Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe
Reprezentativ

Vara lui Mioi (29 septembrie-14 octombrie) și legenda frunzei de stejar și a toamnei

img_autumn-fairyPentru țăranul de demult exista un rost în toate, căci tot ceea ce exista era din voia Creatorului, iar această voie trebuia respectată. Țăranul observa tăcut și apoi găsea o explicație pentru toate câte le vedea. Observațiile și explicațiile sale le fixa în legende, în basme, în datina ce se cerea respectată, lăsându-ne nouă zestre bogată, deși astăzi atât de ignorată. Pentru cine intră însă în acest univers vast, fiecare bucățică descoperită este motiv de fascinație și chiar de lămurire, de limpezire a propriului suflet.

Și fiindcă suntem deja bine intrați în toamnă să vedem puțin o legendă legată de toamnă și frunza de stejar, ca să ne lămurim cum vedea țăranul, într-un mod cât se poate de plastic, de metaforic, rostul frunzei.

Legenda spune că într-o zi s-a iscat un vânt năpraznic. Și atâta de puternic era că îndoia crengile copacilor mai-mai să le rupă, zdrăngănea ferestrele că păreau a sta să se spargă și ridica în slavă hârtiile și praful din drum. Nedumerită, frunza stejarului se uită la tatăl său și-l întrebă: „Dragă tată, o fi aceasta toamna despre care spuneai că trebuie să vină?Spune-mi, tată, ce este toamna?”

Și stejarul îi răspunse: „Draga tatii, toamna este cea de a treia fiică a anului. Ea coboară la vremea ei din înaltul cerului și atunci trebuie să-și primească alaiul și trena galben-arămie. Trena i-o veți face voi, frunzele, și veți așterne covor ruginiu peste întreaga fire, întreaga natură, munți, dealuri, văi și câmpii. Îndată ce coboară din înalturi își face apariția pe dealuri și începe a stropi împrejuru-i cu mănunchiul de ciumăfăi, binecuvântând pământul spre sporul în roade. De la ciumăfăi își ia și culoarea simbolică. Atunci, Soarele i se închină și coboară spre asfințit. Răcoarea se înstăpânește peste tot, iar sămânța se scutură. Frunzele îngălbenite se vor desprinde de ramuri, își vor lua locul în trena ei, vor așterne apoi covor pământului și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna. Diminețile vor fi întâmpinate de bruma rece, iar vântul va fi foarte neastâmpărat. Ei sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Vântul nestăpânit va sălta frunzele până-n înaltul cerului, jucându-se cu ele și făcându-le să danseze în aer. Apoi le va lăsa să se odihnească pe pământ. Voi, frunzele, vă veți supune Toamnei, părăsindu-vă tatăl ce v-a ținut atâta timp pe crengile sale și v-a putut apăra doar de adierile vânturilor blânde. Aceasta este însă legea naturii și ea trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o bucurie, căci e plină de roade”.

Abia ce termină de povestit când iată că se arătă pe dealuri frumoasa Toamnă. În juru-i era mulțime de fructe, miresme de crizanteme o învăluiau ca un abur, iar frunzele i se închinau, așternându-i-se în cale, ca apoi să-și ia locul în lunga-i trenă. Frunza era fericită că aflase ce este Toamna și care-i era ei menirea. Și, fascinată la vederea Toamnei, se împurpură, devenind mai ruginie decât era, se desprinse de tatăl său și plecă spre veșnicia ei.

Prin astfel de creații minunate a știut țăranul să-și exprime recunoștința față de acest anotimp al roadelor. Iar momentele importante ale toamnei le-a fixat, la fel ca și pe cele ale celorlalte anotimpuri, în sărbători, datini și tradiții. Sărbătorile erau cele mari, foarte importante, iar cele mai mici, patronate de mici divinități erau înțelese de comunitățile sătești ca „semne despre vreme”.

Pe aceste baze, între 29 septembrie și 14 octombrie, se ținea „vara lui Mioi” sau „vara lui Sânmihai”, dedicată în calendarul popular Sfântului Mihai. În această perioadă se aștepta o încălzire trecătoare a timpului, fiind o perioadă de intense munci agricole, când se finaliza strânsul recoltei și începeau să se facă pregătiri pentru următorul an agrar.

Referitor la „vara lui Mioi”, numită pe alocuri  și vară târzie, există și o legendă. Aceasta spune că trăia în vremurile de demult un cărăuș sărac ce se numea Mioi. Având el mult de lucru cu cărăușia în timpul verii, s-a întors acasă toamna, dar grâul îi rămăsese netreierat. Atunci Mioi s-a rugat fiebinte la Dumnezeu să-i mai dea câteva zile de vară, să-și poată treiera și el grâul. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea. De atunci, la sfârșitul lui septembrie și o parte din octombrie, toamna este mai blândă, părând chiar că s-a întors vara. Căldura din aceste zile anunță de fapt „îngropatul verii”, ce are loc pe 14 octombrie, de Sărbătoarea Sfintei Paraschiva.

Iosif-Berman-Păstorii

Din punct de vedere pastoral, ciobanii slobozesc berbecii în turmele de oi ca acestea „să se lege” spre a făta mai târziu mieii. Această perioadă mai era numită în stânele din Munții Apuseni, Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor.

Nunta Oilor își are în fapt începutul în jurul datei de 15 iulie, atunci făcându-se separarea oilor de berbeci. „Slobozirea” începe de Filipii de toamnă, dar se prelungește , de la stână la stână, cam până la Vinerea Mare dinainte de 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva. Pentru ca lucrurile să decurgă bine la „slobozire”, berbecii vor fi îngrijiți în mod special, în locuri proprii, spre a fi sănătoși și puternici. După cum spun bacii din Țara Zarandului, în „calendarul oilor” sărbătoarea berbecilor ocupă „ăl mai de samă loc, că numa’ așe om ave’ miei în primăvară”.

Interdicțiile prevăzute de această sărbătoare trebuiau respectate de toți ai casei spre a aduce în gospodărie „numai bine și belșug”. Cel mai important patron spiritual al sărbătorii era considerat Sfântul Apostol și Evabghelist Ioan, asimilat de către țărani ca unul dintre principalii protectori ai animalelor domestice, din acest motiv fiind numit de către ciobani și „Ioan al Oilor”.

sibiucioban

În perioada reproducerii ciobanii trebuiau să păzească bine stânele de eventuale incursiuni ale lupilor sau urșilor. În acest scop ei respectau și anummite interdicții. În afară de muls și făcut brânză, alte munci nu mai făceau, fiind „rău de lupi și alte primejdii de boli”.

Un fapt inedit se petrece la unele stâni din apropiere de satul Măgura, comuna Certej. De Ziua Berbecilor, ciobanii stropesc în mod simbolic oile și berbecii cu un mănunchi de busuioc muiat în apă sfințită păstrată de la Paști, considerând „că-i bine pentru oi”, căci așa făceau în vechime bătrânii.

Sărbătoarea era respectată și de femei, care „nu lucrau cu acul, fusul și melița de cânepă, că or ieși oile sterpe și n-or face miei”. În unele sate din zona Orăștiei se credea că „nu e bine să țeși cu roșu și să împletești la lână,că ți se îmbolnăvesc berbecii, iar de-ți intră astăzi un bărbat în casă atunci mieii născuți or fi numai berbecuți”.

O altă interdicție, în mai toate satele de munte, era ca să nu se lucreze marți seara, să nu căpieze oile. În alte părți nu se împrumuta sare sau oțet la vecini, după apusul soarelui, fiind primejdie de lupi pentru oi. Ciobanii nu vindeau produsele oilor de Nunta Oilor ca nu cumva să le moară oile sau berbecii.

Se zicea că dacă în această zi (Nunta Oilor) oaia sare și zburdă, până la sfârșitul toamnei va fi vreme urâtă și va fi frig.

Cea mai mare parte din aceste credințe și tradiții, astăzi nu se mai respectă, sau se respectă însă nu cu strictețe. Doar bătrânii mai țin la ele zicând : „Așe-i calendarul nost’ îi timpul nost’, cu bune și cu răle să știi când să ari, să sămeni și să culegi, altfel lumea-i cu fundu’ n sus, dară buna împărțală îi de la Domnu’ Dumnezău”.

MARI M.

Bibliografie:

-Marcel Lapteș, „Anotimpuri magico-religioase”, Editura Corvin, Deva, 2011

-„Tradiții și obiceiuri românești”, Editura Flacăra, București, 2012

-Agenția Zonei Montane, „Datini, tradiții și obiceiuri în luna septembrie”

 

Alexandru Ioan Cuza într-o carte din 1909

Alexandru Ioan Cuza este domnitorul care a rămas în conștiința românilor ca unul dintre cei mai mari, mai drepți și mai patrioți conducători, alături de Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș sau Constantin Brâncoveanu. În dorința de a-i aduce un omagiu, acum la sărbătorirea Unirii din 24 ianuarie, aș dori să vă prezint partea introductivă din cartea „Domnia marelui domnitor român Alexandru Ioan I. Cuza și epoca glorioasă a românilor”, cu adăugirea la titlu „Scriere dedicată națiunei române”, o carte scrisă de M. Săvel în anul 1909. Voi prezenta textul exact așa cum a fost scris la acel timp.

« Marele Domn Român Cuza-Vodă s’a născut la Bârlad în anul 1820. El sc trăgea dinlr’o veche familie moldovenească: Vornicul Ion Cuza şi Soltana, născută Cozadini, care apărase în totdeauna drepturile Românilor în potriva străinilor. loniţă Cuza, strămoş de a lui Cuza Vodă, a fost ucis pentru iubirea de țară de cătră Const. Moruzi, după porunca Turcilor. Studiile le-a făcut la Iaşi până la vrâsta de 14 ani, când părinţii ’l trimise la Paris spre a le complecta şi după terminarea lor reîntorcându-se ’n Moldova, intră ’n armată, unde ajunse până la gradul de colonel. La 1844 se căsători cu Elena Roseti, la 1856 a fost numit Pârcălab la Galaţi, unde după puţin timp dirnisionează din acest post, pe motive că guvernul protejează nelegiuirile şi jupoaie pe ţărani. De asemenea a fost şi Preşedinte tribunalului din Galaţi.

Cuza-Vodă era un om cu o vastă cultură, iubea mult armata şi dreptatea. Avea statura mijlocie, părul blond închis, faţa rasă purtând numai barbişon, fruntea mare, privirea inteligentă şi pătrunzătoare, talia dreaptă şi pieptul larg. Fuma neîncetat, bea cafe multă şi nu’i plăcea mâncări luxoase. Era îndatoritor si ori când te rugai de el, îţi îndeplinea cererea. Ura de moarte pe boeri, de aceia ’n tot timpul domniei a căutat să-i distrugă şi a reuşit. Ura grozav primirile oficiale. Când a trecut prin Galaţi ca să meargă la Constantinopol, toţi se aşteptau să tragă la vre una din locuinţele luxoase ale bogătaşilor de acolo, dar el coborî la mica şi modesta locuinţă a maicei sale, astfel precum ar fi făcut-o când nu era de cât un simplu Pârcălab. Conversaţia lui era plăcută. Lui Cuza-Vodă nu’i plăceau mauifcstațiile cu facle ; el zicea, că aceste aclamaţii sunt ordonate de prefect, poate chiar plătite din casa publică. — „Vedeţi cum se amăgesc sărmanii Domni.” Şi mai zicea el: „Aceşti oameni te aclamă, iţi oferă flori, mâine, ’ţi vor arunca pietre”. Când Cuza fu detronat şi arestat în casa lui Ciocărlan şi când cete de oameni veneau şi’l insultau pe stradă, se consola când primia insulta, căci tot acei oameni îl aclamase altă dată.

Cuza-Vodă adoptase maniera lui Napoleon al IlI-lea de a adresa scrisori cătră Primul Ministru. Una din cele mai aspre a fost aceia cătră Catargiu şi a doua cătră M. Creţulescu, prin care se plângea că din nevegherea Miniştrilor săi, s’au tolerat în cele mai importante funcţiuni oameni nedemni.

Când veneau la palat boeri cu pieptul plin de decoraţii, spunea că cine a venit cu crăciunul ca să-i dea ceva. lubia din inimă pe ţărani şi dintre toate felurile de oameni din ţară, pe aceştia ’i primea ori când şi ori unde. Pentru ţărani nu era nici odată obosit, nici indispus.

Nimic nu’l supăra mai mult ca schimbările ministerelor, ce era nevoit a face. Despre reputaţia oamenilor mari, zicea Cuza-Vodă: „Atârnă adeseori de talenlul scriitorilor, cari au transmis memoria lor la posteritate. Scriitorii la noi sunt inrolaţi în patide şi ocupaţi a face caricaturile miniştrilor, astfel că nu mai sunt citiţi de public. Toţi suntem expresia timpului nostru”.

Cât timp a domnit Cuza, miniştrii nu erau nici odată impuşi de politica puterilor streine. Românii erau atunci mândri când vedeau în libera Grecie ministerul rus, ministerul englez, ministerul francez; pe când în timpul său n’a fost de cât ministere române, totdeauna voinţa Domnului sau a ţărei. Astfel se prezintă de către contimporanii lui Cuza şi ’n special de Dimitrie Bolintineanu, unul din miniştrii lui, caracteristica marelui Domn. Cuza-Vodă era apoi foarte mândru şi nu se pleca înaintea altora. În timpul când era Prefect la Galaţi şi armatele Austriace ocupau acest oraş, soldaţii nemţi se dedau la mai multe necuviinţi. Cuza-Vodă puse de mai multe ori în vedere comandantului trupelor să’şi stăpânească oamenii. Intr’o zi el trirnise o companie de soldaţi români ca să prindă pe acei nemţi prin cărciume şi alte localuri publice, îi legă pe toţi şi’i aduse la cazarmă. În urma acestei ruşini a fost nevoit comandantul Austriac a lua măsuri, ca pe viitor să nu’i se mai întâmple aşa ceva.

Alexandru loan I Cuza a fost încarnaţiunea patriotismului şi în tot timpul domniei lui a țintit la ridicarea politică a Românilor, după cum se probează şi după eşirea lui din Domnie, refuzând a reintra în țară cu ajutorul baionetelor franceze, când Napoleon al lll-lca îi făcu această propunere. Cuza-Vodă a întrupat idealul românismului şi el a fost acela care la 1848 a ridicat stindardul autonomiei şi al libertăței Principatelor.

Alexandru loan I Cuza n’a luat de la ţară de cât lista civilă, fixată la 60.000 galbeni anual şi a eşit sărac din domnie, fiindcă nu era lacom. Acţionar pe la diferite fabrici şi întreprinderi n’a fost nici odată, de pe spetele ţărei n’a căutat să se ’mbogăţească şi nici să adune sute de milioane spre a le depune la băncile streine. Preocuparea acestui mare Domnitor a fost numai de interesele ţărei. Odată când i s’a plâns un ţăran că boerul i-a luat pe nedrept boii din bătătură și după ce l’a bătut, şi scuipat pe obraz, Cuza-Vodă a scos o pungă cu una sută galbeni şi dând-o ţăranului i-a zis: „Ține aceşti bani şi cumpără’ţi boi să ai cu ce te hrăni”. Ţăranul cu lacrimile ’n ochi, primi darul şi vorbi ast-fel: «Să trăeşti Măria Ta şi Dumnezeu să’ţi înmulţiască zilele; toate sunt bune, dar cu scuipatul de pe obrazul meu cum rămâne» ? Cuza- Vodă drept ori ce răspuns, îmbrăţişă pe ţăran şi sărutându-l pe obraz, i-a spus : «Du-te şi spune boerului, că Domnul ţărei te-a sărutat acolo, unde el te-a scuipat». Cuza-Vodă fără să fie dintr’o dinastie rudă cu regi şi împăraţi, streini de neamul şi limba românească, ci un simplu Român de la Dunăre, a săvârşit cele mai mari acte din istoria neamului românesc. Vor trece secoli până va fi dat României să mai aibă un al doilea Cuza-Vodă.

Apanagii, adică moşii de zeci de mii de fălci pe care să le exploateze în profitul său, n’a avut; din contra, a luat moşiile în valoare de miliarde închinate la Sfântul Munte şi exploatate de călugări Greci şi le-a dat ţărei împroprietărind ţăranii pe ele.

Dar în cestiunea listei civile şi a apanagiilor, este ceva mai edificator dacă se poate ; este discursul lui loan Brăteanu pronunţat la 1859 cu ocazia votului listei civile a lui Alexandru Ion I Cuza.

În adunarea electivă a ţărei Româneşti, şedinţa a şaptea, loan Brătianu luând cuvântul se pronunţă pentru cifra de 36.000 galbeni pentru două motive: 1) „Ca să arăte Domnului și naţiei că vrem să fugim cu totul de trecut și să intrăm pe un drum de economie. 2) Pentru că hotărându-se Domnului o listă civilă mai mică de cât în trecut, în entusiasmul ce domneşte ’n toate inimile pentru Alexandru loan l Cuza, va putea fiecare să cunoască ca şi Adunarea că acesta nu este un Domn fastuos şi ceia ce’i place este demnitatea şi simplitatea”.

Nu tot aşa s’a zis când s’a fixat lista Domnului Carol. Ziarul „Dreptatea” No. 248 din 1870, în capul căruia se afla vestitul orator şi profesor Universitar Neculai lonescu, face următoarea dare de samă asupra discuţiunei listei civile, ce a avut loc în Adunarea Constituantă ‘n secţiuni unite şi ‘n şedinţă secretă sub Preşedinţia lui Lascar Catargi:

Ministru de finanţe, loan Brătianu, zice: „După constituţie urmând a se fixa lista civilă a Domnitorului odată pentru totdeauna, propun cifra de una sută mii galbeni”.

Domnul Neculai lonescu combate cifra de una sută mii galbeni ca împovorătoare pentru ţară şi că nu trebue să se inaugureze noua Domnie cu sporire de cheltueli.

D. loan Brătianu spune: „Şi Principele Carol şi familia sa sunt foarte bogaţi şi că El, Principele Carol, a făcut un sacrificiu coborându-se a primi Tronul României” şi că nu s’a aşteptat la obiecţiuni ca acele ridicate de N. lonescu.

D. N. lonescu, n’admite de cât suma de 60 mii galbeni pe an, care a avut-o Principele Cuza- Vodă şi întreabă pe D-l loan Brătianu că dacă Principele Carol este aşa de bogat, pentru ce voeşte a vîrî său ’n carne grasă?

Tot loan Brătianu a fost acela care a mai vârât şi’n 1884 nou şi proaspăt său’n carne grasă, când s’a votat apanagiile şi prin discursul rostit la Senat, a declarat: „Dotaţiunea Coroanei este ca o rezervă, pe care după o sută de ani, când guvernele vitrege vor fi sfârşit de a mânca toate moşiile statului, Dinastia o va înapoea atunci ţărei spre a fi distribuită micilor coltivatori”.

Aşa dar, când a fost vorba de fixarea listei lui Cuza-Vodă, după loan Brătianu, ţara trebuea să intre pe calea economiilor, iar când a fost pentru acea a predecesorului său, tot după părerea aceluiaşi Brătianu, ţara trebue să meargă pe drumul risipei, pentru că Principile Carol a făcut un sacrificiu coborîndu-se a primi Tronul României, pe care l’a ilustrat Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazu şi în urmă Cuza-Vodă.

Când Preşedintele Republicei Franceze cu o populaţiune de peste 45,000,000 locuitori se mulţumeşte cu o listă civilă de 60.000 galbeni, atât cât primea şi Cuza-Vodă de la o populaţie de 5.000.000 locuitori este straniu că Regele Romăniei esceptând moştenitorul Tronului, care are şi el 300.000 lei anual, să găsească că 1.200.000 nu ajunge fastului şi demniţăţei sale. Cum că lista civilă e mai mult de cât suficientă, o dovedeşte până la evidenţă economiile deja realizate şi care au permis Regelui Carol de a face o achisiţiune de vre-o 105.000 pogoane de pământ, deosebit de alte imobile. Lista civilă trebue să fie în proporţie cu venitul fiecărui stat şi ea ar trebui să scază ca orice leafă, în proporţie cu sarcinile cari apasă asupra finanţelor şi nevoilor ţărei.

Cele 12 moşii şi anume: Ruşetul din judeţul Brăila, Sadova Segarcea din judeţul Dolj, Cociocul din judeţul Ilfov, Bicazul din judeţul Neamţ, Gherghiţa, Clăbucetul Taurului şi Muntele Caraiman din judeţul Prahova, Domniţa din judeţul R. Sărat, Mălini, Borca, Sabasa şi Farcaşa din judeţul Suceava şi Dobrovăţul din judeţul Vaslui, au o întindere de 347,050 pogoane sau 183.906 hectare şi împreună cu cele 105.000 pogoane prăjini proprietate particulară au în total o suprafaţă de 2365 chilometri pătraţi.

Cuza-Vodă care a secularizat averile mănăstireşti şi le-a dezrobit, nu ’şi-a luat nici măcar o palmă de pământ din ele; ci ca un Român le-a dat ţării. Românul găsea milă şi îndurare la Cuza-Vodă, plângerile şi păsurile acestuia erau ascultate. El n’a avut nici o avere, de cât moşia Ruginoasa din judeţul Suceava.

Cuza-Vodă este acuzat în memoriile Regelui Carol că era un om de scandal şi extrem de uşuratic, înfăţişându-1 generaţiilor astfel: „Multe din măsurile luate de el (Cuza) veneau în contrazicere cu interesele particulare ale unor grupuri şi clase, se mai adaogă apoi şi tot felul de scandaluri provocate prea adese ori de viaţa lui extrem de uşuratică”.

Calificaţiile acestea nu ating de loc pe Cuza-Vodă, întru cât uşor şi scandalagiu nu poate fi de cât autorul memoriilor, care consideră România o ţară semi-barbară, gratificând-o tot prin aceste memorii cu epitetele următoare: „Prinţul Carol a fost tânărul Hohenzolern căruia i-a revenit această problemă; el a întreprins a-şi pune pe cap, în vremuri grele, o coroană care de veacuri deja devenise de atâte ori o cunună de spini pentru cei cari o purtaseră şi a realizat ceia ce poate nici el n’a sperat vre-o dată: două Principate semi-barbare, sărace, supte şi maltratate, printr’ânsul au devenit o singură țară”. Biografia lui Cuza-Vodă, cel care sărutase obrazul scuipat al semi-barbarului Român poate fi încheiată cu ghicitoarea nemuritorului Ion Eliade Râdulescu: A trecut o vară/ Va mai trece o iarnă,/ Şi’n cea prirnă-vară,/ Va vedea Românul/ Cine-i o stăpânul !»

Aceasta este introducerea din cartea lui M. Săvel, în baza căreia puteți realiza modul cum era privit Cuza după atâta timp de la abdicarea sa forțată, de către românii patrioți.

MARI M.

Nicolae Iorga despre Basarabia

Motto: Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.Greșelile nu se iartă, ci se repară”

Despre Basarabia, in volumul Sfaturi pe întuneric care reunea o serie de Conferinţe la radio, Nicolae Iorga spunea :

”Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.

Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească.

Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.

Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al Domniei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tătarilor şi locuit la început de lucrătorii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.

Prin sărituri răpezi de ostaşi această Domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Şiretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Şiret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.

Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acelor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celeilalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre Domnia cea veche din părţile Băii şi dintre două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.

Abia cunoaştem pe cei dintâi Domni ai Moldovei, şi nu ne putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.

Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc.

Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora Domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tătarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte Aspro-Kastron, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul moldovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.

Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui Domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a Domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.

Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel, cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire.

Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.

Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.

Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.

Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între şiretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii Domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.

Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.

Ţinutul Iaşiului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.

Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt gheara vulturul bizantin al ţarilor.

Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.

Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.

Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de Sus decât în părţile Basarabiei de Mijloc, între toate asemenea cu Moldova, şi părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.

Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.

Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna horda tătărască a pătruns până la Şiret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.

Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedezlipite şi fără nici un motiv de dezlipire de aceleaşi hotare.

Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.

Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a lui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost Domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită – aceasta nu se bagă de samă; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror Ţărilor Româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătura cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.

Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.

Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Şiret.

Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror Principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.

Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta Ţările Româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul Războiului celui Mare, când Stürmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.

Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.”

Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio
(1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 329-332.

„ROLUL ACADEMIEI ROMÂNE ÎN COMBATEREA CAMPANIILOR DE PONEGRIRE A POPORULUI ȘI STATULUI ROMÂN”- Comunicarea lui Grigore Antipa din 5 aprilie 1940

Au existat de-a lungul multimilenarei existențe a neamului nostru oameni care s- au remarcat și cărora le datorăm cinstire și prețuire. Unii au fost conducători destoinici, curajoși și demni care au știut să mobilizeze poporul spre apărarea gliei și neamului, alții au fost lideri ai maselor ajutând la conservarea conștiinței naționale, la conștientizarea acesteia și la apărarea drepturilor naționale, alții au luptat cu condeiul scoțând la iveală istoria neamului sau demonstrând bogăția sufletească a acestuia prin creațiile lor literare ori consemnând pentru posteritate străvechile datini și obiceiuri, iar alții prin cercetare, în domenii diverse ale științei și prin invențiile lor au demonstrat geniul ce zace în sânul poporului, geniu ce nu așteaptă decât o scânteie spre a se aprinde în toată măreția sa.

Una dintre aceste personalități remarcabile ale neamului nostru a fost și Grigore Antipa, acesta fiindu- ne cunoscut tuturor, în special, din faptul că Muzeul Național de Istorie Naturală îi poartă numele.

Savantul Grigore Antipa, biolog, ihtiolog, zoolog și oceanolog, s-a născut la 27 noiembrie/10 decembrie 1867, la Botoșani. A făcut studii primare la Botoșani (1874-1878), gimnaziale și liceale la Institutul Academic din Iași (1878-1885), unde i-a avut ca profesori pe Grigore Cobălcescu, Petru Poni ș.a., iar pe Emil Racoviță, printre alții, ca și coleg de clasă. În 1885 s-a înscris la Universitatea din Iași, Facultatea de Științe, urmând pentru scurt timp științele naturale. A plecat la Jena, unde își făcea studiile și fratele său N. Leon, și s-a înscris la Facultatea de Filosofie, unde i-a avut printre profesori pe: Ernst Haeckel, Arnold Lang, Stahl, Schaeffer etc. A lucrat între 1888-1889, la recomandarea profesorului său Ernst Haeckel, la stațiunea zoologică de la Villefranche-sur-Mer. În 1890, a reluat cercetările la stațiunea bio-marină de la Helgoland, sub conducerea dr. W.Kukenthal, al doilea asistent al profesorului Haeckel. În 1891 a lucrat la stațiunea zoologică de la Neapole. În 1889 s-a reîntors la Jena. Pe drumul de întoarce, oprindu-se în Paris, Grigore Antipa a vizitat muzeele, institutele de biologie și a audiat cursuri la Sorbona. La 9 martie 1891, Grigore Antipa a obținut titlul de doctor în biologie cu calificativul magna cum laudae.Aceasta a fost cea de-a treia acordată de profesorul Haeckel, în întreaga sa carieră: prima i-a fost acordată lui A. Walter, cea de-a doua lui Hans Driesch și cea de-a treia lui Grigore Antipa. Anul următor s-a întors în țară. În 1893, a fost numit director al Colecțiilor zoologice și în conducerea administrației Pescăriilor statului. În 1895 a devenit administrator general al Pescăriilor statului. Tot în 1893, Grigore Antipa a întreprins o expediție de 9 luni în Marea Neagră, adunând un bogat material pentru colecție. S-a oprit 10 zile la Stațiunea biologică de la Sevastopol, al cărei director era profesorul A. Ostroumov, care participase la vestitele expediții ale lui Spindler și Vranghel (1890, 1891). A lucrat 10 zile și la Odesa, în laboratorul zoologului, profesorul Salenski. În 1906 a construit noul local al Muzeului zoologic din Șoseaua Kiseleff, unde a strămutat colecțiile zoologice. Cu acest prilej, a introdus aici, pentru prima dată în lume, ”dioramele”, vitrine tridimensionale, în care speciile erau prezentate pe categorii de habitate, în posturi naturale și proiectate pe un fundal pictat. Succesul de care s-a bucurat acest mod de prezentare a făcut ca dioramele să fie un exemplu urmat și de alte muzee din lume. Inaugurarea oficială a muzeului a avut loc la 24 mai 1908. La 18 iunie 1914, Muzeul zoologic a primit numele de Muzeul Național de Istorie Naturală, iar la 23 mai 1932, instituția a primit numele de ”Grigore Antipa” în onoarea fondatorului său. A fost directorul Muzeului Național de Istorie Naturală din 1908 până în 1944, anul în care a murit.

Grigore Antipa a pus bazele școlii românești de hidrobiologie, ihtiologie și oceanologie. A fost, totodată, unul dintre creatorii muzeologiei moderne, publicând în 1918, 1923 și 1934 principii și norme generale de muzeologie. A fost, de asemenea, cel mai de seamă ecolog și hidrobiolog român, lăsând numeroase lucrări privitoare la viața din apele dulci și marine. Cu lucrarea sa ”L’organisation générale de la vie collective des organismes et du mécanisme de la production dans la Biosphere” (1935), a pus bazele unei noi științe interdisciplinare — bioeconomia. Având la bază o teorie biologică originală, constând în înțelegerea și respectarea echilibrelor ecologice, ”Sistemul Antipa” a fost adoptat de Facultatea de Agricultură din Urbana (SUA), care l-a aplicat inițial pentru explorarea complexă a luncilor inundabile ale fluviului Illinois, după care sistemul s-a generalizat în mai multe state americane, precum și în Europa, în regiunile limitrofe Vistulei, Rinului, Volgăi, etc. A fost membru corespondent (16 aprilie 1907) și membru titular (14 mai 1910) al Academiei Române; vicepreședinte (11 iunie 1921-11 iunie 1924; 31 mai 1935-3 iunie 1938) al Academiei Române; președinte al Secțiunii Științifice a Academiei Române (1939-1942). Marele savant român a murit la 9 martie 1944, în urma unui atac de angină pectorală.

După această prezentare a savantului Grigore Antipa, vă prezint și comunicarea sa din 5 aprilie 1940, cu tema din titlul acestui articol, din care se poate vedea că și atunci situația era la fel ca azi. Așadar, istoria se repetă. Se pare însă că pe noi istoria nu ne interesează îndeajuns și nu învățăm nimic din ea. Iar Antipa nu este singurul. Marele Eminescu ne avertizase și el cu mult timp înainte, încercarea sa de a ne deschide ochii plătind-o cu propria sa viață.

Revenind la Antipa, comunicarea sa este inclusă în „MEMORIILE SECȚIUNII ȘTIINȚIFICE, SERIA III, TOMUL XV, MEM. 11” ale Academiei Române și a fost publicată în MONITORUL OFICIAL ȘI IMPRIMERIILE STATULUI – IMPRIMERIA NAȚIONALĂ, BUCUREŞTI 1940.

„Nici un popor de pe întreaga faţă a globului nu a fost mai ponegrit ca poporul român. Neadevăruri patente,.. statistici anume ticluite, insinuări tendenţioase, etc., s’au strecurat de mai bine de-o jumătate de secol: în literatura beletristică şi ştiinţifică din toate țările, în cărțile cele mai răspândite de informaţiuni (Lexicoane, Enciclopedii, descrieri de călătorii, ghiduri, etc.), în descrieri geografice, reviste ştiinţifice, ziare şi așa mai departe. Toate acestea, în scopul de a se arăta lumii civilizate, că în mijlocul Europei trăeşte un popor inferior, cu apucături sălbatice, incapabil de a se guverna singur şi de a-și civiliza ţara în care locueşte. Centrul de unde se conducea, pe la finele secolului trecut, această campanie, fusese ales la Viena.

Cine nu-şi aduce aminte, de exemplu, de modul cum eram descrişi de către scriitorul Karl Emil Franzos, în răspândita sa carte «Aus Halb- Asien», al cărei titlu indică în deajuns conținutul ei răutăcios, sau de cuvintele insultătoare, ca « Walachische Wirtschaft », « Wilde Walachei », etc., care mereu se repetau în presa de atunci. În edițiile mai vechi – dela 1890 – din Mayer’s Conversations Lexicon – adică în una din acele mari enciclopedii, care nu lipseşte din biblioteca nici unui german cult -, poporul român era descris- după inspiraţiile dela Viena- în felul următor: «Der Rumäne gilt als hinterlistig, feig, grausam und faul, Caraktereigenschaften, die seine Nachbarn übereinstimmend ihm nachsagen » ( Românul e considerat ca perfid, laş, crud şi leneş, defecte de caracter pe care toţi vecinii sunt de acord să i le impute,- Vol. XIV, ed. 1890).

În cunoscuta carte a lui Umlauft «Die Oesterreichische Ungarische Monarchie»: (ed. III), apărută la Viena în. 1887, (cu 1192 pagini), Românii erau descriși (pp. 647—649) ca un adevărat popor barbar care trăește într’o completă sălbăticie. Iată câteva fraze caracteristice: « Die Rumänen sind schwerfallig und langsam in ihren Bewegungen, doch hat diese Schwerfälligkeit mehr den Charakter der Faulheit als der Unbeholfenheit »… « Die, verherrschend, schwarzen Augen haben fast immer einen tückischen Ausdruck, blitzen bei Erregung lebhaft auf, werden aber, sowie der Mann sich beobachtet sieht, sofort demütig niedergeschlagen. Die dunklen langen und dichten Haare hängen wild und ungepflegt um den Kopf.» (« Românii sunt greoi Şi înceţi în mişcările lor, totuşi această încetineală are mai mult caracterul de lene decât de neîndemânare »… « Ochii negri care predomină au totdeauna o expresie perfidă şi scânteiază cu vioiciune la iritare; însă, de îndată ce omul se simte observat, el îi pleacă cu umilință …. Părul negru, lung şi des atârnă sălbatic şi neîngrijit împrejurul capului. »)

Pe ţăranul nostru îl descrie în modul următor:

«Der rumänische Bauer ist feig, hinterlistig und faul. Er wird niemals einen Mann, besonders wenn er mit Feuerwaffen bewaffnet ist, vor dem er eine heilige Scheu hat, offen angreifen »; «er thut es nur aus dem Hinterhalte, oder wenn er weit an Zahl überlegen ist, in raubericher Absicht, z. B. durch Ueberfallen im Hause, wobei er zwischen seinen Stammesgenossen und anderen Leuten einen Unterschied nicht macht. Dabei begeht er die raffiniertesten Grausamkeiten. Nichtstun ist sein Lebensglück; er lässt, wie der Orientale, sein Weib für sich arbeiten ». ( « Țăranul român este laș, perfid şi leneș. El nu va ataca niciodată în faţă pe un om- mai cu seamă când acesta este înarmat cu arme de foc, de care el are o frică sfântă. El atacă numai din ascunzătoare, sau când se găseşte în număr covârşitor mai mare, cu intenţie de furt, de ex. atacând pe neaşteptate în casă; atunci nu mai face nici o diferență între conaţionalii săi şi alţii. In aceste ocazii comite cele mai rafinate cruzimi. A sta ca un trântor este fericirea vieţii sale; ca orientalul, el lasă pe nevastă să muncească. »)

Urmează apoi descrierea stării culturale a Românilor:

« Die geistige Bildung der Rumänen ist gleich Null»

«Die Culturstufe, auf welcher die Rumänen stehen,ist eine sehr niedrige…Ihr Gesang ist überaus eintönig und fast ganz ohne Melodie; besondere musikalische Instrumente besitzen sie nicht. Poesie ist unter den Rumänen wenig zu Hause; namhafte Dichter fehlen ganz; überhaupt wird die Nationalliteratur wenig gepflegt. Die Rumänen sind voll von Aberglauben und halten viel auf Vorbedeutung, Hexerei, u. dgl.; dahin gehört besonders der Glaube an Wampyre. Rothaarige Männer hält man für Wampyre, welche, wenn sie vestorben sind, vorzugsweise den jungen Mädchen das Blut aussaugen. Die Leiche wird deshalb mit einem grossen eisernen Nagel im Sarge festgenagelt. Es können aber auch andere als rothaarige Wampyre sein: Folgen in einer Familie rasch mehrere Sterbefälle nacheinander, so ist das ein sicheres Zeichen, das sich unter den Verstorbenen ein Wampyr befindet. Man öffnet dann das Grab, dieser, auf welche man dashalb verdacht hat; findet man ein Loch im Sarge, so wird in denselben ein Schuss abgefeuert, oder man schlägt einen eisernen Pfal durch den Sarg, so den Wampyr zu bannen. » (« Cultura sufletească a Românului este egală cu zero. Treapta culturală pe care stau Românii este foarte joasă. Cântecul lor este cu totul monoton şi aproape fără melodie; instrumente muzicale deosebite nu au. Poezia nu este acasă între Români,
poeţi remarcabili lipsesc cu totul; în general literatura naţională nu se cultivă.Românii sunt plini de superstiții şi cred în cobire, farmece, etc., din care face parteşi credinţa în strigoi. Bărbaţii cu părul roşu sunt consideraţi ca strigoi, care, după moarte sug sângele, de preferinţă al fetelor tinere. Din această cauză ei pironesc trupul mortului cu un cui mare de fier în sicriu.Dar, nu numai cei cu părul roşu pot fi strigoi. Dacă într’o familie se succedează mai multe decese unul după altul, acesta e un semn că între cei morţi se află un strigoi. Atunci se deschide mormântul acelor bănuiţi: dacă se găsește o gaură în sicriu, atunci se descarcă un cartuş sau se bate un ţăruş de lemn prin sicriu pentru a pironi strigoiul. »

Citind o asemenea descripție- despre un popor de laşi şi criminali, – care atacă pe semenii săi numai pe la spate, care comite cele mai rafinate cruzimi pentru a prăda, care este lipsit de orice predispoziții culturale, care își profanează mormintele şi trage cu pușca în cadavre, ş. a. m. d.- crezi că autorul a greşit titlulşi a vroit să descrie vreun popor sălbatec de canibali, din pădurile tropicale ale Africei sau din Patagonia. Şi cu toate acestea autorul era un profesor din Viena și redactor al unei însemnate reviste geografice; cartea sa este semi-oficială şi a apărut în mai multe ediții, iar poporul pe care îl descrie trăia în Monarchia pe care vroia să o slăvească.

Firește, alți oameni de ştiinţă obiectivi- dintre cari mulți chiar dela Universitatea din Viena- făceau în același timp studii serioase asupra țării şi poporului nostru şi ne descriau, în reviste speciale, cu totul sub un alt aspect şi chiar cu deosebită simpatie: Romaniştii, între cari și Mayer-Lubcke din Viena, recunosc originea noastră romană şi limba noastră ca « cea mai conservativă dintre toate limbile romanice »; poezia noastră populară este recunoscută ca cea mai bogată ce se cunoaşte la popoarele europene; folkloriştii văd, în poveştile şi în maximele, tradițiile şi zicătorile poporului nostru, un imens tezaur cultural și un adevărat cod de precepte înțelepte pentru călăuza în vieață; manifestaţiile artistice ale poporului nostru – broderii, țesături, sculpturi în lemn, danțuri, etc. – sunt admirate pretutindeni, iar broderia e considerată ca unică, prin fineţea ei şi combinarea artistică a colorilor; muzica populară română e admirată pretutindeni, atât cristalizată în forme clasice – ca de ex. de colegul nostru Enescu şi de o întreagă pleiadă de alți compozitori – cât și popularizată prin lăutarii români, care delectează publicul în restaurantele din toate oraşele mari din Occident; şi nu mai puțin sunt soliştii sau dirigenții noştri cu renume mondial cît şi actorii, cari erau chemaţi în cele mai mari centre muzicale sau de artă dramatică din lume, pentru a juca pe cele mai renumite scene sau a concerta şi dirija concerte clasice, în admirația publicului celui mai select.

Criminaliştii citau România ca un exemplu în contra necesității pedepsei cu moartea, arătând că, tocmai-în această țară – care nu are pedeapsa cu moartea- se comit cele mai puţine crime din toată Europa; ba arătau chiar, că, în România, românul adevărat nu comite decât crime pasionale sau numai când se crede nedreptăţit, pe când majoritatea omorurilor, având de scop furtul, se comit mai mult de străinii de neam.

De asemenea, chiar Impăratul Franz Iosef lăuda întotdeauna în fața trupelor «vitejia regimentelor sale româneşti » (« Die Tapferkeit meiner Rumänischen Regimenter ») şi tenacitatea, sobrietatea şi rezistența regimentelor române. (« Die Zähigkeit, Genügsamkeit und Ausdauer der Rumänischen Regimenter »).

După luarea Plevnei, bravura soldatului român a fost admirată de toată lumea, aşa că chiar noua ediție din Mayer ‘s Konversations – Lexicon, după ce arată acum, că vecinii consideră pe acest popor de « hinterlistig, feig, grausam und faul » – insinuare pornită desigur şi strecurată aci din cartea lui Umlauft- totuși adaugă: « doch hat er im letzten orientalischen Krieg ( 1878) sich als tapferer Soldat gezeigt » (« totuşi în ultimul războiu oriental din 1878 s’a arătat ca un soldat viteaz »). Vitejia sa, împotriva celui mai puternic duşman, s’a văzut, încă și mai mult, în luptele dela Mărăști și Mărășești în 1917, pe care însuşi dușmanul de atunci a recunoscut-o.

Astăzi în Institutele şi Laboratoarele noastre științifice se desvoltă o mare activitate, iar contribuţiile ce le aduc la știința universală sunt din ce în ce mai mari; în publicațiile tuturor Academiilor şi în revistele mondiale de ştiinţă, contribuția ştiinţifică a compatrioților noştri este considerabilă; în. laboratoarele din Franţa, Germania, Anglia, Elveţia, Statele Unite, etc. românii se disting prin cercetările lor serioase, așa că pretutindeni li se încredințează posturi şi misiuni științifice importante,

Lucrările mari tehnice de însemnătate generală, ca podul de peste Dunăre, etc., care.s’au proiectat și executat de către inginerii români, alcătuesc admiraţia generală.

La toate expozițiile internaţionale de bele-arte, pictorii şi sculptorii români de mare talent, participă în mare număr şi obțin premii importante.

Pe scenele celor mai mari teatre, opere şi săli de concerte din lume- Comédie Française şi diferite teatre din Paris; Burgtheater şi Volkstheater din Viena; apoi Opera cea mare şi Volksoper din Viena; Opera din Beyreuth; Opera din Paris, Berlin, Roma, München, Milano; Opera Metropolitană din New-York, etc. – artişti români de mare valoare, joacă rolurile principale, fie ca societari ai teatrului, fie ca invitaţi pentru anume reprezentații sau concerte, sau fie chiar ca autori dramatici, compozitori muzicali, virtuozi, etc. Nume ca Agata Bârsescu, la Burgtheater din Viena; de Max, Mărioara Ventura și Jonel la Comédie Française; Viorica Ursuleac, Grozăvescu, Maria Cibotaru, Nectara Flondor, la Opera din Viena; Popovici la Beyreuth; D-na Darclée—Hartulari, Zina de Nori, Alice Cocea, Elvira Popescu și atâți alții. Şi, pe deasupra tuturor: marele compozitor G. Enescu şi întreaga pleiadă de tineri compozitori; maiștri dirigenți de concerte clasice, ca Georgescu, Perlea, etc., au făcut şi fac gloria artistică a țării în lumea mare.

In administraţia noastră de Stat, soluţiile date problemelor organizării învățământului și educaţiei tineretului, problemelor sociale, etc. prezintă originalitatea lor şi reprezintă contribuţii preţioase la progresul general.

Progresele enorme, realizate în scurt timp, în desvoltarea tuturor ramurelor de producţie şi activitate economică, etc. Sunt şi ele astăzi considerate, în toată lumea, nu numai ca o dovadă de aptitudinile remarcabile ale poporului, ci chiar ca o contribuţie originală:considerabilă la progresul general al ştiinţelor şi artelor, cât şi al stabilirii normelor pentru organizarea vieţii publice, şi deci pentru progresul şi înălțarea omenirii în general, ş. a. m. d.

Aşadar,în toate direcţiile şi în toate ramurele de activitate – intelectuală, artistică, economică, etc. – geniul specific românesc – tânăr şi vioiu – se manifestă şi străbate în primele rânduri.

Acesta este, în realitatea sa, poporul arătat de ponegritorii săi, cu atâta lipsă de bună credință, ca: barbar și lipsit de orice aptitudini intelectuale, a cărui « cultură spirituală este egală cu zero »; a «cărui treaptă culturală este cu totul inferioară », a cărui « cântec este monoton și fără melodie », la care « poezia nu este acasă », unde « poeții lipsesc cu totul etc, etc.!!!

Domnilor Colegi,

Cu toate aceste constatări obiective ale străinătății asupra manifestărilor noastre culturale; cu toate rezultatele cercetărilor ştiinţifice urmărite sistematic de oameni de știință serioşi din toate specialităţile şi de Institute cu renume, din străinătate, asupra originei, limbei, firii, legislației şi organizaţiei poporului român, precum și asupra țării sale; cu. toate acestea – și nu exagerez dacă zic că, şi cu toate dovezile de simpatie reală ce ne vin dela oamenii serioşi şi dela publicul mare chiar din țările de unde au pornit aceste ponegriri răutăcioase – campania pornită în trecut.a continuat şi mai departe, cu tenacitate- de astă dată însă cu centrul principal la Budapesta – atât în presa zilnică europeană, cât şi chiar în reviste științifice cunoscute.
E de admirat dibăcia cu care acești duşmani tainici ai poporului nostru- sau, cum le zice în Lexiconul lui Mayer «vecinii cari informează Europa despre Români »- au ştiut să îmbrace într’o formă științifică- și uneori cu aparență de simpatie prefăcută-— toate ticluirile.şi insinuările lor, spre a le putea strecura în organele cele mai importante de publicitate din toată lumea, sau spre a le publica în cărți cu aparenţele cele mai serioase de obiectivitate științifică, contestându-ne originea, limba, toate calitățile culturale şi însuşirile firești- trupești şi sufletești-, progresele ce le-am făcut, etc. Chiar de pe catedra fostei Universități maghiare din Cluj, rectorul de atunci al acelei universități – cunoscutul histolog St.Apathy- predica elevilor săi la cursul de biologie, că «Valahii sunt un popor inferior, lipsit de orice calități culturale, care este menit să dispară în lupta pentru existenţă ».

Dar nu e vorba numai de timpurile mai vechi ci, în publicațiuni cu mult mai recente, menite a avea o mare răspândire, se repetă, sub altă formă, exact aceleași insinuațiuni ca cele de pe vremea lui Karl Emil Franzos, sau ca cele din cartea geografului profesor F. Umlauft. In anul 1918 – atunci când Germania se considera încă ca biruitoare în războiul mondial şi Ungurii sperau ca la pacea generală să-și mai poată întinde frontierele peste Carpaţi- apare la Budapesta, în limba germană, un elegant volum întitulat «Ungarn », redactat de persoane cu cele mai înalte situațiuni în lumea ştiinţifică, în cap cu Albert v. Berzeviczy, Preşedintele Academiei Ungare de Știință. Este o descriere de propagandă în străinătate, bogată în statistici și material ştiinţific, şi cu toate aparențele de cea mai strictă obiectivitate. Capitolul despre naționalități este redactat de cunoscutul geograf, profesorul Eugen v. Cholnoky, care în descrierea ce o dă « Valahilor » – « oder wie sie sich neustens selbst nennen, Rumänen » — trece cu buretele peste toate cercetările ştiinţifice ce s’au făcut asupra originei poporului și limbei române, şi strecoară, cu multă dibăcie și aparență de obiectivitate ştiințifică, toate vechile și cunoscutele absurdități tendențioase. După el, românii, împinși de turci, au părăsit țara lor de origine balcanică abia prin sec. XII-XIII. In Transilvania se cunoşteau atunci- scrie el- numai cele trei naționalități: ungurii, secuii şi sașii » iar despre Români, zice: « die Rumänen werden nur so nebenbei erwähnt ». «Ihr ganzer Ethnicum beweist, dass sie ursprünglich Gebirgsnomaden, Alpenhirten, waren, wabhrscheinlich Verwandte der Skipetaren …». «Ihre Sprache zeigt: einen starken slavischen und einen beinahe abenso starken spätlateinischen, mehr dem italienischen als dem lateinischen nahestehenden Einfluss. Diesen italienischen Einschlag konnten sie nur in den Küstengegenden der Adria aufnehmen, denn mit der römischen Herrschaft in Siebenbürgen und mit den dortigen fabelhaften Ueberbleibseln der Dazier haben sie durchaus nicht, zu tun ». («Intreaga lor fiinţă etnică dovedeşte că prin originea lor erau nomazi de munte –
păstori alpini – probabil rude de ale Skipetarilor…« Limba lor arată o puternică influenţă slavă şi aproape o tot atât de puternică influență latină medievală, mai apropiată de italiană decât de latină. Această influenţă italiană s’a putut exercita numai în regiunea coastelor Adriaticei, căci cu dominaţia romană în Transilvania și cu fabuloasele resturi ale dacilor, ei nu au nimic a face»).

După aceea arată că populațiunea originară a Transilvanici, scăzând mereu din cauza războaielor necontenite cu turcii şi tătarii, românii. s’au scoborît din munți în basinul Transilvaniei şi s’au apucat « nolens-volens » de agricultură. « Dafür hatten sie jedoch keine älteren Traditionen, anfangs auch kein rechtes Geschick, und die vordem sehr reiche, sorgfältig bebaute und mit unzähligen Fischteichen versehene Beckenlandschaft, verfiel, von den Rumänen besetzt, alsbald in einen sehr primitiven Zustand » (« Pentru această ocupaţiune ei nu aveau totuși nici o tradiţiune, la început chiar
nici o îndemânare, așa că acest basin, care înainte era foarte bogat, cultivat cu multă îngrijire şi bogat în eleştee cu peşti, a decăzut – după ce a fost ocupat de Români – într’o stare foarte primitivă »).

Aceasta este, după marele geograf și obiectivul om de ştiinţă ungur, Prof. v. Cholnocky, originea Românilor din Transilvania pe care de altfel el îi apreciază foarte mult – cu o simpatie prefăcută! – atunci când stau în adevăratul lor culcuş «in den Hochgebirgen, in den alpinen Weidengegenden » adică la păşunele de pe creștetele munților nelocuibile pentru alte popoare; « Dort sind sie unverfälscht tüchtig, sympatisch, gastfreundlich, ehrlich und in ihren Ethnicum durchaus originell und interessant. Wo sie Ackerbau treiben, dort sind sie weniger zuhause, dort sind ihre guten Eigenschaften verblasst » (« Acolo ei sunt nefalşificaţi capabili, simpatici, ospitalieri, cinstiţi şi, în fiinţa lor etnică, cu totul originali şi interesanţi. Acolo unde se ocupă însă de agricultură, sunt mai puţin la locul lor, acolo bunele lor însușiri se pierd»).

Fireşte, cam tot astfel justifică şi coloniștii albi purtarea lor față de popoarele primitive de pe alte continente, pe care le-au împins în pădurile tropicale; acolo sunt şi acești «natives» (indigeni) simpatici, cinstiţi şi originali, numai cu condiția să nu se scoboare la câmpie pentru a le face concurenţă. Şi păşunele bogate din munții Transilvaniei trebuiau doar utilizate pentru economia națională ungară, și numai acești «natives» cari, cu mari sacrificii, s’au putut adapta – sub regimul crud al selecţiunii naturale- acestor condițiuni grele de vieață, puteau doar să le facă productive (este o curioasă teorie de ocazie- emisă tocmai de un geograf -că însuşirele fundamentale ale unui popor, care sunt adânc înrădăcinate în firea sa etnică şi consolidate în timp de milenii, să poată varia după altitudine: cînd locueşte pe munte, acest popor este « unverfälscht tüchtig, simpatic, ospitalier, cinstit şi în Etnicul său cu totul original şi interesant »; când se scoboare însă la vale pentru a se ocupa cu agricultura, toate bunele sale însuşiri fireşti dispar. Teorie, care are aceiaș valoare ştiinţifică ca şi cea, despre care am amintit mai sus, a biologului Prof. Apathy fostul rector al Universităţii ungare dela Cluj, ambii. abuzând de prestigiul ştiinţei pentru justificarea unor urîte şi ridicole scopuri politice).

De altfel autorul arată – cu o oarecare satisfacție ascunsă- numărul mare de analfabeți şi starea lor de inferioritate culturală: « Der niedere Klerus, besonders der der Griechisch-Orientalischen Rumänen, hat viel dazu beigetragen, dass das Volk kulturell arg zurücgeblieben ist» («Clerul inferior, cu deosebire cel al Românilor greco orientali, a contribuit mult
că poporul a rămas într’o stare culturală atât de înapoiată»).

Condiţiunile grele naturale în. care acest popor a fost constrâns să trăiască, numai ca cioban, pe culmile munților, şi lipsa de școli în limba sa națională, de sigur că acestea – după autor- nu explică numărul mare al analfabeților, ci numai popa- adică singurul lor învățător și conducător cultural este găsit că ar purta toată vina.

Am citat poate prea mult din această carte- redactată chiar de Președintele și membrii unei Academii ştiinţifice- , dar era necesar, pentru a pune în evidență că, în adevăr, campania de ponegrire a ţării și a poporului român a continuat să persiste, uneori sub o formă mai obiectivă şi cu aparență de simpatie prefăcută, dar în fond tot atât de răutăcioasă și încă cu atât mai insinuantă. Și acestea continuă mereu, atât prin cărți, literatură, etc.,- din care ași putea să citez multe titluri cu totul actuale- cât și mai cu seamă sub scutul pseudonimelor și anonimatului, în acele organe ale presei zilnice din toată lumea- scrise atît în limba germană cît şi
în cele franceză, engleză sau italiană- în care o propagandă îndemânatecă ştie să-şi facă drum. Folosindu-se mereu de orice pretext, exagerând relele şi defectele, ignorând şi ascunzând bunele, ei au mers înainte; căci, cred că, cu toate desminţirile ce se pot da, calomnia își face şi ea drumul ei şi că, la momentul prielnic, le va putea fi de folos.

După asemenea descrieri, strecurate în toată lumea cu dibăcie, ne cunoaşte astăzi pe noi străinătatea neiniţiată, iar omul de rând- care alcătuește majoritatea populațiunilor ei- judecă chestiunile noastre vitale, după ele.
Domnilor Colegi,

Aş putea să continuu a vă arăta şi o întreagă serie de asemenea atacuri şi insinuări cu totul recente, menite a zăpăci lumea cu privire la poporul nostru şi stările culturale, politice şi sociale dela noi. Mă opresc însă aci, cu citatele; căci cele arătate sunt suficiente pentru a ne lămuri pe noi: ce se urmărește, cine le pune la cale şi ce este de datoria noastră să facem. Totodată însă nu cred nici necesar de a intra prea mult în chestiunile actuale și a provoca polemici inutile într’o atmosferă care e deja atât de încărcată. E destul că ştim cu cine avem a face şi ce se vrea.

Ȋn adevăr, toată această campanie de ponegrire are o explicațiune cu mult mai profundă decât cea, în aparență, sentimentală. Și anume: poporul român are o întreagă serie de duşmani naturali, carii- cunoscând marile calități intelectuale și virtuțile sale sufleteşti- au un interes fundamental de a nu-l lăsa să se consolideze şi să formeze un stat puternic pe teritoriul său etnic. Tot astfel, fiecare din vecinii care-l înconjoară dețineau câte o bună parte din acest teritoriu etnic, cu o numeroasă populațiune românească pe el. Ei trebuiau dar, atât să justifice starea de inferioritate socială şi culturală în care se sileau să țină această populaţie subjugată, cât şi să caute să micşoreze, cât maimult, prestigiul celor rămași liberi, şi chiar să-l slăbească, pentru ca aceştia să nu ajungă în stare să libereze odată pe fraţii lor.

Pe de altă parte, la bogăţiile naturale ale acestei frumoase țări râvnea toată finanța internațională, care prefera să aibă a face cu un stat slab neconsolidat- pentru a putea obţine mai cu ușurință tot felul de concesiuni şi a acapara astfel întreaga sa vieață economică- decât cu un stat puternic, capabil de a-şi desvolta bogăţiile sale naturale prin propriile forțe. Interesul politic fundamental, de a nu lăsa Statul român să se consolideze, era, pentru unii vecini, cu atât mai mare, cu cât el sta și în calea politicei lor de expansiune- fie spre răsărit fie spre apus- și de aceea ponegrirea lor nu era decât o pregătire prealabilă pentru ocazia unei eventuale împărțiri definitive a acestui Stat.

Astăzi, în fine, când unitatea naţională pe teritoriul etnic este un fapt îndeplinit, campania de ponegrire se mai conduce în speranța că, oprindu-se în loc consolidarea noului Stat, vecinii noştri vor putea- profitând de vre o ocaziune- să-şi reia iarăși- cel puţin în parte- teritoriile ce le-au pierdut. Campania dusă astăzi, cu atâta înverşunare și cu enorme cheltueli de propagandă, în toate țările lunii, contra noastră, sub numele de « revizionism », nu este nici ea decât continuarea, sub o nouă formă, a vechei campanii de ponegrire, cu aceleași tendințe și cu metode adaptate nouei situații politice.

Ȋn fine, la toate acestea se mai adaugă și faptul că România, în afară de « Evreii pământeni », mai are un mare număr de « Evrei minoritari » cât şi de « Evrei emigraţi » care se dau în străinătate drept «experți în chestiile românești »- din acei cu trecere mare în presa lumii și cari stau în serviciul marei finanţe internaţionale. Și aceştia caută să menţină apa turbure, pentru ca inspiratorii lor să poată deveni iarăși stăpâni pe vieața economică a acestei bogate ţări.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ceea ce scriu aceștia despre noi, în presa mondială sau în broşuri şi volume, nu diferă de campaniile din trecut, decât doar ca formă şi cu aparenţe de mai mare obiectivitate, fondul însă e cu atât mai tendențios. Un diplomat al unei țări neutre străine, care era în post în Statele Unite şi a fost mutat ca însărcinat cu afaceri al țării sale în România, mi-a spus că, dorind să se informeze despre noua ţară în care era creditat, nu a găsit în librăriile din Statele Unite altă carte despre România, decât un volum englez de un domn Bercovici- un evreu originar din România-, şi că, venind apoi în ţară, a rămas înspăimântat de neadevărurile și răutățile ce le-a citit în.acea carte despre ţara noastră.

Toate citatele pe care le-am reprodus până aci privesc numai campaniile ce s’au dus în contra noastră de către vecinii noștri dela Apus, cu interesele speciale ce le urmăresc ei şi pe care le cunoaştem prea bine. Dar, nu mai puţin tendențioase sunt şi campaniile pornite dela vecinii noştri dela Răsărit şi dela Sud. Fiecare, după interesele speciale ce le urmăresc,
caută să ne descrie ca «sălbateci », mobilizând pe « tovarășii de idei » şi mai cu seamă pe « prietenii» lor, scriitori de talent- angajați în serviciile lor de propagandă din ţările apusene şi grupați în asociații cu diferite titluri ca «Liga drepturilor omului », « Liga antimilitaristă », «pacifistă », «antifascistă», etc., pentru a arăta lumii civilizate « atrocitățile şi barbariile » comise de Români în Basarabia sau Dobrogea. Propaganda comunistă prin postul de radio dela Tiraspol, vorbeşte zilnic despre «călăii » sau «câinii dela Bucureşti », iar societatea «Dobrogea » din Sofia- ţară cu care noi avem mari interese comune și ținem să fim în relații de prietenie- protesta în toate țările civilizate contra « barbariei comise de Români contra Bulgarilor din Dobrogea ».

Iată dar o întreagă serie de interese mari, cari ne-au făcut atâția duşmani şi care explică în deajuns tenacitatea luptei ce se duce în contra noastră, cu această armă perfidă a ponegririi, şi care desigur va continua atâta timp cât lumea din țările civilizate nu va găsi o literatură cinstită, care s’o poată informa în mod exact asupra țării, poporului şi stărilor dela noi, cât și asupra drepturilor noastre sfinte.

Domnilor Colegi,
Astfel fiind trista realitate, întrebarea este: ce trebue și ce putem să facem pentru a ne apăra. Căci trebue să ne dăm bine seama că nu e vorba numai de bârfeli şi calomnii pornite din ura şi antipatia unor inconştienți, pe care demnitatea şi conştiinţa ce o avem despre drepturile şi valoarea noastră şi de aportul considerabil pe care-l aduce poporul nostru la progresul omenirii, ar cere să le tratăm cu dispreț și să ne căutăm de treabă. E vorba însă de’o adevărată campanie, metodic organizată, cu scopul bine definit de a provoca indignare pentru «nedreptatea ce s’a făcut » şi a induce în eroare publicul mare din toate țările cu influență decisivă, pentru că- astăzi când, în ultima linie, el decide politica statelor- acestea să fie influențate în atitudinea lor față de noi și în încrederea ce o pot acorda cinstei şi destoiniciei noastre; ba chiar ca, la pacea generală ce se va face, pretenţiile lor cu totul nejustificate să fie luate în. considerare. După cum însă ofensiva este metodic organizată şi condusă, tot astfel trebue să fie şi cu defensiva noastră.

Multe sunt căile şi multiple mijloacele pe care putem să le folosim: Statul cu serviciul de propagandă, ştiinţa cu societățile ştiinţifice, presa, instituțiile culturale, societăţile de turism, comerțul, etc., fiecare poate desfășura o activitate importantă; trebue însă să existe un plan de activitate, o conducere unitară şi o organizare care să precizeze rolul, mijloacele și căile fiecăruia.

Oricât de importantă ar fi chestiunea, nu poate intra în cadrul acestei conferințe, de a ne ocupa de detaliile acestei organizațiuni. Scopul pe care-l urmăresc acum este, ca- în calitate de vechiu academician- să arăt care cred că este rolul Academiei Române- ca cea mai înaltă instituție de cultură a neamului românesc, care veghiază şi dirije evoluția sa- în această luptă, pentru apărarea demnității şi prestigiului poporului şi țării noastre ponegrite, și care trebue să fie căile pe care să purcedem şi mijloacele demne de care situația și îndeletnicirile noastre ne permite să ne servim. Inainte de toate trebue să ne dăm bine seama că Academia Română, ca institut național de înaltă cultură, căruia îi este încredințată înnălțarea sufletească a poporului român- prin cultivarea adevărului, binelui și frumosului, prin conservarea şi desvoltarea firii sale etnice, a limbei şi gândirii sale şi a sporirii energiei sale colective prin cultură- nu poate duce lupta decât pe temeiul acestor îndeletnicirişi pe căile indicate de ele. Această cale nu poate fi decât, de a lua asupra ei- cu tot prestigiul pe care şi l-a câștigat şi de care se poate bucura o astfel de instituție naţională- sarcina de a informa, în mod sincer, străinătatea: asupra stărilor reale dela noi, spunând tot adevărul, fără a căuta să ne ascundem păcatele şi fără a intra în niciun fel de polemică, și să lase apoi presei zilnice sarcina de a demasca izvoarele provenienţei acestei campanii de ponegrire şi interesele reale ce le ascund ele. Ea e datoare să o facă, chiar şi în interesul acelor popoare care sunt induse şi ele în eroare de către proprii lor propagandişti şi agitatori. Aceştia, prin neadevărurile ce le debitează zilnic, le desvoltă
speranțe irealizabile şi periculoase şi întrețin astfel o atmosferă contrarie realizării intereselor lor superioare de Stat, care le dictează nevoia să trăiască în bune relaţii cu vecinii lor, şi chiar să colaboreze cu ei, spre a-şi asigura viitorul, consolidarea statului și propăşirea culturală şi economică ca state naționale.

Domnilor Colegi,

Poporul Român, după 18 veacurii de chinuri sufleteşti şi trupești, a ajuns în sfârşit, grație tenacității şi vitejiei sale, să se vadă stăpân în țara sa şi să-și formeze un Stat naţional pe teritoriul său etnic. El se află astăzi în faţa celei mai grele probleme: de a-și organiza noul său Stat şi de a-și aşterne bazele viitorului său.

Bunul simţ, care l-a condus în vremuri de grele chinuri și suferințe și care l-a făcut să-şi păstreze atâtea veacuri firea şi naționalitatea sa neatinse, ȋl povăţueşte și de astă dată. EI este călăuza care-i arată calea pe care trebue s’o apuce, pentru a ajunge în stare să creeze pe acest teritoriu o civilizație proprie, demnă de strămoșii săi Daci şi Romani, și pentru a-și putea desvolta- prin cultură, ştiinţă şi educație- minunatele însușiri fireşti- trupești şi sufleteşti- care-l caracterizează. Graţie acestui povăţuitor elementar- serios, cumpănit şi oțelit în vremuri grele de luptă şi răbdare- poporul român este sigur că va fi în stare să-și îndeplinească misiunea sa, aceea pe care i-o indică țara pe care o locueşte, cu situaţia ei geografică, originea sa şi firea sa aleasă.

Organizărea unui Stat nou din mai multe porțiuni de țară și cu populațiuni- desvoltate şi trăite, timpuri mai mult sau mai puţin îndelungate, sub regimuri legale diferite- este însă o chestiune grea, a cărei rezolvare cere multă prevedere şi chibzuinţă. Este vorba, înainte de toate, de a formula toate problemele fundamentale pe care le impune natura țării, cu situația ei geografică şi politică, şi de a crea o stare care să permită o unitate sufletească a tuturor locuitorilor și o comunitate de muncă după un plan unitar pentru rezolvirea lor. Această muncă colectivă nu poate fi organizată decât pe principiul diviziunii muncii şi adaptată aptitudinilor speciale ale fiecărei categorii de locuitori, spre a putea da astfel fiecare maximul de contribuţie la rezolvirea înaltelor țeluri ale întregului, deci a statului comun pe care l-a format.

Tocmai de aceea, bunul simţ al poporului român îl povățueşte de pe acum, de a nu cădea în greşelile statelor de tirania și exploatarea cărora abia a scăpat, căutând a se răzbuna pentru suferințele din trecut sau apăsând fragmentele de alte popoare care trăesc în mijlocul său; căci naționalismul nu trebue confundat cu xenofobismul, acesta fiind întotdeauna un rău sfătuitor. Noul Stat trebue dar să fie bazat pe dreptate şi pe respectul drepturilor tuturor cetățenilor săi- ori de ce origine, limbă sau confesiune ar fi. El trebue să-i considere pe toți acei cari vor să fie cetățeni credincioși ai acestei țări, ca membri ai unei națiuni colective, legați între ei, atît prin acele interese comune superioare care le sunt dictate de convieţuirea lor într’un Stat pe pământul aceleiași țări, cit şi de tovărășia de luptă ce au a o duce împreună pentru apărarea, civilizarea şi propăşirea muncii fiecăruia, în vederea realizării intereselor superioare ce-i leagă, atât între ei cât şi de țara care le e patria tuturora. Tocmai de aceea, activitatea sa culturală, în loc de a tinde să lovească în unii, trebue să se întindă deopotrivă asupra tuturor fiilor țării, spre a stabili între aceștia o comunitate de gândire și de simţire şi a-i pregăti pentru tovărășia de muncă şi de luptă.

Alcătuirea planurilor generale, pentru a organiza o asemenea muncă colectivă a întregei națiuni, cere însă o cunoaștere aprofundată- în toate detaliile ei- a întregei țări și a directivelor care decurg din natura ei pentru felul de vieață şi de muncă a populațiunii ce o locueşte. Fiecare cetăţean, din orice parte a țării, trebue însă să cunoască, atât interesele fundamentale ale întregului cât şi interesele speciale ale fiecărei părți, spre a-şi putea pune în concordanță munca sa cu ele și a înlesni conlucrarea în vederea unui scop mai înalt: acela al organizării cât nai temeinice a noului Stat. Fiecare trebue să se cunoască unii pe alţii cât şi interesele superioare care îi leagă și pe care au a le apăra.

Problema organizării noului Stat şi aceea a stabilirii unei unități sufleteşti a cetățenilor care-l compun, cere dar, pentru rezolvirea ei, înainte .de toate, o popularizare cât mai largă a tuturor cunoștințelor privitoare la țară, cu natura ei, și la populațiunea ei, cu raporturile etnice, sociale, culturale şi economice, ce leagă între ei pe diferitele categorii de cetățeni
cât şi de țara care le dictează directivele politicei ce are a o urma Statul ce-l compun.

Bunul simţ al poporului român îl mai povăţuește că, Statul, pe care-l organizează pe teritoriul său etnic, nu poate duce o vieață izolată şi că trebue să trăiască într’un continuu schimb de bunuri materiale şi sufleteşti cu popoarele şi țările care-l înconjoară şi cele ale lumii întregi, în interiorul căreia îi revine de asemenea un rol determinat. El ştie că produsele muncii sale se consumă în mare parte în alte țări, şi că, el însuși, pentru a-şi asigura un trai mai bun- material și sufletesc-, are nevoie de produsele muncii altor popoare din țări îndepărtate. El știe dar, că şi omenirea întreagă e silită a desfășura o muncă colectivă pe baza principiului diviziunii muncii și că, în această colaborare pașnică a popoarelor, el are o misiune specială de îndeplinit pe teritoriul său etnic.

El are aci, mai întâi, o misiune culturală: de a spori, inobili şi perfecționa pe această cale puterile fizice și sufleteşti ale întregii sale națiuni şi a o pregăti astfel pentu o muncă mai rodnică, pe toate terenurile, pentru ca să poată satisface, nu numai nevoile sale proprii ci şi ale omenirii. Şi, mai are apoi şi o misiune civilizatorie: spre a perfecționa şi îndulci neîncetat raporturile dintre cetăţenii săi, înlesnindu-le munca pașnică comună, cât şi spre a perfecționa tot mai mult mediul său de trai, punând în valoare frumuseţile şi bogăţiile țării sale şi înlesnind producțiunea tuturor acelor bunuri materiale care alcătuesc schimbul său cu alte țări.

Dar şi pentru îndeplinirea acestor înalte misiuni pe teritoriul propriu, cât și pentru înlesnirea acestei pașnice colaborări în producţia şi schimbul mondial de bunuri, este nevoe ca, atât populațiunea țării cât și popoarele cu care stăm în relațiune să fie cât mai bine informate asupra țării noastre, cu izvoarele ei naturale de producție, şi asupra gradului de desvoltare al aptitudinelor, capacității, şi organizării populației de a le pune în valoare şi de a le face accesibile consumațiunii mondiale. O popularizare intensă, în afară de granițele țării, a tuturor cunoştinţelor privitoare la țara noastră cu bogăţiile ei, la starea populaţiei ei şi la organizarea ei administrativă, economică. şi culturală, este dar tot atât de necesară ca şi înlăuntrul acestor granițe.

Din cele arătate până aci, se vede dela sine necesitatea unei serii de cărți despre România, pe care să le prezentăm publicului din toate țările și să arătăm care anume au fost considerațiunile care ne-au împins să organizăm editarea lor, și anume: Inlăuntru, formularea problemelor fundamentale, decurgând din bazele geografice, care dictează felul de vieață și de muncă a întregei populaţii- ori de ce origine, limbă, naționalițate şi confesiune ar fi ei- şi care deci trebue să-i unească într’o comunitate de gândire şi simțire şi să dea directivele politice ale Statului; In afară, nevoia de a informa, cât mai precis și obiectiv, pe toate aceste popoare cu care stăm în legături de orice fel, de a-i feri de falsele insinuări şi de influențele vătămătoare ale scrierilor tendențioase, înlesnind astfel orice fel de relaţiuni de schimb de bunuri materiale şi sufleteşti precum şi o colaborare paşnică cu ele, în interesul superior al progresului omenirii.

Scopul acelor cărți nu poate fi dar o reclamă, pentru a vinde mai bine produsele țării noastre, nici polemicile, pentru a ne apăra sau a ataca pe dușmanii noştri. Ele vor căuta a expune adevărul, astfel cum decurge el din cercetările ştiinţifice obiective, fără multe comentarii şi interpretări şi fără nicio tendință de a ne lăuda sau de a ne ascunde defectele, căci tocmai aceasta ar aduce cel mai mare rău cauzei. Arătând lucrurile cum sunt și criticându-le aspru acolo unde trebuesc criticate, vom da dovadă că suntem pe cea mai bună cale de a le îndrepta singuri.

Această carte va trebui dar să trateze: mai întâi descrierea țării cu natura şi clima ei; descrierea populațiunii cu însuşirile ei fizice şi sufleteşti şi cu structura ei etnică și socială. După aceasta va urma descrierea Statului, cu evoluțiunea sa de până astăzi şi țelurile sale pentru viitor, tratând apoi mai pe larg. activitatea și organizarea administrativă, juridică, financiară, economică şi culturală.

In toată descrierea aceasta, se va cornsidera populaţiunea ca o unitate politică, cu deplină considerare a drepturilor şi îndatoririlor minorităților etnice ce le conține, şi se va arăta rolul poporului român în întregul Stat şi față de fragmentele de popoare cu care conviețueşte pe teritoriul său.

Domnilor Colegi, .
Procedând în acest fel, cu calm şi demnitate, Academia Română, cu marea sa autoritate, ţinând la dispoziția lumii civilizate un izvor de informaţii sigure și obiective asupra țării noastre, va aduce un real serviciu, nu numai poporului şi Statului Român- în contra căruia dușmanii săi ascunși caută, prin calomnii şi insinuări, a mobiliza ura şi disprețul lumii civilizate greşit informată- ci şi întregei omeniri. Acesteia, ea îi va arăta, cu date pozitive, capacitatea şi valoarea morală reală a acelui popor, pe care situația geografică l-a aşezat la gurile Dunării, unde- ca şi Holandei la gurile Rhinului- i-a revenit importanta misiune mondială de a păzi libertatea navigațiunii internaționale la gurile celui mai mare fluviu european şi deci de a păstra cheia libertății comerțului tuturor țărilor cu popoarele care locuesc în acest basen principal al Europei.

Dar Academia va aduce un şi mai mare serviciu chiar acelor popoare vecine, pe care instigatorii acestor campanii interesate caută a le induce în eroare şi a le ațâţa în contra noastră. Prin informaţiile pozitive ce li se vor da, vecinii noștri se vor putea lămuri şi reculege, şi vor medita în linişte asupra adevăratelor interese superioare și permanente ale neamului lor cât și a posibilităţilor de a le asigura satisfacerea. Aceasta, în mod fatal, va trebui să-i ducă, şi pe ei, la convingerea că: nu, prin lupte zadarnice şi dușmănie- care fac jocul intereselor altora- , ci numai printr’ o colaborare sinceră cât mai intensă- bazată pe dreptate şi pe respect mutual- ei vor putea ajunge să-și îndeplinească adevărata lor menire și să-și asigure bunul trai al populaţiei cât şi propășirea lor economică, națională şi culturală, în mijlocul popoarelor mari între cari soarta ne-a aşezat împreună în acest colț al Europei.”

MARI M.

Noiembrie- luna lupului. Filipii și Ovidenia

Totem și animal cu care strămoșii noștri se identificau, lupul a avut o importanță aparte de-a lungul timpului, venerația sa continuându-se până spre zilele noastre când sărbătorile populare au început să-și piardă din importanță nemaifiind practicate și luate în considerare. Semnificația mitosimbolică a căpătat multiple valențe în timp, iar atenția deosebită ce i s-a acordat s-a concretizat în peste 30 de sărbători dedicate lupului în decursul unui an. Luna noiembrie însă, este de departe luna cu cele mai multe zile de sărbătoare dedicate lupului, astfel încât nu am greși dacă am numi această lună, luna lupului.

Ion Ghinoiu spune că ,,Ovidenia, împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei, Sânnicoară formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de renovare a timpului, probabil Anul Nou Dacic’’.

Tradiţiile populare sunt legate puternic de ciclurile cosmice, fapt cu totul firesc dacă avem în vedere preocuparea permanentă a ţăranului de a-şi desfăşura munca în armonie cu mersul vremii. Lege nescrisă, legătura dintre om şi natură s-a reflectat întotdeauna în credinţele şi obiceiurile populare, împletind strâns în fuiorul existenţei vechiul şi noul, sacrul şi profanul, realitatea şi fantezia. Conştient şi impresionat de forţa naturii, nesupus destinului, dar prudent şi respectuos faţă de neprevăzutul confruntării cu mediul înconjurător, ţăranul român a transmis din generaţie în generaţie o întreagă frescă de concepte, materializată în sărbători mai mult sau mai puţin religioase, încrustate solid în calendarul anual. Chiar dacă unele dintre acestea sunt adaptate unor sărbători bisericeşti, este evident că provin din vremuri imemoriale, precreştine, modul de interpretare şi de manifestare fiind distinct.

Deşi foarte prezent în conştiinţa omului de la munte, lupul nu se află printre măştile de Anul Nou, alături de urs, capră şi cerb. Lipsa lui din alaiul pornit să colinde prin comunitate poate fi o scăpare sau poate o alterare a tradiţiei. Se presupune că în vremurile străvechi ar fi existat totuşi un cult licantropic, în cadrul căruia lupul deţinea o poziţie centrală.

Revenind la luna noiembrie, între 13 și 21 ale lunii, se țineau Filipii de toamnă (în unele zone Filipii de toamnă se țineau și la sfârșitul lunii septembrie), ziua de 21, Ovidenia sau Vovidenia, fiind considerată cea mai importantă din acest ciclu.

Ziua în care începe iarna, Ovidenia, este o sărbătoare a luminii care sparge întunericul iernii, al morții. Tema centrală a legendelor și obiceiurilor apuse consacrate acestei zile este văzul, vederea, prima apariție, prima vedere, viziunea. Tot acum încep să vadă și vrăjitoarele, care încep să-și acumuleze putere demonică. Și fetele pot să-și vadă acum ursitul, prin practicarea unor ritualuri specifice. Sărbătoarea paralelă e consacrată lupului. După unii, acum este sărbătorit cel mai mare dintre Filipi, numit și Filipul șchiop sau Filipul cel Mare.

Legenda spune că „Filipii” au fost nişte apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creştinilor, au fost daţi într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat. Aceşti „Filipi” au fost şase fraţi zdrenţăroşi, care rătăceau prin lume şi aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu ţineau zilele lor. Unul din „Filipi”, fiind şchiop, a rămas în urmă, şi de aceea se ţine mai târziu, în ziua de 21 noiembrie. Obiceiurile străbune s-au împletit cu credințele oamenilor de-a lungul timpului rezultând o seamă de mici sau mari superstiții de care țin seama oamenii de acum sau de altădată. Toţi Filipii te mai pot ierta, dar „Filipul Şchiop”, niciodată spuneau bătrânii. Filipii o ţin şi femeile, şi bărbații, iar mocanii o ţineau atâtea zile câţi cai aveau. În ziua de Ovidenie, pe 21 noiembrie, se celebrează şi „Filipul cel Şchiop” sau „Filipul cel Mare”. Acesta era considerat un lider, un șef al lupilor şi conducător al cetei „Filipilor”. Ciobanii ţineau sărbătoarea ca să nu vină lupul ăl şchiop şi să le fure oile. Cu toate acestea, ei nu văd în lup doar prădătorul turmei, ei ştiu foarte bine că lupul e singurul animal ce poate vedea dracii, alungă bolile copiilor şi, alături de vidră, călăuzește sufletul mortului spre lumea de dincolo.

Ca sursă a puterii şi vitalităţii, lupul străjuia naşterea. Copiii slabi la naştere primeau nume de lup ca să se întreme. În satele de pe Platoul Luncanilor, cercetătoarea dr. Lucia Apolzan a găsit alt obicei: unii copii erau alăptaţi prin tetina uscată a unei lupoaice pentru a lua magic o parte din puterile acesteia.

Şi tot la naştere, dacă copilul avea „pieliţă” pe faţă era temut de săteni fiind considerat copil – lup. Şi tot lupul este alături şi de luptători, cu condiţia ca acesta să nu se însoare. La moarte, lupul este cel care călăuzeşte sufletul: „Şi-ţi va mai ieşi/ Lupul înainte,/ Ca să te spăimânte./ Să nu te spăimânţi,/ Frate bun să-l prinzi,/ Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai / Să te duci în rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul”. Mircea Eliade crede că identificarea mitică şi rituală cu lupul stă la baza numelui dacilor: daoi sau daos care, în frigiană, limbă tracică, înseamnă lup.

Dacii se numeau ei înşişi „lupi”, animal pe care l-au urcat şi pe steagul de luptă. Stindardul avea cap de lup şi coadă de balaur. „Mai există şi astăzi credinţa transformării oamenilor în lupi, într-o categorie anume, dotată cu puteri magice şi demonice – pricolicii; o afirmaţie a lui Herodot, referitoare la tribul neurilor, trăitori pe teritoriul Daciei, poate fi invocată ca o verigă intermediară în „procesul de folclorizare” a ritualului transformării omului în lup, el afirmând că, o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimba în lup, pentru puţine zile, şi pe urmă îşi recăpăta forma”, notează Romulus Antonescu.

Etnologul Marcel Lapteş a găsit într-o cercetare în Ţara Zarandului şi un descântec de alungat lupii de la oi: „Doamne, Tu-mi ajută mie/ Descântecu Sfintei Mărie/ Şi tu Sfinte Petre/ Lângă câinii tăi/ Curat, luminat/ Ca argintul strecurat/ S-alungi lupii din oi/ Să-i duci pe pustii/ În copita ciutelor/ Unde cocoşii nu cântă/ Şi glas de om nu descântă.”

Pendulând între benefic şi malefic, lupul stă sub semnul lunii, fiind considerat de ţărani drept patron al iernii înfrigurate. Departe de a fi un element mitic uşor de decriptat datorită apariţiei în plan real în mediul pastoral, lupul este o prezenţă simbolică de necontestat în momentele-cheie din viaţa omului.

„Există în imaginarul ţărănesc tot felul de reprezentări incerte şi temute care mare bine nu fac, dar pot face rău, uneori un rău de moarte. Pentru Filipi, femeile ţineau post, se fereau să spele rufe şi, mai ales, nu prelucrau lână, adică nu scărmănau, nu periau şi nici nu torceau. Filipii erau mulţi, nici o femeie nu-i păzea pe toţi. Fiecare vedea de câţiva. Fata primea Filipii de zestre de la mama ei sau îi moştenea de la soacră. În felul acesta, Filipii, care erau protectori ai lupilor, deveneau şi păzitorii casei. În ce mă priveşte, am fost frapată de faptul că o problemă atât de gravă cum era frica de lup fusese încredinţată spre rezolvare exclusiv femeilor. Bărbaţii luptau cu bâta, femeile aveau soluţii mai subtile”, spunea Irina Nicolau.

Cercetătorii folclorului arată că zeităţile lup sunt spirite demonice străvechi, jumătate oameni-jumătate fiare, care trăiesc în sălbăticie și nu au nici o legătură cu sfinții sau martirii creștinătății.

Marcel Lapteş spune că şi astăzi legende despre lupi circulă des în Ţinutul Momârlanilor, iar demult femeile locului se rugau acasă sau la biserică în zilele lupilor pentru ca Dumnezeu să-i ferească de atacul sălbăticiunilor.

„Ca să se ferească de foc şi de lupi, oamenii se abţin în aceste zile de la munci şi, mai ales, nu mătură şi nu scot cenuşa din casă. Se crede că, în perioada de împerechere a lupilor, şi mai înainte chiar, lupoaicele vin în sat şi caută cărbuni aprinşi. Cum i-au găsit, cum îi mănîncă şi, cum i-au mîncat, pântecele lor rodeşte lupişori”, povesteşte Irina Nicolau.

În popor se spunea că în noaptea de „Ovidenie” comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele îşi pot vedea ursitul, vrăjitoarele încep şi ele „să vadă”, iar femeile dau de pomană „lumina de veci”, adică lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Țăranii petrec noaptea cu lumânări şi focuri aprinse, privesc cerul şi fac previziuni asupra vremii şi rodului noului an. De „Ovidenie”, femeile începeau să ungă cu usturoi locurile de trecere, pragurile, ferestrele, cuptoarele, ca să nu intre farmecele în casă, pentru că, potrivit credinţelor populare, se știa că urmează o perioadă în care forţele malefice se vor elibera de forțele binelui. Din acelaşi motiv, începând cu această zi şi până la „Sângiorz”, femeile nu au voie să mai spele rufele la râu, iar prelucrarea pieilor de animale şi a lânii sunt strict interzise în comunitate.

Nu peste mult timp, la sfârșitul lunii noiembrie, avem o altă mare sărbătoare dedicată lupului, sărbătoare ce coincide cu cea a Sfântului Andrei. Deși, în mare parte, aceste sărbători și-au pierdut semnificația și nu se mai țin nici măcar la sate, ar fi bine ca toate cunoștințele legate de ele să se păstreze, ca mărturii peste timp ale credințelor strămoșești. Poate într-o zi oamenii își vor reface legătura pierdută cu natura și vor reuși să înțeleagă semnificațiile ascunse, profunde, ale acestor sărbători străvechi.

Continuitatea neamului nostru străvechi

“Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa… fie că este vorba de traci, de geți sau de daci. Locuitorii au rămas aceiași din epoca neolitică – era pietrei șlefuite – până în zilele noastre, susținând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam“. – Andre Armand

Continuitatea neamului nostru, începând cu hiperboreenii și continuând cu pelasgii, traco-geto-dacii, apoi cu valahii sau românii, până în zilele noastre trebuie tratată interdisciplinar spre înțelegerea și conștientizarea ei. Aceasta trebuie văzută atât prin prisma descoperirilor arheologice cât și prin intermediul folclorului, al tradițiilor manifeste prin diverse evenimente din lumea satului, dar și a meșteșugurilor, prin spiritualitatea populară (chiar dacă astăzi unele credințe sunt considerate simple eresuri), precum și prin prisma izvoarelor istorice sau literare din perioada antichității și până în prezent, dar și a limbii noastre cu o vechime și continuitate incontestabile.

Simbolistica este unul din elementele importante în demonstrarea continuității, deși mulți istorici nu vor să o ia în considerare. Cercetările minuţioase asupra societăţilor arhaice au reliefat importanţa simbolismului, înrucât mitul, imaginea, simbolul se înscriu în viaţa spirituală, iar studierea lor înlesnește cunoaşterea, căci „fiinţa istorică poartă în sine o mare parte a umanităţii de dinainte de istorie” (M. Eliade).

Și tot referitor la simbolistica ce are o continuitate ce nu poate fi negată, iată ce spunea și baronul Ștefan J. Fay: „Nu există un singur model de pe vreun vas vechi de patru, cinci mii de ani să nu se găsească în broderiile românilor de azi. Ele dau temeiul celei mai vechi conştiinţe de popor neclintit.”

Ținând cont de aceste considerente, putem observa că pe teritoriul locuit astăzi de români, se conservă o serie de simboluri vechi de aproximativ 30000 de ani. Și o să dau un exemplu, semnificativ, în acest sens:

-rombul, formând o coloană, apare ca o primă reprezentare pe statueta de os de la Cuina Turcului a cărei datare fusese stabilită într-o primă fază în 9500-9000 î. Hr., dar recent, la o nouă datare vechimea sa a fost stabilită la 30000-26000 î. Hr.: aceeași simbolistică o putem însă observa la colierul din tezaurul de la Hinova (mărgelele prismatice fiind reprezentarea spațială a rombului) datat la sfârșitul mileniului II î. Hr., o putem apoi observa la colierul descoperit la Sarmizegetusa (colier recuperat de pe piața neagră a traficanților de comori în Germania), datat în secolul II-I î. Hr., în construcțiile țărănești, în special la porțile maramureșene, dar și la stâlpii prispelor din alte zone, precum și la stâlpii de pridvor ai unor biserici ortodoxe, pe modelele de pe iile din mai multe zone etnografice ale țării, sau așa cum se poate observa pe una din cele mai cunoscute creații din epoca modernă, Coloana Infinitului sau Coloana Neamului a lui Constantin Brâncuși.

Dacă tot vorbeam de reprezentări prismatice, atunci trebuie să ne referim puțin și la piramide. Și trebuie să spunem în acest sens că faimoasele piramide din Egipt au niște predecesoare, mult mai modeste ce-i drept, în necropolele de la Schela Cladovei- Lepenski Vir, de la 9500 î. Hr.

Acestea au fost apoi precedate de mormintele de formă conică, de tip gorgan sau tumul, numite de Marija Gimbutas kurgane. La noi, încă se mai pot observa o serie de tumuli presărați pe tot teritoriul Dobrogei, în zona nordică, în Maramureș, dar sunt de luat în considerare și faimoasele piramide de la Șona, puțini dintre acești tumuli fiind cercetați până în prezent, deși mulți dintre ei atunci când au fost cercetați au oferit adevărate surprize.

Însă, ceea ce este de reținut în ceea ce privește continuitatea este cultul pentru strămoși sau cultul pentru morți, căci doar respectul pentru cei decedați a făcut să li se dedice aceste monumente funerare, care pe lângă construcția în sine prezintă și ofrandele depuse alături de mort. Iar noi, românii, suntem unul dintre puținele popoare la care cultul morților a rezistat până în prezent. Nu prin construirea unor monumente, căci acest cult s-a transformat de-a lungul timpului, ci prin dedicarea unor zile speciale dedicate memoriei celor decedați. Este vorba de acele zile numite în popor moși, adică zile în care se cinstesc nu doar morții din familie, ci după cum clar o spune numele, dedicate cinstirii strămoșilor, astfel că avem câte o astfel de zi în fiecare anotimp. Și acestea pe lângă zilele stabilite la anumite perioade și intervale de comemorare a defuncților din familie, la care se dau ofrande: pomeni, parastase. Toate acestea însemnând grija urmașilor pentru sufletele celor decedați. O grijă pe care o moștenim, iată, de la predecesorii noștri de milenii. Și o altă dovadă ar fi menținerea credinței Paștelui Blajinilor, când se pomenesc și se are grijă de Blajinii considerați strămoșii mitici ori, pe alocuri, morții nepomeniți, credințe diferite funcție de zona etnografică și memoria mai mult sau mai puțin fidelă a sărbătorii, o credință păgână, dar care a rezistat tuturor încercărilor bisericii de a o scoate din tradiția neamului.

Arhitectura caselor țărănești, precum și materialele folosite la construcția acestora au rămas aceleași din neolitic și până aproape de zilele noastre fiind o altă dovadă a continuității noastre, nu același lucru întâmplându-se în alte țări ale Europei.

De asemenea, folclorul ne poate da dovezi ale continuității. Dansul călușarilor este fără îndoială una dintre dovezi, el fiind consemnat pentru întâia oară de către Xenofon, în Anabasis. Avem apoi consemnarea sa de către Dozsa Daniil, din Opus-ul istoric „Kornis Ilona”, Pesta, 1859, în care ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai, dar și descrierea făcută de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Avem obiceiul pițărăilor, păstrat încă din vremea dacilor, dar și unele elemente din aceleași vremuri păstrate în obiceiurile Junilor din Șcheii Brașovului.

Dansurile căiuților, Capra, Țurca sau dansurile cu măști sunt alte elemente ce se păstrează din perioada precreștină, avându-și cel mai probabil originea în culturile neoliticului.

Nu în ultimul rând, trebuie să amintim de îmbrăcămintea țăranilor români, care a suferit anumite modificări de-a lungul timpului, însă în esența sa a rămas aceeași ca cel puțin acum 2000 de ani, iar dovada incontestabilă o avem pe Columna lui Traian.

Mărturiile despre strămoșii noștri ancestrali în sursele istorice ne vorbesc despre antichitatea străbunilor din cele mai vechi vremuri.Trebuie să ne amintim că străbunii noștri din neolitic, deveniți în evoluția lor după milenii ‘’proto-daco-geți’’ și apoi daco- geți, erau, pe lângă agricultori și crescători de animale, și meștesugari. Ceea ce ne surprinde este caIitatea ceramicii în special ceramica de Cucuteni având o uimitoare calitate și o categorică expresie a perfecțiunii geometrice. În imaginile de mai jos putem observa artefacte din neolitic găsite în vatra românilor, atestând prelucrarea cuprului și aurului.

Descoperirile arheologice contemporane și cele din secolul trecut demