului român. Dar și în acest caz, participarea la horă implica o anumită ținută trupească și sufletească, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase, Crăciun sau Paște. Ieșirea la horă presupunea, de asemenea, și o curățenie trupească, motiv pentru care horitorii ieșeau la joc în haine curate sau noi, iar curățenia sufletească era confirmată prin euharistie.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea horelor strămoşeşti, care sunt, în fond, rădăcini spirituale ale tuturor neamurilor europene, în ciuda faptului că doar noi, românii, datorită unui conservatorism şi admirabil, şi condamnabil le-am mai păstrat; dacă ar avea dram de înţelepciune, cei care au putere de decizie în ţara aceasta le-ar putea reconstitui, în cadrele ceremoniale îndătinate, drept produse culturale de mare interes turistic. Din nefericire, la români, „originea, virtutea şi gloria strămoşilor nu se bucură de nicio preţuire. Ei preţuiesc doar situaţia prezentă”, după cum scria, drept mărturie, după călătoriile prin Moldova, făcute în octombrie 1644 şi în octombrie 1646, călugărul italian Marco Bandini (1593-1650). Iar unde înţelepciune nu este nimic nu este.”

MARI M.

Bibliografie:

-Herodot, Istorii, Ed. Ştiinţifică, 1961, 1964, Cartea I, LVIII

– Homer, Iliada, Editura pentru Literatură Universală, 1967, XIX, 581-593

– Strabon, Geografia, Ed. Ştiinţifică, 1962, II, XII. 12,1

– Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

– Pindar apud Herodot, Istorii, IV, XXVIII, P. 321

– Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

– Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

 – Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967,

– Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

– Grămadă, Ion, De prin anii 1848 şi 1849, în Cartea sângelui, Suceava, 2002, p. 133

– Academia Română, Călători străini prin Ţările Române, Bucureşti, 1971, vol. V, p. 344

-Drăgușanul. blog

Micul curs eminescian de istorie națională

160120116-OdN-eminescu-15-ianuarieSe știe cât de patriot a fost Mihai Eminescu și cât de mult și-a iubit neamul și patria. Iar aceasta se poate deduce și din modul în care sunt descrise cele două întâlniri ale sale cu Nicolae Densușianu, precum și din întreaga sa operă și activitate dusă de-a lungul vieții. Ceea ce se știe mai puțin este că, la un moment dat, el a scris și un Mic curs de istorie națională.

Despre acesta este vorba în continuare. Voi reda un eseu scris de Tudor Nedelcea de la Universitatea din Craiova, eseu semnificativ în acest sens.

eminescu

«A fi poet naţional înseamnă să fii nu numai cel care a atins pragul de sus al perfecţiunii artistice, ci să reprezinţi năzuinţele neamului tău. Eminescu a primit acest titlu din partea românilor (germanii l-au numit pe Goethe poet naţional, dar şi pedagog naţional), motiv pentru care detractorii săi i-au contestat acest atribut, deranjant pentru ei, neiubitori de valori naţionale. Aş aminti doar pe semnatarii de la Dilema: Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Pavel Gheo Radu, Cristian Preda, Virgil Nemoianu, Moses Rosen, Ion Bogdan Lefter, Z. Ornea, Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă, Cezar Paul-Bădescu – unele nume necunoscute publicului cititor, dar care au fost încununaţi pentru aceste opinii cu Premiul Naţional (şi cu bani) „M. Eminescu” sau cu funcţii politice (cazul europarlamentarului Cristian Preda), inşi care au încercat în cel mai autentic stil neostalinist să-l execute pe Eminescu (vezi Dilema, nr. 265, 27 februarie-5 martie 1998)[1].

Eminescu a fost înnobilat cu titlul de poet naţional nu numai că-i cel mai mare poet român (cel puţin până la acea dată), dar a îmbrăţişat şi alte domenii de activitate necesare tânărului stat român, unit în 1859 şi independent în 1877: teologia, filosofia, economia politică, sociologie, statistică, dar şi istoria, determinându-l pe N. Iorga să-l caracterizeze astfel: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, la capătul atâtor cercetări minuţioase şi pline de răbdare, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii contemporane în maiestoasa curgere a dezvoltării istorice”.

Iubindu-şi cu sinceritate ţara, el a fixat şi canoanele acestui patriotism: „Cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atât vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea, căci uşor s-ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase şi să ne agităm cu vehemenţă prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă şi minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, şi fantasmul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu opreşte defel ca creierul să rămâie rece şi să-şi îndrepteze activitatea cu siguranţă, să nimicească adevărata cauză a răului şi să o stăpânească cu statornicie de fier[2]. Şi nu avea la data scrierii acestui articol decât 20 de ani! „A fi «naţionalist» în epoca lui Eminescu – argumentează acad. Ioan-Aurel Pop, însemna a-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a lupta pentru libertatea naţională. Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese”[3].

Conştient de greutatea şi responsabilitatea cuvântului scris, precum altădată cronicarii moldoveni, de rolul educativ şi formativ al istoriei, Eminescu a poposit asupra unor personalităţi şi epoci de istorie, propunându-şi un program de reconstrucţie istorică, de revalorificare a făuritorilor de neam românesc. Chiar dacă nu şi-a strâns toate studiile şi articolele într-un volum, contemporan cu A.D. Xenopol, el a elaborat „un mic curs de istorie naţională[4], promis ziariştilor de la oficiosul liberal Românul, condus de o altă mare personalitate a vremii, C.A. Rosetti, cu care se afla într-o benefică polemică.

„Panule, ştii tu că în lumea aceasta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri?”[5] îi scrie el lui Gh. Panu. Asupra acestor martiri s-a oprit Eminescu, analizându-le acţiunile în context panromânesc şi european, începând cu etnogeneza limbii şi poporului nostru până la ultimele evenimente ale anului 1888, publicate în revista Fântâna Blanduziei (I, nr. 4, 25 dec. 1888, p. 1).[6]

Un element de bază al trăiniciei şi rezistenţei românilor de-a lungul vremurilor şi în gura marilor imperii a fost (şi este) unitatea sa etnică şi lingvistică. Eminescu laudă revista Albina Carpaţilor pentru „propăşirea fonetismului în Transilvania”, demers ştiinţific considerat de el „un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere naţională: unitatea în limbă şi o normă unică în pronunţie”[7].

lb noastra cea romana

Afirmând un mare adevăr: „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”[8], sau că „limba română este, formal, cea mai pur romanică din câte există”[9], Eminescu se dovedeşte şi un bun lingvist. Constată că „există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistenţa formaţiunilor statelor noastre”[10]. O unitate dată de „acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsându-se deoparte din Maramureş, de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XII-lea şi al XIV-lea şi care prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 şi până la 1700”, căci, „o unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origini etnice”[11].

47010846_1228955440591910_3605649260017614848_n

„Unitatea actuală a limbei vorbite” a găsit în Matei Basarab un domnitor-decident, şi această unitate lingvistică este întregită de obiceiul pământului, dreptul lor propriu („Jus Olachale sau Olacharum”), întrucât „acasă la dânsa, limba românească este o bună gospodină şi are multe de toate”[12]. Această unitate a fost şi o pavăză, un scut de apărare împotriva imperiilor vecine, în special pentru românii transilvăneni, „căci politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şi cugetătorii ei, vă puteţi bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Astăzi, limba este una de la Cotnar până în Cetatea Albă de lângă Nistru, de la Hotin pân-în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pământului şi a veacurilor”[13].

Astfel încât este divină şi legitimă deopotrivă dreptul românilor de a li se respecta „limba, datina, divinitatea noastră etnică, bunurile conştiinţei noastre”[14].

Biserica este, în concepţia eminesciană, instituţia cu merite incontestabile în păstrarea unităţii lingvistice şi etnice a poporului român: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”[15].

Eminescu este printre primii cărturari români care au demonstrat necesitatea construiri unei catedrale pentru neamul românesc[16], caracterul naţional al Bisericii („Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională”[17] ; „am vorbit de biserica naţională indeosebi, nu de legea ortodoxă, şi de deosebirile ce biserica noastră le are, nu în dogme, dar în spiritul şi atitudinea ei, de celelalte biserici”[18] ). Acest spirit şi caracter naţional a fost demonstrat prin tipărirea cărţilor bisericeşti în limba naţională, cu efecte benefice pentru destinul şi individualitatea culturii române: „Biserica şi domnii noştri […] au pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au introdus limba poporului în biserica şi stat în locul celor străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinării de dialectizare a limbei noastre, ele au încetat din momentul în care Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia”[19].

În micul curs de istorie naţională pe care-l elaborează pentru adversarii ideii naţionale, conform căruia „naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima, nu vorbită numai cu gura”[20], Eminescu are în vedere „ideea unităţii morale a naţiunei noastre” care a stat la baza organizării sărbătoririi lui Ştefan cel Mare la Putna, cum se menţiona în apelul din 4 martie 1870, unitate „în care însă cugetele se vor unifica-cugetele demne a lucrărilor, astfel încât pe viitor lucrările noastre toate să aibă una şi aceeaşi ţintă, astfel ca unificarea direcţiunei noastre spirituale să urzească de pe-acuma unitatea destinelor noastre. Să facem faptele, să pătrundă toată viaţa noastră naţională. Să fim conştienţi de situaţiunea noastră cu lumea, de datoriile către ea şi către noi înşine. În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”[21].

În Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, Eminescu constată cu amărăciune că dezbinarea românilor „e unul din cele mai mari defecte ale prezentului”, astfel încât „trebuinţa cea mai mare” constă într-o „singură direcţiune a spiritului pentru generaţiunea ce creşte”, generaţia sa având datoria ca „îndată ce au cunoscut răul, au cugetat şi la remedii contra lui”[22].

Dureros că poporul român este, începând cu secolul al XIV-lea „totdeauna dezbinat înăuntru, dezbinat în politica sa faţă cu vecinii”[23].

29543167_866846470161228_6533633614727821522_nDin punctul de vedere al necesităţii unităţii naţionale, al propăşirii culturii şi cultivarea identităţii etnice, el judeca acţiunile domnitorilor noştri, surprinzându-ne prin profunzimea şi corectitudinea caracterizării acestora.

Primul domnitor urcat pe treptele unirii a fost, se ştie, Mihai Viteazul, eroul cărţii lui N. Bălcescu, Istoria lui Mihai-Vodă Viteazul, elogiată de el (în care „figura voievodului românesc iese în prosceniu, vitejească şi mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor”.

O abordare pertinentă şi obiectivă priveşte „legarea de glie” a ţăranului român de către domnitorul unificator, abordare atestată peste aproape un veac mai târziu de istoricul C.C. Giurescu[24]. Ca un autentic istoric, Eminescu studiază originea şi evoluţia proprietăţii agrare în context istoric, demografic şi economic al stării ţărăneşti „ajungând la concluzia că în Ardeal şi în Ţara Românească glebae adscriptio e introdusă, din cauze  curat temporare şi de oportunitate, de Mihai Viteazul”[25]. Condiţiile aşezării locuitorilor este explicată: „Ieşind din locurile pământeşti, câştigate prin merite războinice, şi aşezându-se pe moşia altuia, câştigată tot prin asemenea merite, el transigea în privirea condiţiilor aşezării, păstrându-şi un singur lucru caracteristic pentru un popor eroic: libertatea personală. Chiar când ia arma în mână n-o face pentru a cuceri proprietatea nobilului, ci pentru a restabili condiţiile primitive cu care s-a aşezat prin liberă tranzacţie pe acea proprietate”[26]. Aşadar, „proprietarul e liber pe proprietate, ţăranul pe munca sa şi pe averea mobiliară”, astfel încât „acest om fenomenal prin vitejie şi prin minte, această jertfă tragică a unui mercenar de rând ca Basta”[27], introduce glebae adscriptio. „Un act nedrept se va zice – continuă Eminescu comentariul – , care ridica libertatea personală”. Dar, el motivează cu argumente gestul domnitorului: „Tot pământul ţării acesteia la început domnesc a fost; proprietatea absolută nu există în zilele mele. Noi, Domnul, ţi-am dat acest pământ, dar ţi l-am dat cu rezerva că-l vei exploata în anume condiţiuni. Aceste condiţiuni sunt pozitive după obiceiul pământului: parcelarea în ferme, cu dreptul de dijmă şi o zi de lucru pe săptămână. Ţie-ţi trebuie muncă? Bine. Ţi-o dau. Dar mie-mi trebuie popor, pentru că am de purtat războaie şi nevoie de contribuabili. De aceea-l leg pe pământul tău pe acest popor şi oricât s-ar înmulţi, tu să-i dai pământ”. Ce mai constată Eminescu? „Ceea ce-i uimitor în documentele noastre vechi şi-ţi umple inima de duioşie şi iubire este profunda naivitate şi bună-credinţă de cari sunt dictate. Oamenii, poate unde erau de aceeaşi rasă şi înrudiţi fizic şi moraliceşte, nu erau numai cuminţi, ci şi binevoitori […]. Astfel şi măsura lui Mihai Vodă era de-o mare bună-credinţă”[28].

Efectul acestei măsuri constă în creşterea demografică  (la două milioane de locuitori) şi a veniturilor populaţiei (la 200.000 de galbeni), beneficiarul de drept fiind Matei Basarab „care culege fructele semănate de marele şi nefericitul predecesor”[29].

Meritul uriaş însă al acţiunii domniei sale – înţelepte şi progresiste – constă în unirea pentru prima dată, în istoria românilor, a tuturor consângenilor săi, intitulându-se „cu tâlc”, „domnul Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, apreciat de contemporani ca un „spirit renascentist, un restitutor Daciae”[30].

În concepţia lui Eminescu, „Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene”[31].

cuza vodaUn alt domnitor preţuit, cu argumente istorice, a fost Alexandru Ioan Cuza şi „guvernul de emancipare politică şi socială”[32]. Cuza Vodă, pe care autorul Luceafărului l-a vizitat în ianuarie 1870, la Döbling, în exil, este o emanaţie a revoluţiei paşoptiste, „inteligent mai presus de toate”, în contrast cu N. Vogoride, candidat la domnie, în 1859, utilizând însă „mijloace nu tocmai puritane”[33]. Polemica pe marginea personalităţii lui Cuza o poartă cu V. Boerescu, care a ţinut un discurs la Ateneul Român, la 14 februarie 1882, publicat ulterior în oficiosul liberal „Românul”. Cuza a înfăptuit, împreună cu M. Kogălniceanu, reforme pozitive, progresiste, europene, chiar dacă a lovit „într-o clasă, dar a întins mâna pentru a ridica pe ţărani, clasa productivă a ţării”. Dizolvând Adunarea Electivă a Principatelor Unite, la 2 mai 1864, pentru că se opunea legiferării reformei agrare şi a legii electorale (pe care liberalul Boerescu o condamnase), a împropietărit ţara „c-o a cincea parte din teritoriul ei, de pe care Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi”[34].

Forţarea abdicării lui Cuza, la 11 februarie 1866, este considerată de Eminescu „o infamie şi o laşitate”, prezicând cu amărăciune, că „vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn”[35]. Cu atât mai mult cu cât între trădători se aflau şi militari care şi-au încălcat jurământul[36], prilej trist pentru Eminescu de a constata că „dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza, vom afla că aproape toţi conspiratorii, afară de câţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin”[37].

ucis-pentru-ca-s-a-impotrivit-cedarii-bucovinei-un-voievod-martir-necunoscut-grigore-ghica-iii-244158Grigore Ghica III, deşi nu este un domnitor glorificat precum Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Matei Basarab, C. Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, a reţinut atenţia lui Eminescu prin curajul său de a nu ceda Bucovina în 1775. Este portretizat de Eminescu ca o „figură bărbătească din istoria ţărei noastre, deosebită cu totul de umbrele efemere ale fanarioţilor […] Vedem pe acelaşi bărbat plin de dezinteresare, închinând viaţa sa binelui public, simplu în obiceiuri, isteţ la minte, cumpănit la vorbă, energic în fapte, acelaşi bărbat care, domnind sub alte împrejurări decât acelea de slăbiciune a patriei sale, ar fi devenit o podoabă a veacurilor, nu un martir. E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori: unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice”[38].

Gestul „bărbătesc”, dar fatal al domnitorului Grigore Ghica III, este dat drept pildă de patriotism şi îndemn la unire şi unitate a neamului românesc: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi totdeauna, atunci şi pământul strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus la slăbiciune, te-au adus să-ţi vezi ruşinea cu ochii. Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşti-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, cari oricât de deosebit ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleeaşi nume sunt”[39].

Eminescu este sincer interesat de aceste probleme, discursul său politic  „este pus în slujba ideii naţionale, fără nicio rezervă, cu toate pasiunileşi cu toate armele spiritului. De aici tonul înalt al articolului, caracterul aproape dramatic al demonstraţiei, în fine, radicalismul şi, uneori, excesele opiniei sale”[40], cum comentează unul dintre cei mai competenţi eminescologi şi editori, Eugen Simion.»

Tudor Nedelcea

[1] Vezi Tudor Nedelcea, O nouă încercare de sacrificare a lui Eminescu sau „Despărţirea de Eminescu”, în Tudor Nedelcea, Eminescu, prefaţa de Mihai Cimpoi, cuvânt înainte de Th. Codreanu, postfaţa de Victor Crăciun, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, p. 233-245.

[2] N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, vol. VII. Literatura în serviciul politicii, în  N. Iorga, Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1981, p. 269. Vezi şi Tudor Nedelcea, Eminescu, istoricul, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 1998. Vezi şi Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Chişinău, Edit. Gunivas, 2018.

2 Ioan-Aurel Pop, Eminescu şi Transilvania. Locul românilor în Europa. Lecţia de românism a românilor de la răsărit, Cluj-Napoca, Editura  Eikon, 2014, p. 11.

[4]„Convorbiri literare”, 10, nr. 5, 1 aug. 1876, p. 168.

[5] Gh. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, vol. I, Bucureşti, 1971, p. 379-380.

[6] Pe larg, Tudor Nedelcea, Eminescu, istoricul, op. cit.

[7] Foaie literară, în “Curierul de Iaşi”, 10, nr. 92, 26 aug. 1877, p. 2.

[8] Mss. 2275B.

[9] Mss 2258.

[10] “Timpul”, 6, nr. 72, 1 apr. 1881, p. 1.

[11] Ibidem.

[12] Mss. 2257.

[13] „Timpul”, 7, nr. 72, 3 apr. 1882, p. 1.

[14]  „Timpul” 7, nr. 70, 1 apr. 1882, p. 1.

[15]  „Timpul”, 8, nr. 118, 29 mai 1883, p. 1.

[16]  „Timpul”, 5, nr. 143, 4 iul. 1881, p. 1. Vezi, Tudor Nedelcea, Eminescu, p. 334-335.

[17]  „Timpul”, 5, nr. 199, 6/18 sept. 1889, p. 1.

[18]  „Timpul”, 5, nr. 201, 10 sept. 1880, p. 1.

[19]  Ibidem. Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000.

[20] Mss. 2257.

[21] M. Eminescu, Opere, vol. IX, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 443.

[22]  „Convorbiri literare”, 4, nr. 14, 15 sept. 1870, p. 1.

[23]  „Convorbiri literare”, 10, nr. 5, 1 aug. 1876, p. 70.

[24] C.C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, Bucureşti, Editura Albatros, 1977, p. 74-75 (  „«Aşezământul» sau «legătura» lui Mihai Viteazul nu este un act unic, izolat. El se înseriază în şirul de măsuri similare luate atât în Ţara Românească sau Muntenia, cât şi în Moldova, măsuri potrivit cărora stăpânii rumânilor sau vecinilor fugiţi nu-i mai puteau revendica şi aduce înapoi, dacă fuga se produsese înainte de un anumit termen. În cazul «aşezământului» lui Mihai, termenul a fost pustiitoarea expediţie din 1595 a lui Sinan paşa şi recesământul fiscal subsecvent […] Aşadar, Mihai Viteazul nici n-a introdus, nici n-a consfinţit rumânia”).

[25]  „Timpul”, 7, nr. 51, 6 mart. 1882, p. 1.

[26]  Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ioan-Aurel Pop, Istoria românilor, ediţia a II-a, Bucureşti/Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2011, p. 98. În prefaţa intitulată Cum  scria Mihai Viteazul?la vol. Scrieri de Mihai Viteazul, ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Tudor Nedelcea (Editura Scrisul Românesc, 1993), Marin Sorescu scria: „Asumându-şi energia împotrivirii la rău prin vitejie şi jertfa, Maihai Viteazul e un principiu de funcţionare a poporului român. Petse tot, în scrisoriule sale, este comştient de pericolele care îl pândesc, de faptul că este în centrul unui viespar de intrigi şi trădări. La rându-i a ştiut, cu abilitate, multă vreme, să dejoace planurile vrăjmaşilor, văzuţi şi nevăzuţi. Ce n-au izbutit păgânii au săvârşit creştinii, în faţa cărora, cum am văzut, inima sa se-nmoaie, iar sabia se arată cu zăbavă”(p.11). Adrian Păunescu a surprins, uimitor, destinul măreţului voievod şi al neamului său: „Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii, / Că intimidează Ţara cu guverne provizorii. / Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul: / Totuşi, unde-au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?” (Capul de la Torda, 1979).

[31]  „Timpul”, 3, nr. 31, 10 febr. 1878, p. 1.

[32]  „Timpul”, 8, nr. 68, 25 martie 1883, p. 1.

[33] Ambasadorul Turciei la Curtea din Viena, în “Curierul de Iaşi”, 9, nr. 70, 23 iunie 1876, p. 2. Soţia lui Vogoride, Cocuţa, fiica lui Costache Conachi, a deminţit falsificarea alegerilor din 1857 de către soţul său, obligând puterile centrale să refacă alegerile. N. Vogoride a obţinut cetăţenie turcă şi trimis ambasador la Viena.

[34] Ibidem.

[35]   „Timpul”, 7, nr. 45, 27 febr. 1882, p. 1.

[36]   „Timpul”, 7, nr. 108, 21 mai 1882, p. 1.

[37] Mss. 2255.

[38] “Curierul de Iaşi”, 9, nr. 109, 3 oct. 1876, p. 2.

[39] Ibidem.

[40] Eugen Simion, Introducere, la Mihai Eminescu, Opere. Poezii, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, P. LIX.

MARI M.

Geții prezentați de Carlo Troya (partea a IV-a/ traducere)

scitia

Cap.8

§.XII- Cecino Severus, trimis de Tiberiu în Moesia sau Tracia nordică să reprime incursiunile daco-geților și sarmaților,a respins cu putere inamicii dincolo de Dunăre. Dardanii, spre Drina și încă spre Sava, țineau partea occidentală a acelei provincii, ca și tribalii, deși reduși la un mic număr și lipsiți de orice renume; o parte dintre bessi, moesi și denteleți mai erau încă în aceste timpuri, dacă nu se înșela Strabon, într-un teritoriu situat spre Dunăre și la poalele Muntilor Haemus în Moesia. Aici același autor afirmă că s-ar fi mutat în zilele sale cincizeci de mii de geți de dincolo de Dunăre din ordinul dat de Elie Catus, care pare a fi același ce în anul 5 d.Hr. a fost consul.
Coralii de asemenea apar conform lui Strabon ca locuitori ai Moesiei; popor ce cam în acele vremuri primi probabil sedii liniștite și propriile câmpuri de la Elie Catus sau de la vreun alt roman prefect al acelei provincii. Astfel că Augustus puse ca graniță a imperiului Dunărea; beneficiu amintit de el insuși în monumentul anciran. Pliniu nu amintește nimic despre corrali în Moesia, dar unora li se pare că ei erau nativi din acel teritoriu; dar mai fundamentat li se pare altora că acești corali, de rasă sarmatică, trecuseră de dincolo de fluviu în acele locuri. Același Pliniu povestește că sarmații arrei, ziși de asemena și arreați, trăiau între Haemus și Dunăre; dar ignor dacă traci sau sarmați vor fi fost celegerii și timachii enumerați de el împreună cu dardanii și tribalii. În acest mod se vedea înaintând spre sudul Europei stirpea sarmatică și unele dintre triburile lor, mai mult sau mai puțin păstrătoare a obiceiurilor lor asiatice, învățând să asculte de romani. O mână de crobizi se vede trecând de partea opusă a anticului său sediu spre a locui în partea sudică a gurilor Dunării, unde în zilele lui Augustus, în vecinătatea Tomisului și a Histriei, locuiau troglodiții descriși de Strabon. Daco-geții puțin noroc aveau în aceste timpuri, iar luptătorii lor nu depășeau patruzeci de mii, după spusele aceluiași Strabon.”

§.XVII- Care și cum era situația climei pe țărmurile nordice ale Euxinului în acel secol de la Tanai până la Dunăre, avem o mizeră mărturie în Ovidiu, pe care împăratul îl exilase la Tomis încă din anul măcelului lui Varus. Foarte incredibile se temea poetul că ar fi trebuit să pară versurile sale, în care își deplângea dezastrul, acuzând asprimea cerului în Tracia; dar când inimosul Vestaliu, nobilul fiu al lui Donnus, regele Alpilor Cozie, veni în ajutorul lui Cotys în Moesia Inferioară, Ovidiu îl rugă să observe dacă prea crude păreau acele versuri pentru frigul pe care-l pătimea.
„Iar tu însuți”, scria, „poți vedea, o, Vestaliu, Pontul înghețat și ferocile animale ale sarmaților iazigi ce conduc carele grele traversând Istrul. Și aici, tu cel dur, însăți bei vinul de frig.” Cotys fusese asaltat de geți, care-i luaseră și-i prădaseră Aegisus, puternica cetate deasupra unui munte din apropierea gurilor Dunării. Se zicea că un om venit de la Marea Caspică o construise în timpuri antice. Dar Vestaliu, deși rănit, făcu mare măcel între geți și pentru virtutea sa Aegisus fu redat lui Cotys Sapeianul, sub protecție romană. Ovidiu spera ca mort fiind atunci Augustus se putea elibera din exil, mai mult, din închisoarea de la Tomis. Augustus începuse să-l ierte dar se întâmplă să moară.

cotysone§.XXIV- Faima victoriei lui Germanicus ajunsese până la geți și Ovidiu care trăia între ei, le cânta gloria în „Fasti”. Acele popoare nu încetau oricum să treacă Dunărea și să facă razii în Tracia nordică sau Moesia romană. Poppeus Sabinul prezida în acel timp provincia și o ținu pentru douăzeci și unu de ani; Cotys domnea tot atunci într-o porțiune din aceasta, aliat sau mai bine zis supus romanilor; atât de lăudat de Ovidiu, ca fiind unul ce știa să tempereze zgomotul armelor cu liniștea unor plăcute și umane studii ale poeziei, înobilând astfel sângele lui Eumolpo din care se trăgea. Cu toate acestea îl acuza că a facut copleșitor măcel geților dușmani atunci când și-a reluat Aegyssus cu ajutorul lui Vestaliu. Deci, zicea că în continuare geții își mențineau obiceiul de-a face incursiuni în Moesia. Cicatricile de pe chip, pletele și barba niciodată tunse, după preceptele lui Deceneu, sporeau mândria aspectului lor și încă și vocea; de brâiele lor din piele atârna barbaricul cuțit și pe umeri tolba cu săgeți deseori veninoase. Cel care cel mai mult îi inspira teamă poetului se numea Fiace. În Tomis, dacă e să-l credem pe Ovidiu, întâlneai frecvent geți și sarmați astfel că puține urme erau din vorrbirea greacă; grecii înșiși își luaseră obiceiul de a îmbrăca ampli pantaloni ca și barbarii și deseori în for cu săbiile se terminau certurile. Nu rareori și ferocii bessi, coborâți din Haemus, apăreau la Dunăre, ca și blonzii corali de sânge sarmat, bărboși ca și geții. Rară era pacea în Tomis, necunoscută încrederea în pace; o cetate cu greu apăra orașul în care zilnic pe străzi se puteau culege săgețile aruncate de barbari. Până aproape de acesta ajungea teritoriul sau măcar protecția armelor romane; sarmații și bastarnii dețineau următorul țărm și ocupau de asemenea și Insula Peuce. În asemenea loc Ovidiu (așa îi scrise lui Cariu, preceptorul fiilor lui Germanicus) scrise un mic poem în limba getică, în care cânta gloria lui Augustus deja trecut din viață. Dacă aceasta e adevărat, limba geților sau goților trebuie cu siguranță a fi ajuns după Deceneu la un grad nu lipsit de civilizație; nu doar grecii de la Pontul Euxin o învățau, ci un roman, care avea în el mare ură pentru acei oameni, nu considera nedemn de a trata și de a se servi de subiecte atât de străine de cânturile din patria sa, în onoarea lui Vidicoi și a Fridigernilor. Sau limba gotică devenise bogată prin sine însăși sau o sporiseră modurile grecești și romane, mulți barbari mai puțin civilizați decât geții trebuiră în mare parte să o învețe, dar mai ales sarmații din apropierea Tomisului și bastarnii din Insula Peuce, adică peucinii.Și dacă în timp voiră sarmații și bastarnii cu alți barbari danubieni să lase în scris cântecele lor, limba goților lui Zamolxis și Deceneu dădu cu siguranță exemplu pentru astfel de studii și mai ales un stimul. Într-un alt volum voi vorbi despre alfabetul getic.

dacian_ktistai2§.XXX- Terminând prin distrugerea lui Marobodu cu frământările din Germania orientală, Tiberiu se întoarse spre a liniști pe cele din Tracia care amenințau provincia romană Moesia. Cât timp trăise Augustus o înțelegere aparentă fusese între Cotys și Rascuporide. Acum, sub noul principe, Rascuporide pregătea capcane nepotului, împingând mulțime de hoți să-i devasteze țara și să-i cucerească cetatea. Tiberiu sfătui pe cei doi regi să redevină prieteni; atunci Rascuporide atrase pe Cotys la o perfidă întâlnire la care se prefăcu a accepta condiții oneste de pace. Pentru a-l mai reține îl invită să sărbătorească, astfel că neatentul Cotys, după mai multe pahare, se văzu pus în lanțuri deși invoca zeii ospitalității și legile sângelui comun. Rascuporide ocupând întregul teritoriu lăsat de Remetalces, îi scrise lui Tiberiu că îi fusese pus la cale asasinatul de către Cotys; ar fi trebuit acesta să prevină faptul și să-și armeze imediat armata regatului împotriva sciților și bastarnilor. Apoi, nevoind să piardă timpul îl ucise pe Cotys; cu toate implorările propriului fiu, Remetalces, de a renunța la fapta infamă.
Așa își termină zilele Cotys Sapeianul, cel ce la forța corpului și la experiența armelor adăuga dragostea pentru discipinele umane, fapt atât de rar printre regii traci.Din el și din fiica lui Pitodori se născuse un alt Cotys, al șaselea cu acest nume. Tiberiu, nu mai puțin viclean decât Rascuporide, îl atrase pe acesta în prezidiile din Moesia și Roma; aici văduva lui Cotys Sapeianul reprimi o parte din regat pentru Cotys al VI-lea și ceilalți fii. Cealalta parte o dădu tânărului Remetalces; între timp Rascuporide, transportat în Alexandria, fu ucis.

Cap. 9

§.II- În același an în care pieriră Florus și Sacrovirus începură războaiele din Tracia în cursul cărora se auzi lăudat numele sicambrilor. Unele cohorte ale acestora erau încartiruite aici sub steagurile romane; exemplu de atenția cu care aceștia dispersau în teritoriile cele mai îndepartate steagurile barbarilor ce li se supuseseră. Aceste războaie își au originea în divizarea regatului între fiii ucisului Cotys și tânărul Remetalces; atunci odrișii și diii, națiuni robuste împreuna cu un popor din Haemus și Rodopi, numit celeti, asediară Filipopolis. Pubblius Velleius omorî un mare număr dintre ei și-i distruse. Aici, din nou, după timpurile lui Tucidide se vorbește despre dii, despre care am spus în capitolul al doilea că ar fi cei din care unii cred ca ar descinde dacii.
§.III- Mult le dădu de furcă neliniștitelor spirite ale tracilor munteni zvonul că romanii în cinci ani i-ar dezmembra amestecându-i cu alte națiuni, împrăștiindu-i în diferite părți ale pământului; mai mult decât orice sufereau că trebuiau să se înroleze în miliția romană, plătiți doar ca să se războiască în Tracia împotriva vecinilor. Înainte de a trata pentru arme, prin solii lor, se rugară să obțină bune condiții de prietenie și pace. Poppeus Sabinul, aliat cu Remetalces, dădu la început răspunsuri umane, așteptând ca o legiune din Moesia și auxiliarii lui Remetalces să sosească, apoi intră în inima munților alungându-i pe barbari, ce fugiră în cea mai apropiată cetate de pe acele creste. Un mare număr de oameni o apărau, săltând și cântând cu barbarică ardoare, ațâțați la luptă de femei. Dini, cel mai în vârstă, Turesi și Tarsa, mai tineri, erau conducătorii. Împotriva acestora Poppeus Sabinul trimise, dar în zadar, o ceată de aleși săgetători; turbați de nereușita împotriva inamicilor aceștia se adăpostiră în spatele unei cohorte de sicambri trimisă acolo de romani pentru a ajuta la nevoie: oameni antrenați pentru orice pericol și nu mai puțin macabri decât adversarii cu tumultul cântecelor însoțite de sunetul armelor.
În ziua următoare Sabinul lăsă să intre în luptă tracii lui Remetalces, apropiindu-se de cetate, pe care o înconjură cu un mare șanț. Între timp inamicul se pregătea să-i spânzure pe auxiliarii ce voiseră să-i prăduiască, și încă mai cu furie îi omorau cu cât aceștia voiau să para că sunt trădători ai patriei. Dar curând apa lipsi din cetate; caii și cirezile de cornute închise aici, după obiceiul barbarilor, se împuținau; setea omora oameni și animale; cadavrele rămâneau neîngropate și contaminau aerul. La toate relele se adăugă și neînțelegerea dintre Dini, care încerca să demonstreze că trebuie să se predea, și ceilalți doi conducători care au ales să moară luptând. Mai înainte de toți trecu la romani Dini cu fiii și soția, urmat de femei și copii, ca și de cei cărora mai mult decât faima le place viața. În două se împărți atunci tineretul din cetate; unii urmară exemplul lui Tarsa care s-a sinucis; alții ieșiră cu Turesi luptând și nu muriră nerăzbunați. Căderea cetății puse capăt războiului.

§.XXI- Nu doar printre popoarele devotate Hertei ci în toată Germania, doar sacerdoții aveau îngăduința din ceruri de a înlănțui, bate sau pedepsi într-un alt mod pe războinici. Dăunător fruct al libertății germanice era de a nu putea răzbuna moartea unui om liber decât printr-o amendă constând într-un anumit număr de animale, în același mod ca pentru minorele ofense la anticii sabini. Întreaga familie a celui ucis era mulțumită de o asemenea amendă, astfel încetând moștenirea urii între oameni mult prea înclinați la furie și gata să se răzbune. Solemna datorie a germanilor era să-și asigure așa prietenia ca și dușmănia tatălui sau rudelor; dar acestea nu erau, datorită acestei amenzi, implacabile. Un om, asemănător lui Zamolxis sau Deceneu, predica prima dată în Germania necesitatea întoarcerii la pace, după o asemenea compoziție. Cum fu numit acesta de către germanii dinaintea acestor timpuri se ignoră, nici nu este amintit în Tacit; în secolele următoare începu să se plătească în bani și se numi guidrigildo.
Respingător pentru legile romane și propriu naturii germanice fu guidrigildo. Și nici tracii, nici sciții scoloți, nici sarmații, nici alte popoare din Europa orientală, din câte se știe, nu-l cunoscură. Omicidiul se spăla cu sângele asasinului între celți, cu sânge între geți sau goți și deci, între vizigoți și ostrogoți; de unde se deduce că în mod sigur nu cu animale sau bani anticele Bellagine ale lui Deceneu condamnau delictul asasinării unui pilofor sau chiomat. Germanii, păstrători ai obiceiurilor lor au propagat dimpotriva uzul guidrigildo-ului în toate provinciile romane pe care le-au cucerit mai târziu. Doar această diferență ar fi de ajuns, dacă alta ar lipsi, pentru a demonstra că goții nu au fost un popor germanic. Și când germanii au cucerit o parte din imperiu amendară cu un guidrigildo atât de mic ceea ce nu era al cetățenilor și servilor germanici, mai ales omicidiul nevinovaților și sclavilor romani din serviciul lor.

sarmati-2(…)Necunoscute popoare și regi, toți inamici ai Romei, traversând Dunărea de teama lui Silvanus, veniră să adore însemnele Romei pe țărmul roman; și între timp acesta mai mult de o sută de mii de barbari de dincolo de Dunăre constrânse să treaca dincoace de fluviu, plătindu-i tribut și dându-i ostatici. Probabil, între atâtea popoare venite să locuiască în Moesia datorită lui Silvanus, au fost și gaudii și clarii, ce au fost amintiți de Pliniu împreună cu geții (trecuți în timpul lui Elie Catus) și cu aorsii pe care același scriitor i-a colocat de-o parte și de alta a Dunării. Din ce rațiune au ajuns aorsii din regatul lui Eunone sau de altundeva în Moesia, nu știu; nu mai puțin dificil îmi este a avea cunoștință despre morisenii ce locuiau în aceeași provincie de la Euxin, și despre sitoni, vecinii lor, cărora deși popor al Traciei sudice, Pliniu nu le răpește onoarea de a-i numi părinți ai lui Orfeu, chiar dacă din motive necunoscute o parte din ei s-a mutat dincoace de Haemus. Timpul a respectat un monument pe care s-a sculptat memoria gestelor lui Plauziu Silvanus și a acordurilor sale cu barbarii.
§.XXXI- Prieteni cu el par să fi fost, după obscurele cuvinte ale inscripției de pe monument, bastarnii și roxolanii, aliați în acele timpuri cu daco-geții. Orice prizonier de nație daco-getă s-ar fi aflat în puterea lui Silvanus, și oricare din aceștia Silvanus ar fi luat de la inamici, îl transmitea regelui bastarnilor și roxolanilor. Așa confirmă și extinse pacea provinciei sale. O nouă și singulară generație de daco-geți, citim la istoricul evreu Iosif, trăia în acele zile, numită daci plisti sau polistai, care trăia în celibat, asemeni ctistilor sau capnobatailor, despre care am vorbit în capitolul cinci. Nu un trib aparte, căci nu s-ar fi putut perpetua prin căsătorie, dar oameni de o categorie specială religioasă erau plistii; și nu găsi între barbarii din timpul său Iosif vreo altă specie de persoane care să se asemene mai mult esenienilor iudei decât plistii; grup particular de oameni ce considerau injustă sclavia și refuzau căsătoria; și se abțineau de a avea servi și soții.
Dura în general obiceiul tracic al tatuajelor printre daco-geți; nu numai femeile ci și bărbații își acopereau cicatricele cu tatuaje colorate cu sucuri din ierburi. Acest obicei, după afirmațiile lui Pliniu, plăcea de asemenea sarmaților. Lui Dioscoride, care în ultimii ani ai lui Nero scrise cărțile sale de botanică, i se atribuie o scriere în care se înregistrează multe nume dacice de plante; dar această scriere este considerată apocrifă și deci, e inutil să se demonstreze opinia dedusă din aceste nume, că prestanța de la anticii geți sau goți fusese trecută în întregime dacilor.

alanii-7

§.XXXII- O mișcare incredibilă în timpul prefecturii lui Plauziu Silvanus agita barbarii în estul Europei, și-i apropia de Dunăre. Numele lor nu sunt descrise în monumentul lui Plauziu. Dar Pliniu amintește asiacii nu departe de Ipani sau de Bug și o altă mână de crobizi. O insulă spațioasă a Tirasului dădea adăpost în principal tirageților. Spre gurile Dunării se vedeau sarmații, o parte stabili, o parte nomazi numiți și amasobii, ca și unele cete de troglodiți, pe care Pliniu îi credea a fi sciți degenerați și urmași ai servilor. Nici unul dintre popoarele ce locuiau în această porțiune nu ajunse însă la celebritatea alanilor, coborâți din Caucaz la Dunăre. Despre obiceiurile lor voi vorbi în altă parte; aici e de ajuns să notez că anticii, văzând apropiindu-se asemenea oameni de Dunăre, crezură fără doar și poate că aceștia aparțineau anticelor generații de masageți ai lui Herodot. Și estimând unii istorici, între care Dio Cassius, că alanii ar fi fost același popor cu albanii din Caucaz, nu avură dubii de a afirma caă și albanii trebuie să se fi numit masageți.
Aceștia sunt alanii care apoi se împrăștiară în Italia și în toate provinciile imperiului, uneori ca inamici și alteori ca federați sau mercenari. Mare renume obținură încă din primele timpuri ale apariției lor în Europa, tocmai când Valeriu Flacus scria Argonauticele. Acesta îi localiza în Insula Peuce, căreia spune că i-ar fi dat numele o nimfă din Sarmația; indiciu probabil al faptului ca sarmații ar fi ocupat această insulă după bastarnii numiți tocmai peucini. Și, uzând aceeași libertate sau aceleași tradiții, conform cărora ar fi crezut geții contemporani și dușmani ai lui Sesostris, cântă că alanii ar fi fost adversari ai argonauților și că, Anausis, regele alanilor, ar fi fost ucis în luptă de Iason.
Alanii din Caucaz încă de la început, când se făcu auzit numele lor, avură faima de a fi foarte cruzi; astfel, Lucanus căruia în floarea vârstei Nero îi curmă viața, îi număra între popoarele cele mai fără de milă din Asia și avide de război mai mult decât de orice altceva. După sciții scoloți și sarmați, iată a treia invazie majoră din istorie a barbarilor asiatici în Europa; unii mai mândri decât alții și toți împotriva oricărui studiu civilizat al artei și scrisului. Asemenea acestora ar fi fost Europa pentru multe secole dacă ar fi cucerit-o în întregime, sau dacă între timp grecii și romanii nu s-ar fi opus progreselor ferocității barbarice asiatice. O turmă de minore popoare meotice îi urma probabil pe alani; și fără dubiu multe popoare descrise de Pliniu pe Tanai își schimbară sediul sau se exterminară în războaie civile. În acele timpuri erau deja căzute în uitare sentințele lui Herodot asupra granițelor dintre Asia și Europa, și de comun acord, Tanai era considerat limita naturală dintre acestea. Pe vaste spații dintre Tanai și Boristene începuse în acel timp să se propage numele de Sarmația europeană sau eusinică; dar prevala antica denumire de sciți, revenind la o onoare mai mare ca oricând prin grija lui Efor; și sciți, dupa cum spune Pliniu, în uzul comun erau numiți sarmații, germanii și toate popoarele de la granița extremă a Europei, care rămâneau necunoscute restului mortalilor.

MARI M.

Sânzienele, Drăgaica, ritualurile agrare datând din perioada precreștină

589b2c007e3a0ed3„Drăgaica este tot un obicei agrar, al şesului Munteniei. O vreme foarte răspândit şi cu darul moştenit fără rezerve. Drăgaica se practică în 24 Iunie când e sărbătorea naşterii Sf. Ioan Botezătorul sau Sf. Ioan de Vară; pe cât de vechi pe atât de apreciat, obiceiului i se zice şi Sânzienele. Când grânele au dat în copt, se adună. fetele – uneori din mai multe sate – şi fac jocul drăgaicei; se alege cea mai frumoasă şi cea mai voinică, bine îngrijită şi respectată. După acest act pornesc cu ea în frunte prin lanuri şi fac o cunună de spice; o pun pe cap celei ce fusese aleasă drăgaică. Uneori este împodobită cu cârpe şi hârtii colorate. Grupul de fete aleargă cu mâinile întinse, ca într-un fel de zbor nevăzut; ele merg spre sat dansând şi cântând. in această formă trec pe la casele fetelor, ca o atentie cu mare rost. in Dobrogea se alegeau patru fete care se apucau cruciş de mâini şi mergeau spre casele fetelor interesate jucând şi cântând, după regula obişnuită; aveau şi un cântăreţ. Obiceiul a fost foarte răspândit, acum e tot mai rar, poate chiar pe cale de dispariţie. A fost mai viu în Moldova, aşa cum l-a descris Dimitrie Cantemir; răspândirea lui a mers tot mai jos şi spre apus, făcând figură de îndemn şi înţelesuri, ca un basm purtat în lumea aceasta înreptăţită ca lucrurile să meargă cât mai deplin. A fi drăgaică însemna un lucru de mare cinste, ceea ce impunea anumite reguli; fetele o respectau cu toată vrerea lor şi făceau numai aşa, ca datina să se împlinească. Drăgaica era socotită o soră mai mare şi superioară lor, a celorlalte. Sărbătoarea Drăgaicei are legături cu multe din datinile ce aparţin secerişului.” Acestea le spunea renumitul etnograf Ernest Bernea despre una din cele mai importante sărbători a satului românesc.

În unele zone din Muntenia, mai exact în zona Bărăganului, se mai păstrează încă obiceiul dansului fetelor înainte de începerea secerișului, dans numit al drăgăicuțelor. Cu mult înainte de creștinism se credea că Drăgaica este mireasa care plutea peste pământ, dansa și cânta oamenilor într-un mod incredibil. Alături de mireasă ar fi fost un alai de fete ce pluteau pe deasupra câmpurilor cu flori.

cand-ielele-si-sanzienele-jucau-dragaica-

Dupa părerea unor etnografi, sărbătoarea își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui, Sânzienele fiind adesea reprezentate de traci înlănțuite într-o horă. Oamenii credeau, și țin încă obiceiul, că dacă vor munci de Drăgaică, o vor supăra pe aceasta și ea îi va îmbolnăvi, le va aduce tunete și furtuni. Alaiul de fete dansând în horă poate fi văzut și astăzi, deși  din ce in ce mai rar. Ele vestesc începutul secerișului în zona Padina din județul Buzău, jucând Drăgaica în cerc și cu cununițe de grâu pe cap, la finalul dansului fiind aleasă cea mai frumoasă și harnică dintre ele.

În ”Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir se referă la sărbătoarea românească a Sânzienelor sau Drăgaicilor de două ori şi presupune că provine din ”vechii idoli ai dacilor: ” toţi ţăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul Soarelui, şi cum ochiul nu suferă prea mult această lumină şi – tot din pricina ei – începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama Soarelui tremurătura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă, după ce au făcut această încercare”. Într-un alt loc spune despre Drăgaică: ”După cum se vede, prin ea o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului, când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe năframe colorate şi-i pun pe mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu năframele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă, cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinste sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani.”

Cercetări ulterioare au demonstrat că sărbătoarea închinată solstiţiului de vară pe teritoriul de astăzi al României este chiar mai veche decât perioada dacică, aflându-se urme chiar în Neolitic, reprezentate prin aşa-numitele ”hore”, cea mai cunoscută dintre ele fiind ”Hora de la Frumuşica”, în care sunt prinse şase dansatoare sacre. Și cam din aceeași perioadă datează o altă reprezentare a unei hore, anume „Hora de la Berești“. În zilele noastre, în unele zone, un grup de fete tinere își aleg dintre ele una pe care o numesc Crăiasă. Ele se îmbracă de sărbătoare, îşi pun marame albe pe cap şi coroniţe din sânziene sau drăgaice (Galium verum). La brâu sunt încinse cu acelaşi soi de flori, iar în mâini ţin spice de grâu şi secere. După ce se întorc în fugă de la câmp, fluturându-şi maramele, la întoarcerea în sat le aşteaptă flăcăii cu ulcele de apă şi le stropesc. Apoi se întinde Hora Drăgaicelor, amintire a horei antice a preoteselor Soarelui, în care se prind numai fetele care au participat la datină. Uneori, Drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales la casele plugarilor cei mai vrednici, cântând astfel:

Hai, Drăgaică, să sărim,
Să sărim, să răsărim,
Că ştii iarna ce păţim,
Cu mălai din râşnicioară,
Cu peşte din undicioară…
Mi-au venit Drăgaicele
Să reteze spicele;
Drăgăicoiul – drugile.


Drăgaicele mititele
Au plecat la floricele,
Îmbrăcate în boşcele –
Mor băieţii după ele…
Mi-a venit vara bogată
Cu tichii
De la copii,
Cu mărgele de la fete,
Cu brăţări de la neveste.
Românii le mai spun Drăgaicelor sau Sânzienelor şi Zânele, Frumoasele, Minunatele, Doamnele etc. Sărbătoarea acestor făpturi suprafireşti se mai numeşte şi Sânzenii, Ziua Soarelui, Ursina, Amuţitul Cucului etc. În unele sate, tradiţia cere ca, în seara din ajunul Sânzienelor, fetele care vor să se mărite să se întâlnească cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind flăcări şi le învârt în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând:
Du-te, Soare, vino, Lună,
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea floare,
Galbenă, mirositoare;
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie
Struţuri pentru cununie;
Boabele să le răstească,
Până-n toamnă să nuntească!
ab0fdf63c8b39433a9746e85a5dcb571

Fetele fug şi culeg flori de sânziene sau de drăgaică din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hornuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care îi interesează. Ei chiuie şi strigă:
Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare;
Cununile neursite
Zac sub hornuri azvârlite.
Până-n miezi, cu steagu-n frunte,
Trec feciorii după slute,
C-alde alea nedirese
Nu vor să fie mirese.

Pentru unii această zi este ”Miezul Verii”, iar pentru alţii – ”Cap de Vară”. Oamenii nu lucrează nimic, ”fiindcă şi Soarele se odihneşte”, sau muncesc doar până la amiază. ” În această zi, dis-de-dimineaţă, Soarele se spală pe faţă în timpul răsăritului; cine se uită la el cu atenţie vede curgând apă jos, pe poala răsăritului, sub înfăţişarea unor lungi raze luminoase.” Se mai spune că de Drăgaică arde piatra-n apă. Sânzienele sunt fete sfinte, care iau în ziua lor din toate roadele pământului. În acelaşi timp, Drăgaica este doamna florilor, şi se ţine de toţi pentru dragoste şi plăcerea florilor.
Mai-marea Sânzienelor sau Drăgaicelor se mai numeşte şi Crăiasa, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa etc. Se spune că ea umblă pe pământ sau pluteşte prin aer în ziua solstiţiului de vară şi că se desfată, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. Când i se nesocoteşte ziua, ea stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi-i îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi fără miros. Minunatei crăiese i se adresează şi acest cântec ritual de la Stroieşti, judeţul Gorj:

Iană, Iană-Sânziană,
Ţ-oi face pomană,
Să dai ploaie fără mană;
Holda să rodească,
Să se veselească,
Porumbul să crească!
Rod cu mâna pun,
Îl strâng de pe drum;
Tot porumbul meu
Rodi-l-ar Dumnezeu,
Fir pe fir s-apuce,
Drugile să-ncurce;
Peste locul tot,
Drugile di-un cot!
Iană-Sânziană,
Fereşte-l de mană
Şi de uscătură
Şi de udătură,
Căci şi eu la toamnă
Ţ-oi da turtă caldă,
Cu sita cernută,
De jar curăţită,
Cu spuză-nvelită!

Zice-se ca ”Drăgaica e o fiinţă sfântă, care e mai mare peste o ceată de bărbaţi, numiţi Circovi.” Sărbătoarea se mai numeşte şi ”Amuţitul Cucului”, căci se mai spune că doar până la Sânziene cântă cucul, când se îneacă cu orz sau cu cireşe, din care pricină răguşeşte şi nu mai poate cânta. Iată şi o reţetă magică: ”Dacă cineva va împuşca un cuc, pe care-l va frige şi-l va mânca fără pâine şi sare, iar capul i-l va purta cu sine, va fi îndrăgit de toată lumea”. Se crede că uliul se face din cuc; cântă un an şi apoi se face uliu. Alţii spun că el numai până la Sânziene e cuc, iar alţii că tocmai la şapte ani se face uliu.

Prin unele locuri, de Sânziene, femeile duc ramuri de arin şi alte plante, numite ”rod”, printre semănături, ca să atragă rod şi spor în holda fiecăruia. Se mai pune drăgaică în putinei, spre a avea lapte bun şi mult. Se împart tot soiul de fructe, pentru rodirea pomilor. Drăgaica se ţine şi de cei ce au roiuri de albine. Se crede că, pe la miezul nopţii de Sânziene, înfloreşte iarba-fiarelor, dar numai pentru câteva clipe. Cu această plantă se poate descuia orice încuietoare, drept care este foarte căutată de tâlhari. Aceştia o poartă la brâu sau încolăcită împrejurul degetului mic de la mâna stângă. Tot la miezul nopţii de Sânziene se spune că înfloreşte feriga, că asupra comorilor dansează flăcări albăstrui şi că se deschide cerul.

ce4fe316c77026ed617293dc96a2fb90

Etnograful Marcel Lapteș menționează în cartea ”Anotimpuri magico-religioase” că Sânzâiana sau Drăgaica a fost identificată ca fiind zeița Diana din panteonul latin, Hera sau Artemis din panteonul grec și zeița Bendis din cultura traco-getică ca având aceleași atribute ale fertilității naturii și ale protecției grânelor.

în unele zone etnofolclorice hunedorene s-au mai păstrat în sărbătoarea Sânzienelor motive din miturile străvechi ale geto-dacilor. Sărbătoarea este ținută aproape în exclusivitate de femei, fiind destinată să atragă energiile pozitive ale astrului solar către acestea. Sânzienele sunt înțelese și ca o sărbătoare a florilor sub protecția soarelui dătător de viață care acum se pregătește pentru lungul drum către iarnă.

În Platoul Luncanilor, Sânzienele erau înțelese ca Ălea frumoase, adică niște zâne frumoase, imateriale, niște năluci care „unde li-e drag, acolo joacă; vara la stânile din munte încâlcesc coama cailor și nu-i bine să o descâlci; prin livezile unde au umblat Ălea Frumoase, prin pruni și meri sunt smocuri de ramuri subțiri și dese folosite ca leac pentru vita bolnavă. Zânele vin la Fântâna cu leacuri de la Bobaia și petrec în jurul izvorului și nu-i bine să le superi sau să le privești drept că ți se strămută uitarea de nu mai vezi”.

Conform etnografului Marcel Lapteș,  în satul Hărțăgani, spațiu etnofolcloric interferent cu Țara Zarandului, exista un obicei asemănător obiceiului descris de C. Clemente la Silvașul de Jos, o variantă mai simplificată a împodobirii (înstruțării) boului (de Rusalii), realizată în ziua de Sânziene. Dimineața după ce mergeau cu boii la adăpat, gospodarii împleteau cununi din sânziene pe care le așezau în coarnele animalelor zicând: „Bouleu cu ochi de soare / Umple-mi grâul în hambare / Și ți-oi da colac frumos / Ca pielița lui Cristos”. Apoi scoteau din traistă colacul boului, frământat numai cu apă și sare, copt de gospodină cu o zi înainte, îl rupea în bucăți hrănind boul, iar fărâmiturile rămase le arunca, în pășune, acolo unde au înflorit sânzienele.

67dc1f7c56060dba0d808831d85d1e7a

Conform lui Marcel Lapteș ”Sărbătoarea Sânzienelor este densă în practici oraculare ce priveau în primul rând recoltele, apoi destinele individuale”. Femeile din Platoul Luncanilor atribuiau, astfel, Sânzienelor funcții divinatorii în cunoașterea norocului, legăturilor matrimoniale și lungimea vieții. Ele influențau sorții folosind modalități dintre cele mai diferite pentru a-și afla ursitul: În noaptea de Sânziene în unele sate de munte din Ținutul Orăștiei, fetele se spălau până la brâu cu roua de pe flori și plecau să culeagă buruieni pentru descântece deoarece se credea că în perioada dintre Rusalii și Sânziene plantele medicinale au cea mai mare putere. Apoi puneau florile de sânziene sub pernă ca să-și viseze ursitul, țineau florile în sân toată ziua de Sânziene, în păr sau pe cap, sub formă de cunună pentru a fi frumoase. În dimineața de Sânziene, fetele se spălau pe față cu apă neîncepută sau cu rouă, ca să fie frumoase și să placă la băieți. Apoi mergeau pe camp ca să culeagă flori de Sânziene din care împleteau cununi pentru fete și băieți, le puneau la poată sau le aruncau pe casă. Dacă rămânea cununa pe casă, fata respectivă se mărita repede, pănă în toamnă iar de cădea era semn că urma să aștepte mult și bine. În același timp, dacă o cunună aruncată pe casă rămânea, era semn pentru cel ce o aruncase ca va  trăi mult iar de cădea era sămn rău, de boală și chiar moarte.

În calendarul nostru popular sărbătoarea sânzienelor este legată de nenumărate vechi credințe și ritualuri care au interesante paralelisme în mitologia unor popoare mai apropiate sau mai îndepărtate de noi în spațiu și timp. Sunt renumite o serie de obiceiuri din noaptea de sânziene, dintre care voi aminti doar culegerea ierburilor de leac (dar mai ales „iarba fiarelor”) sau împodobirea porților și ferestrelor cu flori. Cununa de spice împletite pentru drăgaică, iar în unele regiuni „cununa de sânziene”, este folosită ca mijloc magic pentru „făcut de ursită”, pentru prezicerea lungimii vieții cuiva. În anumite zone Sânzienele sau Drăgăicile sunt identificate cu ielele, ființe fantastice care au pasiunea dansului dar și puterea de a lua mințile și de a poci pe cei jucați de ele. Deosebit de interesante sunt legendele cosmogonice potrivit cărora Iana Sânziana este identificată cu Luna (căsătorită cu fratele său Soarele- hierogamia cosmogonică sacră- ea se sinucide, aruncându-se în apă; astfel, de atunci, cei doi nu mai apar niciodataă împreună). Legătura dintre cultul lunar și Sânziana s-a făcut probabil prin intermediul lui zina, o probă lingvistică sigură a cultului Dianei în regiunile carpato-dunărene. După cum se poate observa, sânziana, care înseamnă și „ziua Sfântului Ion”, în afara numelui nu are nicio legătură cu creștinismul, ci cu elemente mult mai vechi, păgâne.

sanziene in apa

În continuare vreau să redau integral un articol foarte interesant al lui Victor Ravini pe tema Drăgăicii și Sânzienelor, articol pe care îl puteți găsi și la următorul link:  http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=21151

Obicei vechi, astăzi aproape dispărut, Drăgaica este cea care protejează holdele, dă rod femeilor, dă semnul că e timpul secerişului. Fetele în prag de măritiş o aleg pe cea mai frumoasă şi pornesc spre câmp, cu voioşie, îndeplinind ritualul de leac. Drăgaica a fost, la origini, o divinitate agrară, spune etnograful Muzeului Judeţean Olt, Claudia Balaş. Cunoscută sub acest nume în Oltenia, Munteania, Dobrogea , sudul şi centrul Moldovei, sau ca Sânziana în Banat, Transilvania, Maramureş şi Bucovina, este cea care „se naşte la 9 martie, ziua morţii Babei Dochia, şi creşte şi se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară în calendarul Gregorian, când înfloreşte planta ce-i poartă numele, Drăgaica sau Sânziana“, spune etnograful, amintind că este aceeaşi cu Diana şi Iuno la romani, sau Hera şi Artemis la greci. La români, astăzi, ca şi în cazul altor sărbători, se suprapune cu una religioasă, deosebit de importantă şi ea: Naşterea Sf. Ioan Botezătorul. „Fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât după trei ani“ În vechime, de Drăgaică era mare sărbătoare-n sat. Fetele aflate în pragul măritişului o alegeau pe cea mai frumoasă dintre ele, care avea s-o întruchipeze pe Drăgaică. Obiceiul este pentru prima dată, spune etnograful Claudia Balaş, descris de Dimitrie Cantemir, care nota: „În acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o alaeg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită cu spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă câmtând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care-o numesc foarte des sora şi mai–marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât după trei ani”.

Nu mult timp mai târziu, Anton Maria del Chiaro descrie la rândul său ce constatase, legat de aceeaşi zi de 24 iunie, în Muntenia: „Câteva fete se îmbracă bărbăteşte, iar una dintre ele, rămânând însă în haine de fată, ţine în mână o  sabie goală şi colindă în felul acesta ca să strângă bani, pe la casele boierilor, jucând şi reprezentând pe Irodiada şi pe călăul Sf. Înainte Mergător. Acea fată care joacă cu sabia în mână e numită la români Drăgaică”. Numai că toate aceste obiceiuri se pierd în cea mai mare parte, în a doua jumătate a secolului XX, rămând, în schimb, în tradiţia populară interdicţiile care marchează această zi.  Soarele se odihneşte pe cer, cucul încetează să mai cânte În această zi nici astăzi nu se lucrează, fie pentru că oamenii mai cred în puterile Drăgaicei, fie pentru că respectă, mai degrabă, sărbătorea religioasă asociată. Cert este că în vechime se credea că în această zi şi soarele se odihneşte, obosind pe cer, aşa că „încremeneşte“, strălucind cu putere. Cucul încetează să mai cânte, florile îşi pierd mirosul, ziua începe să se scurteze iar noaptea să crească. Cei care îndrăznesc să nesocotească această zi vor fi aspru pedepsiţi. Drăgaica va stârni vârtejuri şi vijelii, va duce grindina şi va lăsa florile fără miros. Foarte aproape de Sărbătoarea Rusaliilor, şi Drăgaica este dominată de amestecul dintre bine şi rău, dintre cele două lumi. Este perioada în care se fac şi se desfac vrăji, dar se şi vindecă. Femeile culeg, chiar şi astăzi, sânzienele, care acum înfloresc, folosindu-le ca leac în durerile de spate, purtându-le la cingătoare spre a rămâne gravide, pentru protejarea hainelor de molii, sau chiar pentru vrăji, pentru „descântece de întors inima“. În vremea în care ritualul încă se mai păstra, fetele porneau cu Drăgaica în frunte purtând un steag împodobit cu panglici colorate şi bijuterii, dar şi cu o cruce, pelin, usturoi şi flori de sânziene, spre alungarea spiritelor rele.

7321ab228eabca47faae61be1d35fd91

Totodată, obiceiul reprezenta un demers magic menit să ajute coacerea, maturizarea în bune condiţii a bobului, pregătind astfel începutul seceratului. Drăgaica reprezintă o tipică formă de magie prin analogie şi deopotrivă prin contact. Bobul trebuia să se împlinească, să se maturizeze asemenea fetelor aflate în pragul căsătoriei şi care, tocmai în acest scop, străbăteau holdele, cărora le transmiteau astfel condiţia, statutul lor“, spune etnograful. Drăgaicele „jucau“ hainele copiilor, iar aceştia erau trecuţi prin coroniţe de sânziene Fetelor care însoţeau Drăgaica, asemeni căluşarilor, li se atribuiau puteri extraordinare. Steagul purtat, ca şi cel din jocul bărbătesc, avea virtuţi vindecătoare. Tinerele femei le dădeau drăgaicelor hăinuţele celor mici să le poarte la steag şi astfel copiii să fie feriţi de rele sau vindecaţi de boli de care deja sufereau. „În anumite sate de la noi, din Olt, se împleteau coroniţe din sânziene, de dimensiuni ceva mai mari, prin care erau trecuţi copiii mici, cu acelaşi rost“, mai spune Claudia Balaş. De la seceratul holdelor, la dispariţia din viaţa efemeră În acelaşi ritual, în anumite zone Drăgaica sau Sânziana purta şi o secere sau o coasă, explicaţia specialiştilor fiind dublă: „Apariţia coasei nu poate avea altă semnificaţie în acest străvechi obicei decât secerarea (omorârea) plantelor care şi-au împlinit menirea parcurgând drumul de la sămânţa semănată la sămânţa recoltată. De aici până la reprezentarea morţii cu coasa în spate cu care seceră neâncetat vieţile omeneşti este numai un pas. Moartea cu coasa este simbolul introducerii omului în marele ritm al naturii: omul este o sămânţă care germinează, creşte, se înmulţeşte şi moare“, mai spune etnograful. Dacă astăzi fetele mai pornesc spre holde, cu braţele pline de spice, îmbrăcate în ii tradiţionale şi împodobite cu basmale colorate sau panglici doar în faţa reporterilor şi a cameramanilor, la sat încă se mai păstrează credinţa că ziua trebuie să rămână una de odihnă, că sânzienele (florile) au virtuţi curative, prin urmare se mai culeg şi astăzi, 24 iunie fiind de asemenea ziua în care se organizează bâlciuri tradiţionale.

O altă personificare a zilei solstițiului de vară este Drăgaica. Ea este mai mare peste o ceată de bărbați, numiți „circovi”. Aceștia sunt păzitorii și îngrijitorii de hrană ai fiarelor sălbatice. Până și ființele fantastice erau organizate tot matriarhal, amintind de rolul bărbaților ca vânători, patronați de o divinitate feminină. Drăgaica pare să fie zeița Diana. Ea este crăiasa florilor și se ținea de către toți, pentru dragoste și plăcerea florilor. S-ar putea ca de la arhaicul cult al Drăgaicei să ne fi rămas expresia „copii din flori”, la care filiația se socotește numai după mamă, ca în matriarhat.

Îndeobște, se face o confuzie între Sânziene și Drăgaică. Sânzienele din Transilvania nu sunt tot una cu Drăgaica din Muntenia și Moldova. Deși atât Sînzienele cât și Drăgaica derivă din cultul Dianei, ele nu sunt sinonime. Drăgaica este totodată o reminiscență a sărbătorilor legate de cultul chtonian al lui Dionysos Zagreus, de ale cărui intrări triumfale mai amintește „sosirea Drăganilor” și dansul lor lubric. Pe când Sânzienele au un caracter uranic, solar, apolinic. Dionysos și Apollo simbolizau două principii vitale: viața ce mustește din pământ și viața ce ne vine de la soare. Credințele populare din România păstrează amintirea acestor doi zei, preluați de greci de la vecinii lor, traco-geto-daci. Dionysos era numit și Tragos, adică venea din Tracia. Din misterele dionisiace provin tragediile antice, iar cuvântul tragedie e derivat din Tragos, trac. Încă nu se poate ști dacă ar putea fi o legătură între Dionysos Zagreus și toponimele Zagra, un sat-comună din județul Bistrița-Năsăud, Zagra un afluent al Volgăi sau munții Zagros în Iran. Apollo venea în Grecia antică de la nord de Dunăre, pe deasupra norilor, într-un car tras de patru cai albi sau roșii, la fel ca Sf. Ilie din icoanele pe sticlă făcute de țărani. Faptul că Sânzienele sunt legate de zona intracarpatică, iar Drăgaica de zona extracarpatică, ar putea duce la presupunerea că cele două zone au avut o predilecție pentru una sau alta din cele două componente ale echilibrului dintre apolinic și dionisiac, de care vorbea Nietzsche.[4]

preotesele soarelui

Mai presus decât Sânzienele este Ileana-Cosânzeana, cea mai frumoasă dintre zâne „cu ochii de soare, cu trupul din mare și cu haine de flori.” Această descriere ne poate duce cu gândul la pictura lui Botticelli Nașterea lui Venus, născută din mare ca femeie adultă și pe care un personaj feminin pune o haină cu flori. Ileana-Cosânzeana era stăpâna vacilor frumoase și lăptoase. Cultul ei poate să fi apărut când oamenii au domesticit primele vite. În alte legende, ea este fecioara războinică, cârmuitoare în țara femeiască și are străji numai femei. Ea biruie în toate războaiele, iar cei învinși sunt mâncați într-o poiană, unde li se aruncau oasele. Nu se poate ști cât adevăr sau câtă dezinformație pentru descurajarea vrăjmașilor poate fi în aceste legende, care ajunseseră la urechile lui Herodot și ale lui Strabon, despre amazoane și despre antropofagia lor. Mai important este că folclorul românesc păstrează amintirea unor legende sau realități istorice multimilenare. Aceasta infirmă teoria, după care folclorul nu ar fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două și subestimează cultura orală sau aptitudinile intelectuale ale țăranilor noștri.

Ileana-Cosânzeana are mai multe nume, care mai de care mai frumoase, așa cum și divinitățile altor popoare antice aveau mai multe nume, pentru diferite trepte de inițiere în tainele sau misterele divine. Unul din aceste nume ale ei, cu o sonoritate aparte, și căruia poate că nu i s-a dat suficientă atenție, este supranumele Abrunca. Acest cuvânt ar putea fi pus în legătură cu Abro- care în limba dacilor însemna „puternic, vehement”.

Bătrânii de la sfârșitul secolului al XIX-lea își mai aminteau cum pe la începutul veacului lor „unele fete se îmbrăcau bărbătește”. Porneau „din două sate vecine, se înarmau cu coase și se luptau la răspântii, până ce una din cete biruia pe cealaltă”. „Se formau două tabere, se tăiau cu cuțitele, se băteau groaznic.” „Dacă se întâlneau se omorau.” În unele sate, două fete și doi voinici, cu câte o coasă în mâini, jucau cruciș, apărându-se unul contra altuia. În alte sate, se alegeau cele mai frumoase fete, bine primenite, se îmbrăcau cu ce aveau mai frumos, își acopereau fața cu marame albe, peste îmbrăcămintea albă puneau mintean, brâu roșu și peste el cordoane de fir. Purtau în mână o batistă cusută cu fir și erau împodobite cu flori. Dis-de-dimineață porneau însoțite de un fluierar. Jucau pe la casele oamenilor. Li se dădea numai miere. Albinele sunt un model totemic pentru o societate matriarhală, ca a amazoanelor. În Povestea lui Harap Alb, ca și în alte basme, albina este cea care ajută la identificarea fetei de împărat cu însușiri de amazoană.

Într-un basm, Ileana-Cosânzeana este sora Soarelui, fecioara preafrumoasă, făcută din rouă de 12 zâne, al cărei loc este pe cer, într-un palat unde o găsește Porcarul, după îndemnurile Sfintei Dumineci. În astronomia populară, Porcarul este steaua Aldebaran, alfa din constelația Taurului, ce culminează cu puțin deasupra orizontului în toiul iernii, când germinează grâul în pământ. Ileana-Cosânzeana poate fi steaua Spica, alfa din constelația Fecioarei (Virgo). Cele 12 zâne pot fi celelalte stele vizibile cu ochiul liber în această constelație. Palatul ceresc poate fi cercul eclipticii solare, ce se împarte în așa zisele „căsuțe” sau constelații zodiacale. Se mai spune că Ileana-Cosânzeana li se arată celor ce o venerează, doar o singură dată pe an, în noaptea de Sânziene. Sărbătoarea Sânzienelor și cultul zeiței fecioare Ileana-Cosânzeana amintesc de vremea când Soarele la solstițiul de vară se afla în dreptul stelei Spica, din constelația Fecioarei, uneori reprezentată artistic cu un spic de grâu în mână.

Strămoșii noștri își reglau ritmul muncilor agrare și pastorale după anotimpuri, după ciclul naturii, ceea ce corespunde cu așa zisul an tropic sau an solar, care este la baza calendarului de la Sarmisegetuza. Anul sideral este intervalul de timp în care Soarele în drumul său aparent pe sfera cerească efectuează o rotație completă față de o aceeași stea, în ≈ 25600 de ani tropici. Astfel, Soarele în mersul său aparent pe cer „rămâne în urmă” cu 20 de minute și 23 de secunde față de acea stea, adică cu un arc de cerc de 0°0’50”,40 în fiecare an, sau la fiecare 72 de ani cam cu un grad, adică aproximativ cu o zi. Din această cauză, steaua Spica nu mai culminează în vremea noastră la 24 iunie, la trei zile după solstițiul astronomic, ca în vremurile străvechi, ci la 26 septembrie. Punctul de solstițiu al Soarelui a rămas în urmă pe ecliptică 94 de zile. Multiplicând 94 cu 72 obținem anul 6768. Steaua Spica a culminat la 24 iunie cu ≈ 6768 ani în urmă, adică în anul ≈ 4749 î.Hr. Acest calcul are un marginal de aproximativ un grad pe ecliptică și deci de vreo 72 de ani. Este este posibil ca prin vremea aceea, cam pe la 4800 î.Hr., să fi trăit generația care a stabilit sărbătoarea solstițiului de vară legată de steaua Spica, a creat obiceiurile în legătură cu Sânzienele și mitologia despre zeița Ileana-Cosânzeana, păstrată în basmele noastre.

2b954e84673da1c8ff6c61c4df3f1ee2

Este posibil ca observațiile asupra mersului Soarelui, echinocțiilor și solstițiilor să fi fost cu mult mai vechi, dar abia atunci s-a putut generaliza și încetățeni ca o tradiție sfântă sărbătoarea secerișului. Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia privesc spre cer. Ei au putut să facă observații astronomice, ca mulți alții de pe vremea lor, și să contribuie la crearea obiceiurilor de Sânziene, a sărbătorii secerișului și a mitologiei din basmele pe care strămoșii ni le-au lăsat moștenire. Cultivarea grâului poate fi cu mult mai veche decât anul calculat după precesia punctului echinoxial pe ecliptică. Profesoara universitară americană de origine lituaniană Marija Gimbutas[5] susține că oamenii din cultura Hamangia practicau o agricultură avansată, de mai multe feluri, cultivau grâu și alte grâne, aveau oi, capre, vite, porci. Măsurătorile cu C14 datează Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români aplică metoda comparativă și consideră că mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr.[6] Aceasta coincide cu datarea după precesia punctului solstițiului pe ecliptică.

f371631cb6dc71e74f3bfcf5fb82e194

Sânzienele și Drăgaica sunt datini temeinic înrădăcinate la români, moștenitori ai unui tezaur de civilizație materială și spirituală păstrat cu sfințenie din vremuri arhaice. Românii sunt continuatorii genetici și etnici ai celor care încă din epoca de piatră trăiau în spațiul Carpato-Dunărean, șlefuiau silexuri, vânau cu arcul și săgeata, domesticeau animalele, cultivau pământul, admirau florile, stelele și idealizau femeia. Totodată au creat o mitologie în care sunt criterii morale universal valabile, întruchipate în personaje literare, plasate pe bolta cerului printre stele, ca modele de urmat sau ca un reper valoric. Cunoșteau mersul soarelui și al stelelor, creau un impresionant folclor literar și dialoghează astfel peste milenii cu noi, așa cum vor mai dialoga și cu urmașii urmașilor noștri.

MARI M.

Bibliografie:

-Ernest Bernea- „Sociologie și Etnografie Românească – Ordinea Spirituală“, Editura Vremea, 2009

-Lucia Apolzan – „Carpații tezaur de istorie. Perenitatea așezărilor risipite pe înălțimi“, Editura Științifică și enciclopedică, 1987

-Marcel Lapteș-„Anotimpuri magico-religioase“, Editura Corvin, Deva, 2011

-Victor Ravini-„Astronomia basmului“, în ziarul Observatorul

-Dimitrie Cantemir-„Descrierea Moldovei“, Editura Simplu, 2008

 

Vlad Țepeș și câteva aspecte mai puțin știute din viața sa

Vlad_Tepes_002

Deși Vlad Țepeș și-a căpătat pe plan internațional nefasta faimă de Dracula-vampirul, aceasta nu corespunde deloc cu realitatea. La baza acestei faime stă nimeni altul decât un papă, deși mulți ar fi tentați să spună că ar fi scriitorul irlandez Bram Stoker.

Enea Silvio Piccolomini, literat și umanist, născut în 1405 și mort în 1465, cu numele de papă Pius al II-lea, este autorul printre altele al unei autobiografii „Comentarii rerum memorabilium quae temporis suis contingerunt“. În aceasta papa vorbește și despre Vlad al III-lea din Valahia, cunoscut în timpul său mai ales cu supranumele de Țepeș.

În această carte papa îl prezintă cu vădită rea-voință pe Vlad. Printre altele spune despre domnitorul valah că „acesta invadă Cibinul, incendie multe sate populate, târî în lanțuri în Valahia numeroase persoane și le trase în țeapă“. Apoi, alte și alte întâmplări în care domnitorul valah este prezentat plin de cruzime față de cei pe care îi considera vinovați de diverse păcate, trădări sau față de prizonierii prinși în războaie.

Cu toate acestea, la cruciada inițiată de papa, Vlad fu unicul principe creștin care, deși ortodox, a răspuns și a aderat la cruciadă. Convocați prin „Bola vocavit nos“ din 1459 de la Mantova, papa are parte doar de refuzuri de la principii creștini europeni, din Florența, Veneția, Milano, Franța, Anglia și Spania. Până și regele Ungariei rămase în expectativă. Numai Vlad fu singurul care avu curajul de a înfrunta un inamic de cel puțin douăzeci de ori mai numeros. Și o făcu de unul singur. Iar pentru asta papa în Comentarii exprimă deopotrivă admirația și frica, definindu-l „om de corporatură robustă și aspect plăcut care-l face potrivit spre a comanda. Atât de mult pot să difere aspectul fizic de cel moral al unui om!“ Papa vorbește de aspectul fizic deoarece văzuse în 1463 un portret al domnitorului incizat pe coperta unui incunabul vienez ce ajunsese la el.

unnamed (13)

Văzând determinarea lui Vlad de a lupta împotriva inamicului comun, Imperiul otoman, în 1462, papa neavând posibilitatea de a da direct domnitorului valah importanta sumă destinată a-i susține lupta, dădu această sumă lui Matei Corvin, regele Ungariei, cu rugămintea de a finanța campania lui Vlad. Ceea ce Matei Corvin nu făcu, deși Vlad îi cerea mereu ajutorul. Ba din contră l-a trădat și l-a întemnițat pentru 12 ani într-o închisoare din Turnul Salomon, aflată sub Dunăre, la Budapesta.

Un singur lucru interesant ar mai fi de adăugat referitor la cele scrise de papa, anume că acesta l-ar fi numit pe Vlad, Dragala, ceea ce sugerează că știa că provine din familia Drăgulea, așa cum afirmă și Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Dincolo de Vlad, domnitorul care a luptat până în ultima clipă a vieții sacrificându-se spre a-și apăra țara, dincolo de omul însetat nu de sânge ci de dreptate, există un Vlad aproape necunoscut chiar românilor nu doar străinilor amatori de senzațional.

fecc387f2c83c2e4f18b75e43b8ce6ee (1)Există un aspect de care foarte rar s-a ținut cont atunci când s-a vorbit despre Vlad Țepeș și anume faptul că a fost unul dintre cei mai culți domnitori europeni ai timpului său. A studiat la Nürmberg, Bizanț, Padova și cunoștea în afara limbii materne încă șapte limbi: germana, italiana, latina, greaca, rusa, turca și maghiara. A întreținut relații cu Marsilio Ficino, fondatorul Academiei neoplatonice din Florența, dar și cu Giovanni Pico della Mirandola, Nicola Cusano, Gemisto Pletone. Un domnitor erudit, considerat o figură rară printre nobilii transilvăneni sau valahi, dar și printre principii europeni din acea epocă. Ceea ce miră astăzi pe mulți dintre cei ce au cunoștință de acest aspect al vieții sale este că nu s-a păstrat nimic scris de el însuși, dat fiind că la vremea sa mulți nu erau de acord cu ideile sale în ceea ce privea conținutul doctrinar, dat fiind interesul său pentru filosofie și hermetism.

Dealtfel, cel mai mare interes pare să-l fi avut pentru Codex Hermeticum și pentru Tabla de Smarald a lui Hermes Trismegistul. În acest sens există supoziții că ar fi existat chiar o asiduă corespondență între Vlad, Cosimo de Medici și Marsilio Ficino asupra celor două opere, Ficino fiind chiar considerat cel mai mare expert al timpului în domeniu.

Acesta este un alt mister ce planează asupra lui Vlad Țepeș, precum un mister rămâne locul în care s-ar odihni cu adevărat trupul său.

Pentru noi, românii, acest aspect de domnitor erudit, nu poate fi decât un motiv în plus de mândrie. Și bine-ar fi să mai avem astăzi unul ca el în fruntea țării!

MARI M.

 

Ispasul sau Paștele cailor

unnamed (12)

Ziua Înălţării este o mare sărbătoare creștină și este ultima zi în care se mai pot înroşi ouă și se pregătesc bucate, întocmai ca la masa de Paşti.  Creştinii ortodocşi prăznuiesc la 40 de zile după Înviere Înălţarea Domnului, care poartă în popor şi numele de Ispas.  Totodată, în „Calendarul popular al românilor”, „Miercurea Bălţatelor” sau „Pestriţele”, sărbători populare aproape date uitării, ţinute pentru primejdii – se serbau timp de două zile, una dintre acestea fiind miercurea de dinaintea Ispasului iar cealaltă, vinerea de după Ispas, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale. În prima zi (miercurea) se lucra până la amiază după care se sărbătorea, urmând ca, în ce-a de-a doua zi (vinerea), lucrurile să se desfăşoare exact invers; dimineaţa se ţinea sărbătoarea iar după masă se muncea. „Miercurea Bălţatelor” era o zi magică, zi în care se culegeau plante bune de leac şi de dragoste, fermecătoarele încercau încă din zorii zilei să ia mana câmpului şi laptele vitelor iar femeile suflau în bucium ca să le îndepărteze vrăjile.

Cu multiple semnificaţii simbolice legate de cele ale pătratului şi ale crucii, cifra 4 este des întâlnită: ea reprezintă cele patru Evanghelii, patru colţuri ale lumii, patru anotimpuri, patru faze ale lunii, patru stâlpi ai universului, cele patru vânturi.
Numărul 40 este numărul aşteptării, al pregătirii, al încercării şi al pedepsei: David a domnit 40 de ani, la fel şi Solomon; legământul lui Noe urmează după 40 de zile de potop; Moise a fost chemat la Dumnezeu când a împlinit 40 de ani şi rămâne 40 de zile pe Muntele Sinai; Iisus predică 40 de luni, evreii necredincioşi primesc pedeapsa de a rătăci 40 de ani în pustie, Iisus este dus la Templu după 40 de zile de la Naştere, Învie din morţi după 40 de ore şi se Înalţă la Cer după 40 de zile. Tot 40 de zile se crede că rămâne sufletul mortului pe pământ înainte de marea trecere.

paste_traditii

În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean și se fac pomeni pentru morţi. Pomenile pentru sufletul morţilor date în ajunul sau în ziua de Ispas se numesc Moşi. Se spune că merindele de drum, de obicei caş, azimă, ceapă verde şi rachiu, sunt mâncate de spiritele morţilor în ziua de ÎnălţareaDomnului (Ispas), în timp ce se înalţă la cer. Local, în  Dobrogea, dar și Banat, Muntenia, Dobrogea și Bucovina femeile mergeau pe uliţele satului cu alimente pentru a ospăta sufletele morţilor care, înainte de a se ridica la cer, plutesc prin aer . Femeile împart lapte dulce fiert cu păsat.

1465455667ab3f4dfeTot în această zi a Înălţării, sunt cinstiţi creştineşte şi eroii căzuţi de-a lungul vremii pentru dăinuirea bisericii şi a neamului, căci jertfa lor este următoare jertfei de Sine a lui Hristos, care s-a înălţat la ceruri la 40 de zile de la scularea Sa din mormânt de sub ochii ucenicilor şi Maicii Sale, ca să stea de-a dreapta Tatălui.

În ziua de Înălţare, în popor se spune că este şi Paştele Cailor sau Joia iepelor. Calul a fost considerat dintotdeauna un animal sacru,  fiindu-i atribuită de multe ori conştiinţa misterelor divine, calul apare trăgând carul de foc al Sfântului Ilie. În poveştile româneşti apare calul năzdrăvan, fiinţă profetică, magică, superioară cailor imortali ai legendelor creştine calul apare ca purtător al unor călăreţi sacri: Sfântul Gheorghe, cel care a omorât balaurul, Sfântul Martin, cel care îşi dăruieşte mantia, Sf. Hubertus şi Sf. Eustahie. În calendarul popular al românilor calul, animal totem venerat în străvechime, este sărbătorit în mai multe rânduri, însă ce-a de-a şasea zi de joi de după Paşti îi aduce libertatea absolută: nu este pus la căruţă, nu este încălecat, poate să pască pe unde vrea şi cât vrea. Aşadar, se crede că, o singură dată pe an, preţ de un ceas, caii se satură pe deplin şi asta se întâmplă de „Paştele Cailor”. Sărbătoare cabalină cu dată mobilă (ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte), sinonimă cu Joia Iepelor. În această zi, în exuberanţa vegetaţiei de primăvară, caii erau slobozi să pască pe unde doreau, iar boii şi juncanii se urcau la păşunea alpină. Se pare că în vechime, sărbătoarea Paştele Cailor a fost o zi a soroacelor, termen limită când se încheiau sau se lichidau diferite înţelegeri şi afaceri. Spre deosebire de Sângiorz (23 aprilie) şi Sâmedru (26 octombrie) care sunt sărbători ale sorocului cu dată fixă în calendarul popular, Ispasul avea dată mobilă, care varia, de la an la an, cu un număr mare de zile. Din acest motiv importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: zicala populară Paştele Cailor înseamnă a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la „Sfântu’ aşteaptă”, a nu te ţine de cuvânt. În legendele nativităţii şi în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului cailor, animale rumegătoare în permanenţă nesătule, de către Maica Domnului care ar fi fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul şi ronţăitul nutreţului în timpul naşterii lui Iisus în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante şi credinţe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.

cu tulnicele

Târgurile şi bâlciurile anuale, ţinute cu o săptămână înainte de Rusalii, unde se vindeau, oale, străchini şi căni de lut, linguri de lemn pentru Moşii de Vară, se numesc târguri sau bâlciuri de Moşi (în sudul şi estul României). Dar se făceau târguri și în alte zone, cel mai cunoscut fiind târgul de fete de la Blaj. În această zi, la târgul de la Blaj, fetele de măritat veneau cu zestrea şi podoabele mai importante pentru a fi cunoscute şi peţite de băieţi.

Ispas este personajul mitic, un ciobance a stat ascuns pe după pietre și care de acolo ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer, celebrat în ziua de joi din săptămâna a şasea după Paşte.

Întrucât Ispas ar fi fost un om vesel şi credincios, la fel astăzi credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt şi, adesea, ca patron al casei (Muntenia, Moldova, Oltenia). Asemănător marilor sărbători de peste an, la Ispas se săvârşesc, local, sacrificii (se taie miei), se taie părul din vârful cozilor la vitele cornute şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: ,,Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”, se ţineau renumitele târguri şi nedei, cel mai important fiind Târgul de Fete de la Blaj, sunt sărbătoriţi oamenii cu numele Ispas etc.
În drumul lor spre cer, unele spirite ale morţilor se pot rătăci. Rămânând pe pământ, ele devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte şi oamenilor. De aceea, în noaptea şi ziua de Ispas se efectuează numeroase obiceiuri şi practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor apotropaice (care apără de rele) de alun, nuc, leuştean, paltin, lovirea vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece. Despre leuştean se crede că ar fi crescut la baza Crucii lui Hristos.
Se povesteşte că în noaptea aceasta înfloreşte feriga. Tot acum înfloreşte şi se scutură floarea de ferigă şi de alun iar cine o culege şi o bea, scapă de orice boală.
Ziua de Ispas este considerată hotar pentru diferite activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii şi juncanii la păşunile montane, se însemnează mieii prin crestarea urechilor.
Formula de salut din ziua de Ispas este creştină: „Hristos S-a înălţat!” şi „Adevărat S-a înălţat!”. Cu unele variante locale, sărbătoarea este cunoscută pretutindeni în România.

MARI M.

Bibliografie:

– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.- Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române

– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

Geții prezentați de Carlo Troya (p. a III-a)

Una dintre perioadele cele mai frumoase din antichitatea strămoșilor noștri este cea în care ei au avut în fruntea lor pe marele Burebista. Despre el și perioada sa este vorba in pasajele traduse în continuare.

Cap. 6

burebista

§.XIII- Între barbarii ce se alăturaseră lui Mitridate bastarnii obținură faima de cei mai valoroși. Deja în acele timpuri se înstăpâniseră de insula danubiană Peuce, de la care își luă numele unul din cele mai importante triburi ale lor, peucinii; alte două triburi ale lor se numeau atmoni și sidoni. Grav afront și mare daună păru geților sau goților stăpânirea altora la gurile Dunării. Dar nu mai domnea în acele timpuri un Dromihete și de acea dată nici de învățăturile lui Zamolxis, datorită cărora mult dispreț aveau față de moarte părinții lor, nu ținură cont, astfel încât nu se mobilizară să le apere de bastarni. Ori pentru efectul neînțelegerilor interne, ori pentru alte rațiuni, la asemenea extreme ajunseseră lucrurile până începu să domneasca Oroles sau Rostolodes asupra daco-geților. Acesta îi pedepsi să stea acasă și să faca treburile femeilor până când cu virtutea lor nu vor șterge amintirea rușinii avute de la bastarni. Mai mult de atât, le comandă să doarmă cu capul acolo unde înainte își țineau picioarele; aceste edicte au fost sever menținute până ce nu obținură victoria asupra bastarnilor.
Cred unii că Berebisto ar fi fost titlul regelui geților sau dacilor și că Oroles, autorul unor
asemenea edicte, ar trebui judecat unul și același cu cel ce cuceri atât de mare celebritate cu numele propriu de Berebisto. Iordanes (dar aici e cu siguranță corupt textul său) îl numi Sitalco, Bervisia sau Boroista. Oricine ar fi fost acesta, Oroles sau Sitalco, îl voi numi cu numele ce l-a făcut atât de celebru, Berebisto.
Se născu între geți și lui îi datora acel popor a se fi ridicat din umilința în care
căzuse. Știu să-i facă atât de ascultători și să se mobilizeze atât de bine că în scurt timp
daco-geții, distruși de războaiele bastarnilor, își extinseră în mai multe locuri stăpânirea.

de_la_daci14-burebista

§.XIV- În ajutorul lui Burebista, în vreme ce Silla era dictator al Romei, vine un asemenea om, că niciunul după Zamolxis nu a mai avut un asemenea prestigiu în sufletul goților. Strabon credea că acesta ar fi fost mai mult ca sigur un incantator (șaman).
Se numea Deceneu: locuise mult timp în Egipt și învățase artele magiei, practicând știința
prezicerilor. Burebista îl primi, și de acord cu el, îi concese o mare parte din autoritatea
regală, considerându-l mai presus decât un mortal. Acesta îi învăța pe goți morala și disciplinele fizice. Atât de mare fu revenirea daco-geților datorată lui Deceneu, -povesteste Strabon-, că voința sa fu de ajuns spre a-i face să renunțe la vin și la betia deseori acompaniată de certurile tipic trace de la mese, iar în același timp în unele locuri putu convinge poporul chiar să taie vița de vie.
Și deci, în timp ce Burebista cu o perseverență austeră reorganiza armata și lărgea granițele regatului, Deceneu cultiva mințile și întărea învățăturile lui Zamolxis printre goții deveniți serioși. Între timp regele căuta modul de a-și atrage prietenia popoarelor vecine, astfel încât în scurt timp se formă o puternică confederație condusă de Burebista; care, dacă viața i-ar fi fost mai lungă, nu doar o parte din Europa estică ar fi cucerit (fapt întamplat), ci probabil chiar din acel secol și-ar fi îndreptat armele împotriva Italiei. Deja romanii din Macedonia și din orașele pe care le posedau în Tracia îl luaseră la ochi, spionându-i cu teamă mișcările; și nici măcar nu se apropiaseră de Dunăre acvilele romane în ultimii ani ai lui Silla, și trăia totodată regele Pontului, dușman mai puternic decât Burebista.

§.XV- O câmpie aridă se întindea de la Dunărea inferioară la Tiras sau Nistru, între Pontul Euxin și anticele reședinte ale daco-geților, în care a pătimit de sete Lisimah, iar mai înaintea lui Darius, în expediția sa împotriva lui Indatirsus. Acesta era deșertul numit al geților, care astăzi se numește Bessarabia. În acesta, de frica bastarnilor (după exemplul sciților scoloți și al sarmaților), dar și datorită neînțelegerilor dintre cetățeni, au fost nevoiți să ajungă o parte dintre daco-geți, ducând o viață de nomazi. Horațiu vorbi despre acești geți ca fiind rătăcitori și trăind în tabere ,,asemeni sciților; oameni liberi, care probabil păstrau obiceiuri din antica lor cetate Helis.” Acestora, probabil, li se alăturară triburi ale adevăraților sciți, adică sciți scoloți ce fugiseră din calea armatei sarmate și alți barbari rătăcitori. După locuitorii din Deșertul Getic erau tirageții sau geții de la Tiras, nomazi și aceștia,  cu excepția unei mici părți despre care Strabon scrie că ar fi practicat agricultura, dar și aceștia deseori veneau să locuiască ba de o parte, ba de alta pe malurile Tirasului.
Barbarii, dar în special nomazii, se organizau în confederații particulare, cărora după nevoie se dădea un nume social, ales după scopul acestora sau după calitatea armelor pe care le foloseau sau după vreo altă particularitate a vreunui obicei al acestora.
Deseori învinșii își pierdeau numele patriei lor; dar, uneori, învingătorii erau cei ce-și luau numele învinșilor. Scriitorii greci și romani au dat de multe ori numele unor locuitori antici ai unei țări noilor popoare ajunse în acele locuri. De la un mic trib, astfel, puteau să-și ia numele mai multe confederații de barbari. Destramată legătura lor se desființa și numele lor social; iar cu puțin noroc câte un trib putea să impună unei mari națiuni un nume de durată. Așa, între altele, pare să fi fost confederația daco-geților; așa vom vedea crescând încet- încet ligile francilor și longobarzilor.

daci cu sfinxul

§.XVI- Murind Silla, Mitridate se pregătea pentru un nou și mai dur război împotriva
romanilor. Câți barbari ascundea Caucazul și câși erau la Euxin,  pe toți încerca acesta să îi atragă încă o dată de partea sa, dar mai mult decât orice pe traci, prin intermediul
solilor. Burebista și Deceneu au fost cu siguranță participanți la aceste practici; dar istoricii ce au scris despre războaiele mitridatice au ascuns des numele geților sub cel general de traci.
(…)
§.XVII- Aceasta era epoca în care tenacele Burebista își lărgea major regatul daco-geților. Anticii inamici ai acestora au fost boii, asupra cărora în acel timp domnea Crisatiro; locuiau în Boemia, dar nu lăsaseră nici sediul prim ce le fusese cedat în Iliria de către tauri. Apucându-se Burebista să-și răzbune popoarele, nici bastarnii, nici Dunărea nu-l împiedicară, și el trecu nerăbdător fluviul, prădând Tracia până în Macedonia și Iliria. Ura în principal pe celți sau gali, cu excepția scordiscilor, cu care nu rareori, afirmă Strabon, se aliară daco–geții. Mai întâi Burebista învinse galii ce locuiau între Tracia și Iliria; apoi distruse boii conduși de Crisatiro, și taurii. Masacrul boilor fu atât de mare încât lăsă lipsit de locuitori cantonul din Iliria, vecin cu Noricum, căruia îi rămase numele de Deșertul Boilor. Pentru lung timp se menținu incultivabil acel loc, propice cel mult păscutului oilor; locul se învecina cu lacul căruia Pliniu îi dă numele de Peisus și care se crede azi că ar fi Lacul Balaton din Ungaria.
Scordiscii, dimpotrivă, se înmulțiră și se divizară apoi spre Sava, în mari și mici. Se înstăpâniră de multe insule pe Dunăre, în jurul cărora posedară cetățile Eorta și Capedunum, devastând cetățile din apropiere. În Tracia un canton se văzu transformat în urma acțiunilor lor într-o serie de păduri.În asemenea context, care a fost soarta deja molaticilor agatârși, și dacă au fost de partea daco-geților sau împotrivă,  am căutat adesea dar în zadar; pare că acel popor s-a retras încet- încet dincolo de Carpați, deși Scimne din Chio îi pune într-o barbară și vastă regiune dincolo de Panticapea, împreună cu gelonii. Nici ușor nu este de a regăsi granițele bastarnilor după extinderile și victoriile lui Burebista, care din regiunea tirageților și de la Deșertul Getic domnea până la Deșertul Boilor și partea estică a Boemiei. În timpul domniei sale Maris- după cum arată Strabon- aparținea daco-geților; dar ignor dacă acest râu ar fi același despre care am
povestit în capitolul al doilea, urmărind spusele lui Herodot. Armata daco-geților crescuse la două sute de mii de războinici, dând mari motive de teamă popoarelor vecine și părând formidabilă romanilor.

 

§.XVIII- Anarții,  care din secolul următor făceau parte din confederația daco-geților, se numărau probabil între aceștia încă din timpul lui Burebista. De la granița anarților și dacilor începea pădurea hercinică și se întindea de-a lungul Dunării până la limita elveților. Nimeni nu o parcursese în întregime; faima însă era că nouă zile de mers fără oprire abia ajungeau spre a-i parcurge lărgimea și șaizeci lungimea până la anarți și la daci; că s-ar fi aflat la stânga reședinței acestor popoare, dar nici un om din lume n-ar fi putut spune până unde ajungea sau unde îi era începutul. Era atât de puțin cunoscut mijlocul Herciniei cu toate că locuiseră un timp în apropiere boii și clima era în acel moment mai mult rece, încat puteau trăi acolo foarte bine renii, animale ce astăzi se găsesc în țări mai nordice ale Europei; de asemenea se găseau numeroase perechi de tauri sălbatici și zimbri, de mărime uriașă. Străluceau noaptea la lumina flăcărilor penele unor păsări, se zicea; și se povestea că pădurea, pe cât de celebră pe atât de inaccesibilă, ar fi fost plină de toate minunățiile naturii.
Popoarele din vecinătate multe laude încercau să obțină în Hercinia. Zimbrul, încă nedomesticit de om, era prins în gropi săpate dinadins; cu această practică tinereii deveneau mai duri și astfel, cu această vânătoare, mai mult decât în orice mod, se exercitau: cel ce ucidea cel mai mare număr de astfel de sălbăticiuni primea cele mai multe laude. Coarnele zimbrilor se expuneau public și erau cele mai dorite spre a fi utilizate ca pahare și cele mai acceptate de către principii din Tracia.

Curione ajuns în provincia sa comandă atât de dur războiul și fu primul dintre romani care se încumetă să-i conduca pe ai săi până la malurile Dunării. Apoi se opri; dacă e să-l credem pe Florus, reținut de tenebrele pădurii Daciei de pe cealaltă parte. Întreprinzător și sever căpitan, judecă de a nu putea supune asemenea sângeroși inamici, și în special pe scordisci, decât imitând obiceiurile lor. Dar nu fu nimic mai înspăimântător și care să pară mai atroce barbarilor decât să vadă tăiate mâinile prizonierilor și comandându-se lor să supraviețuiască. Marco Lucullo, fratele lui Lucio, îi urmă lui Curione. Respinse daco-geții și misii de la granița Macedoniei și, prinzând între fălcile Hemusului o oaste a besilor, cu o valoroasă victorie, îi împrăștie. Eumolpiade și Uscadana se predară lui, cetăți numite mai apoi Filippopolis și Adrianopolis. Se înstăpâni și de Calatis, Tomis și Histria și distruse Apolonia din apropierea gurilor Dunării, de unde transportă la Roma Colosul lui Apolo. Amenință popoarele sarmate și scite ce trăiau dincolo de fluviu. Florus pare să se fi înșelat, cu siguranță, atribuindu-i de a-și fi purtat armatele până la Tanai și Lacul Meotis.

daci in lupta§.XXX- În același an proconsulul Caius Antoniu guverna în mod avar provincia
Macedoniei, amenințând cu un nedrept război pe dardani. Dar când aceștia li se puseră împotrivă fugi cu caii, fiind distruse de barbari milițiile sale pedestre. Se sculară și bastarnii împotriva lui, iar Caius încolțit fiind de aceștia în apropierea Histriei, fugi din nou, după ce pierdu steagurile câtorva legiuni, pe care învingătorii le depuseră cu mulțumire în Castelul din Genucla.
Octav, născut dintr-un simplu cavaler din Velletri și tatăl lui Octavian, numit apoi
Augustul, administră după Caius Antoniu în Macedonia. Trata în mod uman popoarele învinse, făcându- și-le aliați fideli și prieteni. Împrăștie pe besi și alte popoare trace în urma unei mari bătălii. După toate acestea, în timp ce conducea prin dificile și înguste locuri armata, ajunse la odriși. Se găsea la aceștia un templu al lui Dionisos, în care Octav avu extravaganța de a consulta oracolul în privința fiului său, ce nu împlinise încă patru ani. La asemenea cerere se povestește că sacerdoții îi răspunseră că ar trebui să devină copilul stăpân al întregii lumi, căci așa ar fi indicat flacăra vie ce se aprinsese din vinul vărsat. Un asemenea prestigiu nu mai atinsese decât destinul lui Alexandru, astfel că aduse între odriși sacrificii pentru expedițiile sale spre Dunăre.
Acest fluviu începu să fie mai mult în atenția romanilor din timpul lui Octav. Puterea crescândă a lui Burebista îi prevenea că de la malurile acestuia ar trebui să facă un important avanpost Italiei. Dar toate acestea erau o previziune îndepărtată a celor mai înțelepți; pentru moment Galia și Rinul păreau să merite majoră atenție, după intrarea lui Ariovist în țara sequanilor.

§.XXXIV- În timpul lui Cezar, Tracia era guvernată de proconsulul Lucius Pisone, prieten al regelui Cotte, adică Cotys- domn al odrișilor, ce unora le place să-l confunde cu Burebista. Besii, adversari lui Cotys, trimiseră pe principele lor Rebocentus cu alți soli la proconsul, cerând prietenia romanilor. I se atribuie acestuia (Lucius Pisone-n.m.) și faima că, pentru trei sute de talanți, i- ar fi vândut pe besi regelui Cotys, care-i tăie cu toporul. Însă denteleții, confederați ai romanilor încă din timpul lui Senziu, își retraseră fidelitatea sătui de cruzimea și avariția lui Pisone.

§.XXXVII- Cezar concese noul său regat de la Bosfor lui Mitridate din Pergam, comițând o injustețe lui Asandru. Astfel el spera că interpunând un foarte bun prieten ar fi intărit în mod valabil provinciile romane din Asia împotriva barbarilor din Caucaz și de la Lacul Meotis. Mitridate era născut din Menodot și dintr-una din fiicele lui Adobogione, tetrarhul galaților din Asia. El combătu în mod valoros pentru Cezar în Egipt și avu una dintre tetrarhiile acelor galați. Dar învingătorul lui Farnace învinse și noul tetrarh. Atunci Burebista se îndreptă să se războiască pe țărmurile Euxinului, iar armatele sale nu erau departe de regatul lui Asandru. Olbia, deja mult încercată de Scilures și de sciți, pătimi cel mai mare dezastru în timpul domniei lui Burebista. Geții o capturară și o prădară, luând prizonieri pe grecii boristeniți, cu circa o sută cincezi de ani înainte ca Dio Crisostomus să ajungă la Olbia. Aici, afirma acesta din urmă, era încă vie amintirea acelui dezastru, deși prizonierii au fost îndată retrimiși să locuiască în Olbia, din voința învingătorilor, care nu dezmințiră că aveau nevoie de traficul grecilor și sosirea navelor lor. În acest mod goții lui Burebista învățau să aprecieze mereu mai mult industria acelor străini și să profite de știința lor. Aceștia se înstăpâniră de alte cetăți de la Euxin, pregătindu-se de un nou și mult mai dificil război.
Armata daco-geților spori după luarea Olbiei. În mod sigur multe triburi necunoscute în zilele noastre s-au unit cu aceștia. Și, mai mult, păru unora că rămășițele boilor lui Crisatiro și ale taurilor, ce stăpâniseră mai înainte în Olbia, trecură încet- încet sub legile daco-geților, făcând parte din liga lor.

O asemenea prosperitate, rod al grijii lui Burebista și al autorității lui Deceneu, îl uimiră
într-atât pe Cezar, care în acea vreme triumfa în Galia și la Farnace, lăsând posterității un nedemn exemplu de incredibilă superstiție atunci când disprețuind recentele decrete ale senatului, aprinse în Câmpul lui Marte, cu un rit barbar, capetele despicate a doi oameni, dupa fastul triumfal,  sacrificați de pontifii și sacerdoții lui Marte. Nici prestanța Romei, nici dictatorul nu împiedicară perpetua cutezanță a daco-geților. Și iarăși se împrăștiară aceștia în Tracia și în Iliria când Cezar trimise pe Octavian, fiul lui Octav, în Epir spre a face mașini de război împotriva lui Burebista, Atunci o întamplare imprevizibilă îi lăsă pe geți fără rege, mai înainte ca romanii să facă vreo mutare. Și în același mod Cezar își pierdu viața. Așadar inutile erau preparativele de război și în mai multe principate se împărți regatul lui Burebista.

Cap. 7

dacii si zamolxis

§.I- Un alt popor deveniseră în timpul lui Deceneu goții, atât de diferit de cel
dinainte; binefacerile artei și științei pătrunseră în Dacia și datorită lui acea națiune se
ridică atât de mult deasupra celorlalte barbare, așa cum grecii și romanii erau deasupra
lor. Iordanes, în care se poate avea deplină încredere în ceea ce privește getți și evenimentele din acele timpuri, în baza informațiilor luate de la cei mai credibili autori, scrie despre Deceneu că, voind să-i îndepărteze de la obiceiurile barbare, îi învăță știința unor obiceiuri mai civilizate și doctrinele logicii, în care mai mult decât oricare rasă barbară din acea vreme îi făcu capabili să raționeze. Când apoi văzu că în urma acestor învățături începu să li se înmoaie sufletul, le dezvălui secretele fizicii și astronomiei, explicându-le legile mișcării planetelor, ca și creșterea și descreșterea lunii. îi învăță doctrinele semnelor zodiacale și ale celor trei sute patruzeci si patru de stele ale polului, care merg de la est la vest, ca de altfel și al globului solar, după cum spune Iordanes. Dar nu voi ca învățăturile sale să fie fără folos în uzanțele vieții și astfel le arătă că sunt de ajutor în agricultură. Așa încât nu rareori scrie Iordanes se văzură oameni din cei mai valoroși studiind filosofia în mijlocul zgomotului armelor, explorând cerul sau felul ierburilor, învățând să le cultive după regulile astronomice. Dar acei luptători, înainte să fie admiși să studieze astfel de lecții trebuiau să se abțină pentru patru zile de a folosi armele.
În muntele Kogaion a fost locuința lui Deceneu, așa cum fusese a oricărui Mare Preot al lui Zamolxis până în timpurile lui Strabon. Am spus deja că Zamolxis a locuit într-un munte cu acest nume în Tracia, dar același nume a fost dat probabil altui munte atunci cand goții, atât de conservatori cu obiceiurile neamului, merseră să locuiască dincolo de Dunăre. Aici, la sfârșitul secolului următor lui Deceneu vom auzi că aceștia în mare venerație aveau Muntele Sacru. Un geograf ilustru, Danville, estima de a fi regăsit Kogaionul în actuala Moldova, nu departe de insula Peuce, acolo unde anticul Hierasus, adică Siretul nostru, primește apele râului Kaszon, deasupra căruia se înalță un munte numit tot Kaszon sau Kogaion. Aici își duse zilele Deceneu, făcând să se creadă că probabil tot acolo și Zamolxis trăise timp îndelungat. Dacă, bineînțeles, nu se vrea să se presupună că același Deceneu din teritoriile de dincolo de Dunăre ale regatului lui Burebista, ar fi trecut în Tracia și că goții în frecvente pelerinaje ar fi mers să se instruiască în disciplinele sale. Dar oricare ar fi acest munte sau munți Kogaion, acest Deceneu, după cum atestă Strabon, a dat prestigiul pe care-l cunoaștem imperiului lui
Burebista, schimbând în bine modul de a fi al goților.

§.II- Deceneu reînvie învățăturile lui Zamolxis despre nemurirea sufletului: noi și minore divinități propuse acesta venerării de către goți și noi altare dedică în locurile sacre. Dădea poporului răspunsurile cerului și fu considerat un om admirabil. Nu doar stăpânea în totalitate spiritul mulțimii, căreia îi impusese să taie vița de vie, ci principii și regele îl considerau divin și imediat puneau în practică orice dorință a sa. Dintre acești principi ei îi alese pe cei mai nobili și mai prudenți și-i învăță disciplinele teologice și le consemnă acestora grija cultului zamolxian îmbogățit de el cu noile zeități. precum și păstrarea recentelor ritualuri religioase. Voi ca aceștia să imite modul de a se îmbrăca al lacedemonilor, macedonenilor și tracilor, mulți dintre aceștia purtând un tip de tiară numită pileus de către greci; ori era un asemenea obicei unul antic în Europa, ori moda orientală și a bactrienilor începuse să aibă favoare la anumite popoare europene după expedițiile lui Alexandru. Deceneu conferi chiar dreptul la sacrificii celor mai notabili oameni, numindu-i pilofori sau pileati; prbabil pentru că, estimează Iordanes, făceau sacrificiile cu capul acoperit de tiară. Ordinul sacerdotal al principilor pileati se construi pe cel al Zorabos-Tereos, precum și pe cel al piilor. În scurt timp aceștia au fost asimilați, astfel că înșiși Zorabos-Tereos și piii, după cum povestește Dio Crissostomus, s-au autonumit cu acest unic cuvânt-pilofori. Dintre aceștia se alegeau Marii Preoți ai lui Zamolxis și regele. Restul națiunii gotice primi de la Deceneu numele de chiomati sau capeluti. Mare onoare a fost pentru daco-geți un asemenea nume, unde pentru mult timp răsunară cântecele lor. Cu acestea, însoțite de sunetul lirelor, daco-geții celebrau gloria eroilor antici: gintele lui Eterpamara, lui Frigiderno, lui Vidicoia și al multor altora, erau temele cele mai obișnuite. Dar se ignoră în care timpuri trăiseră acești eroi și ar trebui să se numere printre capelutii lui Deceneu. La numărul acestora ar trebui să se adauge cei mai recenți Frigiderni și destui alții memoriei ce în timpul lui Iordanes se menținea ca ilustră în cântecele goților din Italia,  unde se va vedea edificat ordinul capelutilor sau al războinicilor, numiți de asemenea și criniți.

gandalf_the_white_in_fangorn§.III- Unul dintre cele mai semnificative beneficii pe care Deceneu le-a adus goților a fost
scrierea legilor numite Belagine. Din puținele cuvinte ale lui Iordanes privitoare la acest corp de legi se poate crede că Deceneu a inoculat principiile generale ale echității sau justiției naturale și ar mai cuprinde Belaginele și preceptele religioase și ritualurile sacerdotale.
Dar în variate moduri începură să interpreteze etimologii acest cuvânt, încercând să-i găsească semnificația când într-una când în alta din limbile germanice de astăzi. Încercare nefericită de cele mai multe ori căci la conceptele cele mai îndepartate sau contrare se refereau cuvintele din anticele dialecte barbare. De aici decurg disputele dintre cei ce cred că Belaginele nu ar fi decât o culegere a constituțiilor regilor goți dinainte de Deceneu și cei ce estimează că ar fi doar opera acelui pontif.
Acesta este primul cod de legi amintit în istorie, scris în Europa între barbari, dacă în acel timp goții își meritau încă un așa nume. Legile particulare, care în Spania și în Italia erau în vigoare între vizigoți și ostrogoși, își aveau principiile din Belaginele lui Deceneu, iar unii au început să le compare cu instituțiile druizilor. Pe bună dreptate spuse Dio Crissostomus că geții sau goții, deveniți în timpul lui Deceneu aproape asemeni grecilor, ar fi fost cei mai înțelepti dintre barbarii europeni. Nici nu este dubiu că în timp nu ar fi imitat vreunul dintre obiceiurile grecești și că limbajul din Tomis, Histria, Olbia și alte cetăți comerciale nu s-ar fi insinuat printre goți.

§.IV- După Deceneu aceștia au fost conduși de Comosicus; Mare preot într-o vreme și rege, ce judeca popoarele după dreptatea sa și care la fel ca predecesorul său fu venerat de către daco-geți. Era în timpul în care Republica Romană se afla sub conducerea feroce a triumvirilor Lepidus, Marc Antoniu și Octavian, acesta din urmă reîntors din Epir de la prepararea expediției împotriva lui Burebista. Dar autoritatea lui Comosicus nu se întindea asupra întregii confederații a daco-geților. Și în istoriile din timpul său se pot aminti numele altor regi, Zyraxes, Dicomeus, Dapyx și Oroles, la care se poate adăuga Cotysone, care unora nu le păru diferit de același Comosicus. Acestuia, dacă Iordanes știu adevărul, îi urmă Corillus, care domni pentru patruzeci de ani în Dacia. Frontinus îl numește Scorilus sau Scorillo, povestind că acesta, văzând măcinată de războiae civile urbea romană, ar fi fost împins de ai săi să-și îndrepte armele spre Republică. Dar Scorilus judecând că acesta ar fi fost un motiv care să conducă la înțelegerea dintre romani puse în fața poporului doi câini; și în timp ce aceștia se luptau furioși introduse un lup între ei. Atunci cei doi câini, lăsând de-o parte propria ură, se uniră împotriva straniului inamic. Și cu acest exemplu, fără alte cuvinte, Scorilus le înfrână impulsivitatea și-i făcu să se răzgândească, căci ar fi fost ceva doar spre bucuria adversarului.

§VII- Reducând sub dominația romană Dalmatia și Panonia, crescu încrederea în Octavian de a putea subjuga daco-geții. Între regii ce își împărțiseră regatul lui Burebista cel mai mult se remarca Cotysone care mai norocos decât Clonic avea obiceiul să traverseze iarna Dunărea înghețată și să atace pe țărmurile sudice. Octavian estimă că un asemenea inamic, urmaș de valoare dacă nu de prestanța lui Burebista, trebuia reprimat mai degrabă cu viclenie decât cu armele. Și deci, se prefăcu că-i oferă pe fiica sa, Iulia, de soție și, la rândul său,  ceru pentru el una din fiicele lui Cotysone. Dar între Octavian și Antoniu izbucnea ura, după cum se judeca din zilele lui Azio în Epir. Cotysone considerându-se luat în derâdere de Octavian, se dădu de partea lui Antoniu, căruia unul dintre regii geților sau goților, Dicomeus, și Sadales, noul rege al odrișilor, ca și un alt rege numit Adalla îi trimiseră ajutoare din partea națiunilor lor, sau ei înșiși merseră sa-l dea. Alte popoare din Tracia, Iliria și Macedonia îl urmară. Și Polemone, căruia îi cedase regatul lui Mitridate, nu întârzie de a-i trimite ajutoare la Pont. Spania, Galia și popoarele supuse din Iliria fură de partea lui Octavian, căruia victoria oarbă și moartea lui Antoniu îi oferiră domnia supremă a întregii urbe romane.

batalie daci§.VIII- Până în această epocă nu fusese nicio ciocnire între bastarni și romani. Dar doi ani în războiul lui Azio, când Licinius Crassus guverna Macedonia, îi învățară pe acești barbari să se teamă de prestanța Romei. Lăsată deoparte antica ură împotriva daco-geților, se uniră cu aceștia și veniră dincoace de Dunăre spre a asalta partea opusă a Traciei, unde locuiau multe națiuni, dar înainte de toate tribalii și dardanii, cu numele universal de misi sau moesi; despărțiți de Panonia de râul Sava, acolo unde acesta se varsă în Dunăre, deasupra Dalmației și Macedoniei, bastarnii se înstăpâniră de țările tribalilor și dardanilor. Trecură Haemusul făcând o incursiune contra denteleților, prieteni ai romanilor încă din timpul lui Caius Sestiu. Domnea asupra acestora Sitta, lipsit de lumina ochilor și nefiind în măsură de a respinge atacul adversarilor nu întârzie să implore ajutorul lui Crassus care netolerând ultragii împotriva aliaților săi și, mai ales, temându-se pentru propria provincie Macedonia, îndreptă legiunile contra bastarnilor. Fu de ajuns zvonul sosirii sale spre a-i pune pe fugă și a-i constrânge să părăsească pământurile denteleților. Și Licinius îi persecută până la graniță sau până la cetatea numită Segetica, cea care în zadar fu căutată de vreun scriitor în Panonia în apropierea insulei lui Segeste. Invadă apoi Moesia și captură unul din cele mai bine armate orașe ale lor deși pierdu mulți dintre ai săi, trimiși înainte, și în sfârșit ajunse misii desfășurați de bătălie. Unul dintre comandanții acestora ieși în fața armatei și-i întrebă cine sunt ei? „Suntem romanii, stăpânii lumii” i se răspunse din rândurile inamicilor. „Va fi sigur așa” i se răspunse, „dacă veți avea norocul să ne învingeți”. Asemenea urări primi Licinius. Între timp misii, înaintea oștirii sacrificară un cal, jurând că un astfel de sacrificiu vor face cu Crassus și că-i vor mânca viscerele. Dar votul a fost inutil, căci barbarii au fost striviți de trombele legiunilor romane și de tenacitatea centurionului Domițian, care cu un barbar artificiu își dădu foc crestei părând misilor un om ce scotea flăcări din cap.

§.IX- Fugitivii bastarni se opriră la Ebru, așteptând sfârșitul războiului din Moesia. Se
îndreptară deci spre Dunăre și trimiseră o solemnă solie la Crassus după victoria sa, afirmând că nu avuseseră oricum intenția de a ofensa pe romani. Licinius îi primi cu bunăvoință, promițând să le răspundă ziua următoare; noaptea o petrecură în orgie și cu aviditate băură barbarii vinul ce din plin li se dădu în speranța de a li se afla secretele. Mare înșelătorie puneau la cale bastarnii; neștiind că Licinius mutase armata de cu seară într-o pădure, gândiră că va fi ușor să-l suprime, în timp ce se vorbea de pace. Dar fură prinși în capcană și Licinius făcu măcel cu barbarii. Mulți se puseră la adăpost în căruțele lor numite bastarne, dar impiedicați să fugă fură trecuți prin săbiile romane împreuna cu nevestele; mulți, fiindcă romanii dădura foc pădurii, muriră arși în mijlocul ei; multi căzură în Dunăre: și Deldone, regele lor, fu omorât de același Crassus care, al treilea dintre romani după Romulus și Marcel, câștigă rămășițele opime, consacrate la Roma în templul lui Jupiter Feretrius. Doar unii dintre învinși se adăpostiră într-un loc întărit unde pentru câteva zile sustțnură asediul lui Crassus. Și probabil, în zadar s-ar fi obosit acesta, dacă oportun n-ar fi ajuns Roles, unul din micii regi, urmaș al lui Burebista și mândru inamic al altor doi regi, Dapyx și Zyraxes; atât de mari erau disensiunile atunci și trăgeau în diverse direcții pe daco-geți. Nu fu lăudat acest Roles, ce se alătură romanilor, de restul popoarelor de sânge gotic, iar tristul fruct al străinelor sale prietenii pare a fi fost doar titlul de prieten și aliat dat de Octavian.
§.X- Acestor discordii dintre daco-geți pare că trebuie să se atribuie progresele sarmaților către Germania. Deja cavalerii sarmați se văd călărind în timpul lui Licinius Crassus în jurul țărmului nordic al Dunării după ce au invadat Sciția scolotică, primind și aceștia la fel ca bastarnii, denumirea generică de sciți din partea scriitorilor acelui secol. În secolul următor Pliniu amintește sarmații iazigi ca fiind cei ce au alungat în munți națiunea daco-geților până la Patissus, adică la Tibiscum (Tisa), și se înstăpâniră de câmpiile cele mai potrivite cavaleriei lor. Sarmatice erau probabil popoarele (Dio Cassius îi numește sciți) la care în scurt timp se duse să implore ajutor Zyraxes, presat de inamicii săi, în principal de Roles.
Noi motive ale disensiunilor interne dintre daco-geți provocă vecinătatea sarmaților. În acest mod tot mai mult se destrămă regatul pe care Burebista și Deceneu îl conduseseră la mare fericire. Uniți se mențineau dimpotrivă sarmații, în obiceiurile antice; oameni mândri și dornici mereu de sânge. Femeile lor îmbătrâneau nemăritate dacă nu ucideau cu propria mână vreun inamic. Septuchii lor, după cum atesta Nicolae Damaschinul, mai mult decât toți ceilalți se îmbătau, prelungind trei zile banchetele; și atât de mare era, dacă e să credem pe Florus, barbaria lor că nu posedau nimic, cu excepția zăpezilor și pădurilor, și între aceștia cuvântul pace era lipsit de orice semnificație.

at-dac§.XI- Deasupra țărmului sudic al Dunării Zyraxes avea o cetate numită Genucla; construită pe o stâncă dură, în care se spunea că bastarnii depuseseră însemnele militare luate la Histria cu mai bine de patruzeci de ani în urmă lui Antoniu, tatăl triumvirului. Mare aroganță le dădea barbarilor acest fapt și Zyraxes nu zăbovea să apere cu orice ocazie fortăreața ce le deținea. Pe aceasta, așadar, puse ochii Licinius. Dar mai înainte de aceasta consideră că trebuie să se asigure de Moesia, după întamplarea cu bastarnii. Și nu fără mari pericole și muncă o aduse sub stăpânirea romanilor, pe de-o parte cu beneficii și pe de alta cu armele sau amenințările. Dar când veni iarna, voind să se întoarcă în provincia sa, mari pierderi suferi din cauza acelorași traci,  pe care-i considera cei mai supuși. Atunci decretă să se rămână încartiruiți în acel loc, mulțumit de ceea ce înfăptuise până în acel moment. Între timp bastarnii, văzându-l așezat, reîncepură ostilitățile împotriva orbului Sitta și a denteleților, considerați de aceștia vinovați pentru tot răul lor. Cu toată părerea de rău trebui Licinius să meargă în grabă în apărarea confederaților; și ajuns acesta- deși bastarnii îl credeau încă departe- îi asaltă pe neașteptate și-i puse pe fugă; apoi Licinius se îndreptă să-i pedepsească pe tracii ce-l hărțuiseră când se întorcea din Moesia și acum din nou se pregăteau de război. Între aceștia, dar cu multe neplăceri, depăși serdii care nu erau diferiți de tracii locuitori ai unui teritoriu, unde apoi Sardica obținu mare faimă,și merdii ce par a nu fi alții dacă nu moesii. Intrând apoi Licinius între odriși, le iertă acestora că prin intermediul solilor lor afirmau că ar trăi sub protectia lui Baccus și că ar fi avut semnificația în teritoriul lor numele lui Octav de prezenta mareție a lui Octavian. Încă le dărui lor regiunea bessilor. Dușmănia lui Roles împotriva lui Dapyx și Zyraxes îl rechemară pe Licinius la Dunăre. Geții sau goții conduși de acel Dapyx fură învinși, iar el însuși împreună cu cei mai de încredere tovarăși se închise într-o cetate de pe zidurile căreia un barbar, vorbind în limba greacă se puse de acord cu romanul să trădeze pe propriul domn. Îndata ce Dapyx înțelese înșelătoria, se sinucise și împreună cu el geții săi se uciseră unul pe altul; supraviețui însă fratele său, care din ordinul lui Licinius fu trimis înapoi. După aceasta romanii au asediat peștera Cira, unde o mare mulțime de traci se ascunsese, ducându-și acolo și turmele și ce aveau mai de preț.
Crassus cercetând cu greu află ieșirile, le astupă și constrânse la foame oamenii ascunși
acolo. Îndreptă acvilele spre Genucla. Zyraxes între timp se duse cu mari sume de bani și imploră ajutorul popoarelor vecine. Cu toate acestea, înainte ca el să se întoarcă, Licinius cu un scurt asediu se înstăpâni de Genucla. Căderea acestei cetăți puse capăt războiului. Misii și acei geți ce locuiau dincoace de Dunăre se resemnaseră. Și doar artacii, a căror situație îmi e necunoscută, lăudându-se că niciodată nu fuseseră supuseră supuși incitară restul tracilor să se răzbune. Dar după câteva ciocniri, artacii înșiși se supuseră lui Licinius, așa încât cea mai mare parte din Moesia deveni provincie romană.

MARI M.

Suntem români și punctum! (discursul lui Mihai Eminescu de la Primul Congres al studenților români de pretutindeni, Putna 1871)

Putna-mănăstirea-în-1860-–-acuarelă-de-Franz-Xaver-Knapp-1809-1883-1024x711Congresul din 1871 reprezintă o punte de legătură între două generații, cea de la 1848 care marca afirmarea identității naționale a românilor pe plan mondial și cea de la 1918, generația de sacrificiu din primul Război Mondial, dar și generația care a înfăptuit unirea.

În ajunul sărbătoririi a 400 de ani de la înființarea mănăstirii Putna, tineri de pe ambii versanți ai Carpaților au hotărât organizarea unui congres. Vom regăsi printre acești tineri o serie de studenți români din Ardeal, Bucovina, Banat, dar şi din Vechiul Regat; printre aceştia, poetul Mihai Eminescu. Şi tot aici sunt și o serie de deputați români din Bucovina.

La sfârșitul manifestațiilor dedicate împlinirii a 400 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, un grup de studenți se prezintă prefectului Renney, cerând dreptul de a ține un congres, în care vor fi discutate teme precum: „În ce direcții trebuie să pornească generația prezentă, pentru a contribui la generalizarea culturii naționale? În ce fel se poate pune baza unei dezvoltări economice la români? Când și unde va trebui în viitor să se întâlnească tinerimea academică?” Inițial, Renney a respins cererea, pe motiv că între participanții congresului se găseau și cetățeni străini Imperiului Austro-Ungar, iar primul subiect era unul „prea general”. Prin această strategie prefectul le aducea mai degrabă la cunoştinţă iniţiatorilor că trebuie să fie prudenți deoarece acțiunea lor era ilegală.

Congresul s-a desfășurat însă și în aceste condiții, programul fiind schimbat cu următoarele subiecte:

1. Prin ce s-ar putea întreaga junime română academică dezvolta omogen?
2. Cum ar putea generația prezentă să contribuie la dezvoltarea culturii?
3. În ce directive să pornească junimea română spre a crea condițiile unei dezvoltări sigure și permanente?
4. Ce ramură a dezvoltării trebuie să atragă mai mult atenția junimii?

În această formă programul a fost adoptat de către studenții participanţi, care au discutat probleme identitare și culturale ale românilor până la orele 2 din noapte. Discuţiile au fost reluate a doua zi – şi observând că sfârşitul nu se întrevede, Eminescu i-ar fi spus lui Slavici: „Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează… facem ce știm și lumea vine după noi”.

646x404Serbarea de la Putna, din 1871, a reprezentat primul forum al studenților români ce a reunit tineri de pe ambii versanți ai Carpaților. Deși nu a avut un caracter activ și un impact direct asupra politicii perioadei, momentul poate fi încadrat cu succes între manifestările naționale ale românilor din Imperiul Austro-Ungar, alături de „Pronunciamentul de la Blaj”, din 3 mai 1868, sau de „Memorandumul” din 28 mai 1892.

160120116-OdN-eminescu-15-ianuarieLa acest prim congres Mihai Eminescu a ținut un discurs memorabil pe care îl voi reda mai jos:

„Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.

Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!

Suntem români şi punctum!

Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…

Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.

Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei.

Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.

Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.

Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”

MARI M.

Caloianul- un obicei cu rădăcini traco-geto-dace

222020Caloianul este un vechi obicei popular practicat pentru aducerea ploii. El era solul trimis de oameni la zeul ploii (iar asta ne amintește de un alt sol trimis de strămoșii geto-daci la Zalmoxis, însă cu alt scop) spre a-l îndupleca să dezlege ploile. Iar aceasta implica un adevărat ritual, începând cu alcătuirea figurii de lut și terminând cu trimiterea Caloianului pe apă. Obiceiul solicita participarea doar a fetelor și, mai rar, a femeilor. Dar, de ziua Caloianului bărbații arau doar până la amiază, iar restul zilei petreceau.

Renumitul etnolog Ion Ghinoiu constată, după studiul obiceiului în diferite zone ale țării, că s-a ajuns la un moment dat la îmbinarea practicilor precreștine cu cele creștine. Iată cum descrie el obiceiul Caloianului:

Oprirea-ploilor

„Solul, substituit de o păpuşă confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe, iniţiat şi trimis la divinitatea pluviometrică să dezlege sau să lege ploile este numit Caloian.
Caloianul poartă o bogată sinonimie locală şi zonală feminină (Ploaia, Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Maica Călătoarea, Maica Domnului, Zâna, Scaloiana, Seceta, Mama Secetei) şi mai rar masculină (Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, Sântilie). În unele cete de Caloian mesagerii perechi, Caloian şi Caloiana sau Mama Ploii şi Tatăl Soarelui sunt expediaţi la divinitate printr-un rit funerar (înhumare sau scufundare în apă) cu
mesaje diferite: Ea să aducă, El să oprească ploile pe pământ.
Din informaţiile etnografice şi textele „cântate” (bocite) de cortegiul funerar în timpul înmormântării rezultă că „mortul” este un copil dispărut în condiţii necunoscute, găsit de mama sa, după îndelungate căutări, prin vâlcele, colnice, păduri, grădină, curtea casei sau la „Fântâna Mare”, probabil înecat. Sufletul neprihănit este iniţiat şi trimis la divinitate în secvenţa centrală a ceremonialului, înmormântarea Caloianului, prin diferite rituri funerare: distrugerea violentă a corpului şi abandonarea lui pe pământ sau aruncarea în apă, incinerarea, înhumarea, scufundarea sau „datul” pe apă.
Frecvent, aceeaşi păpuşă este supusă biritualului funerar: înhumarea urmată de înviere (dezgroparea ei după trei zile), distrugerea violentă, abandonarea sau scufundarea în apă sau „dată” pe o apă curgătoare. Când apar două păpuşi, una să aducă ploaia, alta s-o alunge, sunt supuse, de obicei, la câte un singur rit funerar.
Data fixă a ceremoniei, de obicei în a treia săptămână după Paşte, a devenit în vremurile recente, o practică ocazională, efectuată primăvara sau vara în perioada secetelor sau ploilor prelungite.
Scenariul ritual începe, de regulă într-o zi de marţi, cu „naşterea” Caloianului (confecţionarea unei păpuşi) şi înmormântarea lui. Ritul funerar se continuă după trei zile, joia, cu dezgroparea Caloianului şi ciopârţirea cadavrului urmată de abandonarea pe pământ sau în apă (scufundarea sau depunerea pe o scândură în apa) şi
de ospăţul funerar.
Ceremonialul funerar reconstituit după informaţia etnografică şi textul folcloric, cuprinde mai multe secvenţe rituale: formarea cetei din fetiţe sau fete nemăritate, cu rare apariţii de femei măritate, de obicei gravide; naşterea (confecţionarea) Caloianului, frecvent, din lut; moartea năprasnică a copilului sau copilei departe de casă; căutarea îndelungată şi găsirea copilului mort de către mama sa; înmormântarea Caloianului după un scenariu sobru, identic cu înmormântarea unui tânăr, într-un loc secret (la crucile şi răscrucile drumurilor, la hotare, pe malul unei ape, etc.); dezgroparea (învierea) Caloianului după trei zile; scufundarea lui în apă sau aşezarea lui pe o scândură care pluteşte pe apa curgătoare; pomana Caloianului, cu mâncare şi băutură, care se încheie, uneori, cu hora Caloianului. Obiceiul a fost atestat, în numeroase variante locale şi zonale, pretutindeni în România.“

images (8)

Originea obiceiului este atribuită de unii cercetători romanilor. Alții o atribuie slavilor. Dar căutând mai bine și mai în adânc este posibil să descoperim originile adevărate în lumea tracă, acea lume cărora strămoșii noștri geto-daci i-au aparținut. Elocvent în acest sens este ceea ce Adrian Bucurescu scria că, în conformitate cu legendele tracice, după decapitarea sa de către preotesele Soarelui, capul marelui Orfeu a fost aruncat în râul Naparis (Ialomița) şi, plutind pe apă, a continuat să cânte, iar după acest tragic eveniment, a început să plouă vijelios timp de câteva zile.

În urma acestei întâmplări, tracii, spre a provoca ploile şi a alunga seceta, au creat unul din misterele orfice ce consta în punerea unei păpuşi într-o corăbioară căreia apoi îi dădeau drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-LIEN ”Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte” (cf. rom. clean; cârlan; grec. ghaleona ”corabie”), de unde româna a moştenit Caloian, cu varianta Scaloian.

caloian

Cea mai veche atestare a acestei datini pare a fi o relatare a lui Diodor Siculul: ”În Phrygia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar pe de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse că să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, astfel, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”.

Este știut că phrygienii erau un neam tracic din Asia Mică, după cum ne informează mai mulți istorici ai antichității, iar denumirea zeului AT-TYS se tălmăcea şi prin ”Cel Tăiat; Cel Jertfit” (cf. rom. tăiş). Lui Orfeu i se mai spunea şi ION, cu variantele IAN şi IANA ”Măreţul; Magnificul; Divinul” (cf. alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”imensitate”), precum şi CALO-IAN ”Ion cel Frumos; Prea Puternicul” (cf. grec. kallos ”frumos”; rom. a căli), paronim şi , în unele graiuri, sinonim cu GAL-LIEN. Aceste vechi apelative se regăsesc în bocetele obiceiului românesc al Caloianului:

Caloiene, Iene,/ Du-te-n cer şi cere/ Să deschiză porţile,/ Să sloboadă ploile,/ Să curgă şi gârlele,/ Zilele şi nopţile,/ Ca să crească grânele!

sau: Iani, Iani,/ Caloiani,/ Ia cerului torţele/ Şi deschide porţile/ Şi porneşte ploile!

lica-barbu-Caloianul-ritual-românesc-de-aducere-a-ploiiObiceiul Caloianului se ţine îndeosebi în Muntenia de Est şi în Dobrogea, şi are loc într-o marţi, a doua sau a treia săptămână după Paşti. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare și fiecare din cete face o păpuşă din lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici și cârpe colorate, îi pun flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-)Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în costumul popular specific zonei, cu cîmașă, ițari, opincuţe şi căciulă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian, numele diferind de la o zonă la alta.

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau îl pun pe o scândură și îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşti, pun fel de fel de flori, între care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, la răscruci sau în apropierea unor răscruci de drum, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns.

60433012_2072336779732057_2984124010037510144_nÎnainte de înmormântare, una dintre fete se face preot, alta dascăl, a treia duce steagul, adică o nuia sau o trestie cu o batistă albă în vârf, mergând înaintea popii, şi iarăşi una sau două fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul . În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:

Caloiene, Ene,/ Caloiene, Ene!/ Cum ne curg lacrimile/ Să curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile,/ Să umple şanţurile,/ Să crească legumile/ Şi toate ierburile!

Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă le-au murit. După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care este bocit din nou:

Iene, Scaloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/ De pomană că ţi-am dat,/ Apă multă şi vin mult/ Să dea Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!

A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a doua sau a treia joi după Paşti, ori în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost îngropat, îl dezgroapă şi-l bocesc iarăşi:

Caloiene, Ene,/ Mă-ta te căta/ Prin pădurea deasă,/ Cu inima friptă, arsă,/ Prin pădurea rară,/ Cu inima friptă, amară!

Fetele îl aduc în sat, îi sfărâmă trupul, simbolizând astfel moartea violentă, şi îl aruncă într-o fântână, într-un lac sau pe o apă curgătoare sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri,  Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmană, ori mai multe plăcinte şi alte bucate.

Copii_cu_Caloianul_in_satul_Bordei_VerdeCa şi celelalte denumiri legate de Caloian, şi ghizmană vine din limba tracă, anume din sintagma AKES-SAMENOS ”Grădini Divine; Grâne Bogate” (cf. grec. aghios ”sfânt”; rom. a semăna). În continuarea obiceiului românesc al Caloianului, flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului.

Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi alte produse. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian.

În unele sate din judeţele Ialomiţa şi Constanţa, alături de Caloian sau Scaloian, este bocită şi Caloiţa sau Scaloiţa, referindu-se cu siguranţă la Eurydike, doamna lui Orfeus, care pierise şi ea tot în împrejurări tragice. Cu privire la cele de mai sus se mai cuvine pomenit şi faptul că, iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor geto-daci, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat titlul de Caloian.

Pe alocuri, Caloianului i se zicea şi Muma Ploii, iar această variantă rarisimă a obiceiului a fost consemnată, la anul 1900, într-un supliment al Noii Reviste Române: ”Nu plouă, şi-i creapăt de se crapă pământul, pare c-ar căsca de zăduf, numai ce vezi pe babe că ies cu Muma Ploii, un chip de om făcut din humă şi îmbrăcat cu ţoale negre, ca să se înnoreze cerul, şi după ce-i descântă, cum ştiu ele, îl îngroapă la un loc umbros, pare c-ar ploua, dacă fac ele aşa”.

caloian3_0În Transilvania, mai exact în Țara Zarandului, la Ribița  și Uibărești, ritualului magico-agrar al Caloianului îi corespunde cel ce poartă numele de ”Muma ploii şi Muma soarelui”, în timp ce în alte zone transilvănene se numește „Tatăl Soarelui și Muma ploii“. Obiceiul a fost descoperit de profesorul Mihai Lapteș prin anii 1980, la Uibărești.

Caloianul se numără printre cele mai interesante manifestări folclorice româneşti de tip arhaic. Cu privire la originea lui, Burada spune că ea trebuie căutată într-o zeitate dacică.

Se evidenţiază totodată faptul că pe lângă mitul şi ritul fundamental, legat de zeul naturii şi vegetaţiei, obiceiul a antrenat după sine diverse elemente care se înscriu în sfera magiei, în aşa fel încât în unele variante, Caloianul este nu numai mitologie şi religie ci şi magie. În urma chestionarelor realizate de N. Densuşianu la sfârşitul sec. XIX, se pare că în trecut, acest ritual ar fi avut o dată fixă, la câteva zile după Paşti. În timp, ritualul a suferit divese influenţe, alterări, care au dus la realizarea ritualului în caz de necesitate, adică de secetă, sau de ploaie prea multă, când culturile erau ameninţate.

Caloianul, ca întrupare a zeului vegetaţiei, aminteşte după spusele lui M. Eliade, de Dumuzi – zeul sumerian al vegetaţiei sau de Osiris al egiptenilor ”ca fiu adevărat al apelor”.

În ritualul local, ”muma soarelui” şi ”muma ploii”, sunt fiecare simboluri ale Soarelui ca divinitate supremă cândva, la multe popoare, respectiv simbol al Ploii, entitate mitică, sacralizată în special la popoarele de agricultori, cum este cazul poporului român. În acest ritual are loc pedepsirea prin moarte a uneia dintre cele două divinităţi arhaice, simultan cu invocarea celeilalte, ”în sistemul gândirii magice, anularea uneia echivalând implicit cu afirmarea, cu promovarea celeilalte.”

Astfel, la Uibăreşti, ritualul se desfăşura în felul următor: un grup de copii, băieţi şi fete, sub 14 ani, confecţionau din pănuşi de porumb şi alte ierburi verzi, două păpuşi. Una dintre păpuşi reprezenta Soarele iar cealaltă Ploaia. Odată confecţionate aceste păpuşi, copiii se încingeau (se legau) cu frunze de iederă, papură şi flori, peste mijloc, iar fetele îşi puneau şi în păr, coroniţe vegetale. Astfel pregătiţi ei porneau la râu, însoţiţi de o femeie mai în vârstă, eventual bunica unuia dintre ei. Aici, vor îngropa una din cele doua păpuşi în nisip. Un băiat poartă păpuşa „muma soarelui”, iar o fată o poartă pe „muma ploii”. În general acest ritual se practica pentru aducerea ploii, în perioade de secetă. Atunci se îngropa păpuşa-soare, iar păpuşa-ploaie era „lansată” pe undele râului. În cazul în care ploile erau abundente procedeul era invers, încercându-se stoparea ploilor şi aducerea soarelui.

Se observă în acest ritual îmbinarea a două categorii de modalităţi magico-religioase pentru dirijarea principalelor fenomene ale naturii: ploaia şi căldura. Astfel, una dintre modalităţi este aceea de rugă. Prin incantaţii, prin rugă, forţele divine, sunt invocate să producă fenomenele de care are nevoie omul. Cealaltă metodă este aceea de pedepsire a divinităţii. Prin această metodă, omul încearcă să ameninţe, să batjocorească, să ucidă chiar zeul, încercând astfel să-şi impună voinţa.

unnamed

Aşa cum arătam mai sus, cele două metode sunt prezente în ritualul de la Uibăreşti. Păpuşa îngropată, reprezintă divinitatea, zeul care trebuie pedepsit, omorât. Atunci când este secetă sau căldură mare, zeul pedepsit, îngropat, va fi zeul-soare („mama soarelui”). Cealaltă divinitate care trebuia rugată, invocată, era cea a ploii, a vegetaţiei, adică „mama ploii”. Păpuşa care o reprezenta pe aceasta, era lăsată pe undele râului la vale, era lăsată să trăiască, să aducă ploaia fertilizatoare. Tot acestei divinităţi îi erau adresate următoarele versuri:

„Lai, lai, dodolai /Plouă, noruţ ploaie
Să curgă şiroaie/ Că de când n-o plouat
Pământul s-o uscat/ Marhăle or însătat.”
„Lai, lai, lai, dodolai/ Plouă cu ulcioru
Să stâmperi ogoru/ Plouă cu ciubăru
Să umpli părău.”
„Lai, lai, dodolai/ Plouă nori cu ploaie mare
Udă câmp, udă hotare/ Să-nflorească florile,
Sa să-nalţe grânele.”
„Lai, lai, lai, dodolai, / Iarba-n rât se veştejeşte
Frunza în codri păleşte/ livada nu mai rodeşte,
Hai negură, hai şi hai/ Hai negură cu ploaia
Să ne ude ţarina”
„Nourel de-argint/ Plouă pe pământ
Să fie rodu / Cât podu
Spicu cât voinicu/ Lanu de grâu
Pân’ la brâu/ Lanu’ de săcară
Pân’ la subsuoară/ Lanu’ de ovese
Până sus la mese.”
„Fugi, soare/ Că io vreau ploaie
În pâmânt şi în pietroaie/ Să nu arzi pământul
Să uşci grâu/ Să nu arzi ogoru
Să-i ducă grâu doru/ Fugi, Soare,
Că-i vremea lu’ Ploaie .”
„Lai, lai, lai, dodolai/ Dar-ar cerul dară
S-adoarmă Muma lu’ Soare
Să trezească Sfânta Ploaie
Că de când nu o plouat
Izvoarele s-or săcat/ Şi grânele s-or uscat.
Lai, lai, lai, dodolai/ Hai ploaie / Cu şiroaie
Să uz tăte văile/ Şi tăte câmpiile.”

 

Odată încheiat „ceremonialul păpuşilor”, copiii îşi continuă joaca pe malul râului, în nisip, sau scăldându-se în apa râului. Se observă astfel componenta ludică a acestui ceremonial. Copiii sunt supravegheaţi în ritualul-joc, de către femeia mai vârstnică. Cine ştie ce alt rol a mai avut în acest rit femeia vărstnică?. Probabil avea şi ea descântecele ei, pe care le spunea în taină pe tot parcursul ritualului.

Jocul copiilor la râu, continuă acum dezlănţuit, presărat însă de un anumit tip de poezioare:

„Vină ploaie/ Şi mă-nmoaie/ Şi mă du la eleşteu,/ Şi mă fă un curcubeu./ Un curcubău colorat/ Peste câmpuri sămănat.”

„Io mă bag într-o băltoacă/ Şî mă fac un pui de broască”

„Io mă urc pe un buştean/ Şî mă fac un boiştean”

„Io mă duc sub un buhaş/ Şî mă fac un iepuraş”

„Io mă urc pă un butuc/ Şî mă fac un pui de lup.”

Prin aceste versuri, probabil copiii vreau să sugereze bucuria întregii naturi, a tuturor componentelor sale la venirea ploii. După o perioadă lungă de secetă în care natura suferă, vegetaţia şi animalele de asemenea, mult aşteptata ploaie este primită cu încântare de tot ceea ce este viu.

Broaştele sunt un simbol al umidităţii, al ploii, de aceea şi sunt pomenite în aceste versuri de aducere a ploii. Asocierea dintre broaşte şi apă a făcut ca aceste animale să fie cunoscute ca păzitoare ale ploii.

Transformarea copiilor în animale poate avea legătură cu vechile ritualuri de iniţiere, care aveau ca totem la daci, şarpele, lupul sau mistreţul alb. În aceste ritualuri, neofitul era „înghiţit„ de animalul totem, suferind o moarte simbolică şi o nouă naştere, de această dată ca iniţiat, cunoscător al multor taine, ce nu erau la îndemâna tuturor.

Ritualul acesta de aducere a ploii îşi găseşte corespondentul şi în riturile de ploaie oficiate în plan creştin: ”în ruga „ de ploaie făcută de preot la ţarini şi la care participă tot satul, rugă adresată de regulă patronului bisericii, a cărui icoană este purtată în procesiune peste holde.

Din păcate, acest ritual nu se mai practică astăzi nici la Uibăreşti şi nici în restul arealului zărăndean. Ritualul respectiv este uitat, bătrânii care şi-l aminteau din vremea când fuseseră copii, nu mai sunt. Din fericire noi am putut lua cunoştinţă despre el datorită muncii de folclorist a domnului Marcel Lapteş.

 

 

Bibliografie:

-Enciclopedia Minerva, Cluj, 1929

-Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri- Editura Univers enciclopedic, București, 2017

-Adrian Bucurescu, Tradiții geto-dacice: Caloianul, în The Epoch Times România, 24. 05. 2013

-Stanciu Lucreția, Obiceiuri locale și legende din Ribița, Centrul local de informare și promovare turistică Ribița, jud. Hunedoara

Geții prezentați de Carlo Troya (p. a II-a)

Battle_of_Issus„Cap. 3
§.VII- Majore mișcări au agitat Europa orientală în acele timpuri. Darius a atacat regiunile din jurul Pontului Euxin pentru a se răzbuna, după cum credea Trogus Pompeius, după insulta adusă de Lanturus sau Lantinus, regele sciților (Iordanes îi numește goți), care a refuzat să-i dea de soție pe fiica sa persanului; dar Herodot,  cel mai bun martor, povestea că Darius a inițiat acest război spre a spăla rușinea pe care sciții o făcusera lui Ciassare și Asiei. Indatirsus era scolotul principal între împărații (basileii) de la Pontul Euxin: Scopasi și Tassaci dominau asupra altor două triburi minore ale sciților. Puternic se auzi în Europa zgomotul celor 600 de nave ce se îndreptau spre Bosforul Traciei, iar armata lui Darius număra 70000 de războinici și însuși marele rege conducea toate popoarele supuse lui, între acestea trebuind să fi fost și sacii, batrianii și indienii. Ajuns în Bosfor, Darius puse să se înscrie pe două coloane numele națiunilor care-l însoțeau. Pe când traversa Bosforul i se supuseră spontan tracii sermiazi și nipseii. Doar geții, încredințându-se întru totul lui Zamolxis și propriului curaj, se pregătiră de apărare; dar fură învinși și supusi lui Darius au fost constrânși să-i urmeze dincolo de Dunăre împotriva sciților scoloți.
Spre a se opune lui Darius, conducerea supremă a războiului fu cedată de sciți lui Indatirsus. Și acesta,dacă regii vecini i-ar fi venit în ajutor, n-ar fi avut nici o frică de a da piept cu inamicul. Se sfătuira regii națiunilor vecine Euxinului și conveniră de a nu se alătura lui Indatirsus expunandu-se astfel și ei pericolului, văzând în ce mod geții își pierduseră libertatea; avertisment important pe care Darius îl băgă în mințile lor. La un asemenea pericol nu se expuseră regii taurilor, melanclenilor și androfagilor, nici ai neurilor și agatârșilor; și doar sarmații,budinii și gelonii se alăturară sciților. Astfel începu memorabilul război, în care atât de oportun știu Indatirsus să fuga din fața perșilor. Mai întâi se îndreptă spre Tanai; apoi schimbă drumul și căzu asupra melanclenilor, androfagilor și neurilor care, înspăimântați, fugiră spre nord. Indatirsus atunci, urmărit de Darius care dăduse foc cetății de lemn a gelonilor, se îndreptă spre agatârși; dar aceștia, uitându-și moliciunea, își luară inima în dinți și nu tolerară nici sciților, nici perșilor să le invadeze munții, așa încât Darius, deja obosit de marșăluit în deșert, falimentă cu totul împotriva sciților și mare aventură fu de a se întoarce cât mai repede să traverseze Dunărea.
§.VIII- În acest mod, datorită curajului lui Indatirsus se distruse mirajul unui război. Sciții veniră spre Dunăre, indeciși dacă să urmărească armata persană în retragere sau să pedepsească mai înainte de toate pe agatârși. Consultându-se, deciseră să treacă Dunărea ca să lupte împotriva celor din Tracia care se dăduseră de partea lui Darius. În același timp, geții sau goții se reîntoarseră la casele lor reluându-și libertatea și strângând prietenia cu sciții scoloți; de aici au răsărit primele semințe ale confuziei făcute de scriitorii antici după epoca lui Herodot asupra acestor două popoare atât de diferite. De la Darius înainte, Sciția de la Euxin se întinse de-a lungul Dunării până la Tiarantus sau Allutus din actuala Moldova; și judeca Herodot că scitic ar fi numele de Porata pus râului căruia grecii îi spuneau Piretus, iar noi îl numim Prut. Din partea inferioară a Dunării sciții scoloți înaintară în Tracia și se apropiară de Chersones, unde domnea Miltidate, învingătorul pelasgo-tirrenilor din Lemnos, care nu stătu pe gânduri să-i aștepte: dar puțin rămaseră în Chersones, și Miltidate fu recondus de dolonci după plecarea sciților. Acesta era căsătorit cu Egesipila, fiica regelui trac Olorus; de la un al doilea soț se naște un alt Olorus, tatăl istoricului Tucidide.

7bad6-image031

§.XXVII- Aceiași sciți, după moartea lui Indatirsus, pierduseră mult din antica vigoare, iar vecinătatea și comerțul cu grecii de la Euxin a început să schimbe obiceiurile, dacă nu cele ale întregii națiuni, cel puțin a câte unui rege sau scoloților. Ariapite, pupilul lui Timnes, domni asupra sciților și s-a căsătorit cu una din fiicele lui Tereus, regele odrișilor, pe care unii îl consideră din sângele lui Eumolp. Aceasta îl făcu tată lui Octomasada: o altă soție pe nume Opea, femeie scită, născu pe Opicus. O străină născută la Histria îi dădu lui Ariapite un al treilea fiu, ilustru pentru aventurile sale, ce se numi Sciles. Mama acestuia din urmă îl învăță limba și scrierea greacă, motiv pentru care dragostea pentru Grecia se insinua din nou în pieptul principilor sciți; și când Ariapite fu ucis în urma trădării de către Spargapise, regele agatârșilor, Sciles, deja grec întru totul în inima sa, urca pe tron, căsătorindu-se cu mama sa vitregă, Opea. Dar de fiecare dată când conducea armata la Boristene, îi lăsa pe sciți, iar el mergea de unul singur la Olbia; aici, după închiderea porților orașului, își lăsa căciula scitică și cupa de aur și se îmbrăca grecește, sărbătorind și urmând obiceiurile grecești la ceremoniile în care el însuși oferea sacrificii zeilor. O lună și mai bine rămânea Sciles în Olbia, ascunzându-se oricărei priviri de-alor săi; apoi, punându-și din nou hainele scite se reîntorcea la armată.
Ajungea între timp la sfârșitul zilelor sale Tereus, la mai bine de nouăzeci de ani, și îi urma fiul său Sitalce, de la care fugi fratele său Sparadocus, adăpostindu-se la sciții scoloți și la sora sa, soția lui Ariapite. Atunci Sciles nu mai rezistă modului său de a trăi. Întors la Olbia, puse să i se construiască un vast și magnific edificiu, înconjurat de sfincși și grifoni de marmură albă; se căsători cu o femeie din acele locuri și murea de dorința de a fi inițiat în misteriile bahice, lucru pe care sciții îl urau mai mult decât orice altceva. Dar conducători ai sciților, introduși în secret în oras de către un grec, văzură dintr-un turn trecând, urmat de o mulțime de bacanale, regele; oribilă priveliște care îi înfurie. Și imediat povestiră faptele lui Sciles armatei, astfel că Sciles fu renegat și-l proclamară rege pe Octomasada. Sciles se refugie în Tracia, iar Sitalce îl ospită până ce Octomasada nu veni la Dunăre urmărindu-și fratele cu sciții; atunci Sitalce ceru la schimb pe Sparadocus, și dându-l sciților pe Sciles acesta fu decapitat; orgolioasă dovadă a inflexibilității sciților în respectarea legilor neamului lor.

the_golden_life-size_mask_of_teres_i_found_in_his_tomb_in_the_valley_of_the_thracian_kings§.XVIII- Ce s-a ales de Sparadocus, ignor; dar Seutes,fiul său, în mare onoare trăia la curtea unchiului, care pierzând pe propriul fiu Sadocus, lăsă domnia regatului odrișilor acestui Seutes. Regatul odrișilor se întindea deja din vecinatatea Abderei până la gurile Dunării și cuprindea și pe geți sau goți; dacă în calitate de supuși sau aliați , e incert. Coloniile grecești de la Abdera, Bisantes, Perintu și Bizanț plătiră tribut lui Sitalce, care strângea mai mult de 400 de talanți anual de la grecii și barbarii din Tracia, în afară de darurile în aur și argint, pe care le ofereau lui și celor mai nobili sau cu autoritate curteni ai săi. Pentru că nimic nu se obținea de la odriși și de la majoritatea tracilor fără daruri și bani.
Un scurt război începu Sitalce, cu mulțime de traci, împotriva lui Perdica, regele Macedoniei. Și veniră împotriva acestuia și peonii, deși erau liberi, și diii macherofori, cei mai războinici între toți cei din Rodopi, parte cu plată și parte voluntari. Erau geții sau goții și câte popoare mai locuiau între Haemus (Balcani), Dunăre și Pontus Euxin. O sută cincizeci de mii de luptători conducea Sitalce, din care o treime arcași călare, cei mai mulți odriși, iar restul geți. Și trecuseră deja Cercina lăsând în dreapta Peonia și în stânga țara mezilor și a sintilor atunci când nunta lui Seutes și a lui Stratonica, sora lui Perdica, a pus capăt războiului. Sitalce atunci se îndreptă spre tribali, dar aceștia îl opriră și-l omorâră, iar regatul fu preluat de Seutes, care și mai mult îl mări și-i întinse granițele.
Între mulții Seutes, regi traci, primul, adică nepotul lui Sitalce, pare a nu fi cel despre care Polienus povestea că, luând cu solda două mii de geți sau goți, ar fi alungat cu greu atenienii din Chersonesul trac.

odrisia

§.XXI- Tracii, dar mai ales geții, își celebrau curajul. Tucidide povestește că încă de pe timpul lui Sitalce geții începuseră să se îmbrace în același stil ca sciții.
(…)
Înainte de a se vărsa în Euxin Dunărea se împarte în două, înconjurând insula pe care anticii o numeau Peuce, iar noi o numim Piczina; până la aceasta, pe la jumătatea sec. IV î.Hr. se întinseseră, de la malurile râului Hescus, tribalii, cărora probabil le-au urmat dardanii, avansați de la Drina, spre același Hescus. Tribalii au preluat o porțiune de la geți sau goți, care în acea perioadă începuseră să treaca dincolo de Dunăre, în timp ce în teritoriul lor aflat cel mai la est, care deja se numea Sciția Mică, milezii edificară între Histria și Tomis, colonia Calatis sau Calazia, ce ajunse foarte prosperă.
(…)
§.XXV- Bătrânul Ateas domnea peste sciți; stăpânirea sa se întindea, după spusele lui Strabon, dincolo de Boristene pe de-o parte, iar de cealaltă parte pare să se fi întins dincolo de Dunăre în Sciția Mică și în antica țară a geților. Dificil devenise să se facă bine distincția între geți și sciți, numele lor confundându-se așa cum se confunda și modul lor de a se îmbrăca; și deja în ultimii ani ai lui Filip (al Macedoniei) geții sau goții construiră dincolo de Dunăre cetatea lor Helis, la o leghe distanță de fluviu, nu departe de coasta vestică a insulei Peuce, acolo unde în actuala Moldova este un loc numit Cornizecus. Numele geților sau goților trecu împreună cu aceștia dincolo de Dunăre, și probabil alți geți, rămași în Tracia, și-au reluat numele homeric de misi, care predomină după Filip. Obscurități de neînvins ascunde istoria asupra trecerii goților, nelăsându-ne să distingem în ce mod s-au stabilit ei în teritoriul cucerit de sciți până la Prut, Allutus și granița cu agatârșii, și dacă scoloții au fost învinși de geți sau s-au îndepărtat în mod spontan de aceștia, oprindu-se în Sciția Mică de-a lungul Euxinului și la gurile Dunării. Ratând la Perintu și Bizanț, Filip se întoarse împotriva geților, și cum avea nevoie de bani, îi atacă pe cei din Tracia și cetatea lor Udisitana, în apropiere de Tomis din Sciția Mică. Dar obiceiul getic de a trata pacea în sunet de muzică, atât de lăudat de istoricul Teopomp, nu era pierdut; iar Zorabos-Tereos din ordinul piilor merseră cu lirele în mână în întâmpinarea armatei macedonene, așa încât Filip, pentru care asta era o noutate, nu doar se înduplecă a stabili acorduri, ci luă de soție pe Medeea sau Medopa, fiica lui Cotila sau Gotila, pe care Ateneus îl numește regele tracilor, iar Iordanes, însuși regele goților.

expeditia-lui-darius

§.XXVII- Iliri, traci și câte popoare mai supusese Filip macedonenilor, la moartea acestuia, rupseră jugul și refuzară a mai plăti tribut; dar îi urmă mai măreț, Alexandru. Plecând de la Amphipolis și trecând peste Neste ajunse pe înălțimile munților Haemus, de unde alungă unii traci care i se opuseră, oameni liberi, deși rău înarmați și aproape goi. Apoi coborî la tribali și la Dunăre. Regele acestora (al tribalilor), Sirmes, ordonă ca femeile și copiii să se adăposteasca în insula Peuce; dar el însuși se refugie la apariția lui Alexandru, care nu-l mai urmări ci întoarse armele împotriva geților. Cu zece mii de infanteriști și patru mii de cai apărau aceștia țărmul nordic al Dunării; la perseverența tânarului propice fu noaptea când traversă neobservat fluviul cu macedonenii săi; și atât de bine îi ascunseră vederii cerealele crescute pe câmpie, că fără luptă ajunseră în apropierea cetății Helis. Geții, nerezistând împotriva falangei macedonene, fugiră în prima dintre cetățile lor; dar apoi se salvară fugind în pustietățile lor, abandonând cetatea în voia învingătorilor ce o distruseră.
Aflându-se Alexandru dincoace de fluviu, făcu sacrificii lui Jupiter salvatorul, lui Hercule și Dunării și primi trimișii lui Sirmes și ai tribalilor, dar și ai altor popoare, ce se prezentară și-i cerură pacea.

(…)
Cred alții că numele de Thule, devenit un miraj încă din timpul lui Piteas printre antici, semnifică în general orice țară din nordul Europei; și existase în timpuri neștiute o Thule în care se duseră erulii de la Dunăre mai înainte de a veni în Italia. Sunt, în sfârșit, cei care pun Thule a lui Piteas în Islanda, patria Sagăi: și cum Saga și legendele asemănătoare, ca și romanele azi numite istorice musai să se refere în principal la extremul nord, Antoniu Diogene, poet al vechii comedii grecești, în același secol cu Piteas, povestea într-un roman că feniciana Dercillide, datorită unor stranii întâmplări, se adăpostise în Thule, prin voința zeului geților, Zamolxis.
§.XXXIII.- Săraci și inimoși trăiau pe tărâmurile de dincolo de Dunăre geții ca și dacii, după pățania cu Alexandru. Geții stăteau la est spre Pontus Euxin, dacii sau daii, sau mai bine-zis davii, la vest spre Prut. Dacii, așa cum atestă Strabon, aveau aceeași limbă cu geții; și unii și altii vorbeau traca. Mai mult decât dacii, geții erau cunoscuți de către greci, pentru că des se mutau dintr-o parte în alta a Dunării, locuind împreuna cu tracii și misii de dincoace de fluviu, pe care țineau un mare număr de bărci și vase, ce le foloseau la traversare și ca să pescuiască. Des barbarii se războiau. Deși pare că disprețuiau agricultura, dacii și geții își cultivau câmpurile și tăiau stufoasele recolte, ce i-au deschis drumul lui Alexandru spre cetatea lor. Noul comerț cu sclavi a fost introdus atunci între daco-geți și atenieni, cum deja se făcea între aceștia din urmă și sciții scoloți. În general, în Atena sclavilor li se dădea nume după națiunea din care proveneau. Erau numiți geți, daci sau davi, de care atât se râdea în teatru, iar Menandru, primul ce institui nemilosul flagel din comedia greacă, descrise acei sclavi geți sau daci ca fiind atât de șireți, dar ușor de înșelat de măgulirile femeilor.
În timpul lui Strabon începu să se pună în dubiu că aceștia ar fi fost sau nu de la Dunăre, deoarece nu doar un mic canton din Capadocia, unde se venera Jupiter Dacone sau Agricultorul, se numea Dacia sau Dakia, ci în munții din actualul Luristan spre Susa erau în Persia daii nomazi, despre care am povestit.Și mai mult decât oricine s-au văzut luptând contra lui Alexandru daii ce locuiau pe țărmul estic al Mării Caspice inferioare, acolo unde astăzi cei din Dagestan mai serbeaza memoria străbunilor lor.

daii asiaticiScriitori de încredere estimează că dailor de la Marea Caspică, Herodot le dăduse numele de dariți. Alți dai, numiți xanti sau parni, se zice că ar fi fost dincolo de Tanai. Cu asta nu era de acord Strabon, convins că sclavii dai din Atena se cumpărau la Dunăre și nu la Marea Caspică sau la Lacul Meotis. Dar scriitorii moderni văd ca fiind departe și dificil comerțul acelor sclavi și judecă poporul dailor a fi unul major, important în lume; adăugând că actualii tartari numesc și astăzi dadici pe indigenii din Bucaria, parte a anticului regat al Bactrianei, și că, mai mult, Bactriana este numită Taia sau Daia de către autorii chinezi.În plus, dadicii înarmați în același mod ca bactrienii, și considerați locuitori ai Bactrianei însăși sau ai Indiei, au fost conduși de Xerxes în Europa: de aici argumentează unii că și-ar avea etimologia numele dacilor. și deci, consideră că ar fi înflorit din apropierea Indului până în Tracia și Macedonia un imperiu important, ținut de un singur popor, o națiune din aceeași stirpe cu daii din Capadocia și Persia, cu dadicii, daii dariți de la Marea Caspică și dacii sau davii de la Dunăre, adică geții, deja confundați datorită unora, după cum spuneam în capitolul precedent, cu tisageții și masageții. Din care imperiu, și nu din gutonii lui Mentonomus, aceștia, amestecând mult fals cu puțin adevar, deduseră originea goților din Spania și Italia.

Dar puțin diferă această opinie, dacă nu luăm în considerație secolul în care a trăit Tanausis, cea a unui scriitor recent (S.Martin), de numărul celor care cred, așa cum am spus deja, că daii, din mijlocul cărora s-a remarcat Arsace, ar fi aceeași națiune cu geții sau dacii lui Zamolxis și Dromichete. Cea mai mare parte a Asiei se numea, după părerea acestui autor, Dacia; și deci, deutsch, spune el, își spun și astăzi germanii înșiși în limba lor, ca o reamintire a originii lor dacice, origine comună tuturor popoarelor semănate de-a lungul Dunării și până la Ind, și supuși până în sec. I î.Hr. unor principi, toți din sângele Arsacizilor.Însăși masageții, care ar fi putut părăsi locul după Herodot și să nu mai stea împotriva isedonilor, se prezentau ca un același popor cu acești dai sau daci asiatici, afirmându-se că daco-masageții se întindeau de la țărmurile Mării Caspice până la actuala Calmuchia.
În astfel de concluzii se prefigurează doctrinele lui Efor din Cuma.

Gândesc unii că ivec-ti ar fi fost din rasa calmuchilor sau mongolilor. Alții estimează că ar fi fost urmașii asiatici ai oamenilor blonzi cu ochi albaștri și că scriitorii greci și latini le-ar fi dat lor, când aceștia au ajuns la Iassarte, numele de saranci sau saracauli, deși de multe ori îi numiră cu termenul incert de sciți asiatici. Ivec-ti dealtfel, adaugă unii, mai aveau și numele de ieti sau iuti, nume sub care după trecerea la era noastră (după Hristos) stăpâniră în multe regiuni din Asia, vestigiile lor păstrându-se pentru mult timp în țara igurilor, numita Geta sau Ieta de către istoricii orientali. Deci, și eu voi numi ieti sau iuti pe ivec-ti, dar fără a crede că aceștia sau cei numiți hutè sau gutè trebuie considerați,cum s-ar pretinde, adevărații înaintași ai goților, deci ai vizigoților din Spania și ostrogoților din Italia. Se spune de asemenea că triburile su, sosite din Ili din Calmuchia în Sogdiana, au fost cunoscuți de Strabon sub numele de asi, și că și aceia ar fi făcut incursiuni în Europa; dar aici opiniile diferă: unii consideră ca descendenți ai su pe suionii de la Marea Baltică(despre care voi vorbi la locul potrivit), alții consideră ca descendenți pe svevii din Germania. Sunt apoi și cei care cred că suionii ar fi fost un trib al svevilor descendenți din su sau asi. Scriitorii chinezi din contră îi mai numesc pe parți ca fiind a-si; și cei care cred că dariții sau daii și masageții lui Herodot ar fi locuit de la Marea Caspică până în Calmuchia, pun ieti sau iuti, su sau asi, ca și o parte dintre parți în rândul masageților sau dai-masageților: două nume care într-adevăr în timpul lui Lao-cam devin atât de generalizate în Asia cum era deja numele sciților în Europa.

§.III- Dacă într-adevăr, în secolul lui Varrone, când se scria Amarasina, sanscrita era deja ilustră, ar fi putut să se răspândească și în afara Indiei, în special în Bactriana, unde se povestește că înainte de era creștină un limbaj asemănător sanscritei se vorbea în regiunea Koten, situată spre izvoarele râului Osso. De aici cred unii că un asemenea limbaj s-ar fi răspandit printre popoarele cu păr blond și ochi albaștri; rasa necunoscută cu numele Tamou în Egipt, căreia fără nici o probă i se atribuie cimerienii, taurii și trerii. Dar în Europa celții erau blonzi, ca și budinii dealtfel; și blonzi se arătau privirilor grecilor și latinilor spre sfârșitul secolului al II-lea î.Hr. și germanii, cum sciții scoloți îi părusera deja lui Hipocrate, autorul cărții locurilor și arealelor. Și de aceea s-au legat de culoarea părului admiratorii antichității și universalității sanscritei pentru a spune că înaintașii cimerienilor, sciților scoloți, geților sau goților, celților și germanilor ar fi vorbit acel idiom și ar fi ieșit într-un timp foarte îndepărtat din India; ca și cum Asia doar ar fi trebuit să producă popoare blonde sau ca și cum sanscrita ar fi trebuit să rămână în decursul atâtor secole imutabilă în părțile sale substanțiale deși limbajul barbarilor europeni încontinuu se modifica, iar latina în doar cinci secole, de la Numa la Varrone suferise cele mai mari și radicale mutații.
§.IV- Cu mai puțină încredere vorbesc alții despre atât de îndepărtate timpuri și se mulțumesc să creadă că în decursul celui de-al II-lea secol î.Hr. rasa blonda acoperise aproape toată Asia, de la țărmurile Mării Caspice și Aralului la Tangut spre granițele vestice ale Chinei, și că acestei rase trebuie să fi aparținut dai-masageții ți parții. Scriu între altele că despre asta s-ar găsi frecvente și speciale referințe la scriitorii chinezi; acesteia în cărțile mai recente din Europa dându-i-se numele de indo-germanică, presupunându-se că noi valuri din această rasă ar fi venit să sporească în acel timp populația din Germania și din nordul Europei. Așadar, în cărțile moderne, în afară de daco-masageți și parți, se numără între indo-germanii cu păr blond numeroase populații pe care chinezii le numesc Ting-ling, risipite în vaste spații cuprinse între antica Sogdiana și Siberia de astăzi; apoi Kiun-kuen, străbunii actualilor kirghizi; Cu-lè, popoarele din Casgar vecine cu igurii și cu Sogdiana; locuitorii din Koten; Hu-tè sau Gu-tè; U-sun cu saii și Ieti sau Iuti din Tangut, și de asemeni, Ient-sai sau alanii. Dar despre germani se pretinde că ar avea propriu rămășițe din ermanii sau diermanii amintiți în istoriile orientale după anii 1000 d.Hr., popoare ce locuiau în provincia Koten și la izvoarele râului Osso. Se afirmă apoi că numele de teutoni sau tedeschi, adică cel de deutsch cu care se numesc aceștia astăzi trebuie să fi fost un mod divers de a pronunța anticele lor nume de daci, dai sau tai; de unde de fapt supoziții arbitrare trag unii că blondele rase ale longobarzilor și francilor, deveniți stăpânii Italiei, dacă nu au venit în timpuri antice în Europa, cu siguranță au ajuns mai târziu din această Indo-Germanie de la Osso și Iassarte.

IMG_1833Posidoniu transmise notabile știri asupra noilor obiceiuri introduse în Tracia și în special în Moesia, ce se propagară și dincolo de Dunăre. Neplăcerile și daunele excesivei poligamii au generat printre geți o opinie diferită, astfel încât celibatul fu considerat o onoare, un semn de pietate către zei și sacru către divinitate. Celibatarii erau lăsați să trăiască în pace, departe de orice grijă pământească având dublul nume de ctistai (fondatori ai acestei doctrine) și kapnobatai; cuvânt de o dubioasă semnificație, adică cei ce merg pe fum, ca și cum ar fi vrut să sublinieze frecvența sacrificiilor lor și mulțimea fructelor și ierburilor mirositoare, pe care le ardeau și cu care tămâiau până ce ruga lor unită cu acei vapori ajungea în prezența lui Zamolxis. Posidoniu mai afirmă că în general misii erau renumiți kapnobatai și aveau faima de oameni religioși, în egală măsura cu geții. Ei erau împotriva oricărei mâncări din animale și erau mulțumiti a se hrăni cu lapte și miere, ca și cu brânza.”

MARI M.

P.S. -Imaginile sunt preluate de pe internet. Multumesc celor de la care le-am preluat, iar daca sunt probleme rog sa ma anunte pentru a le elimina.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe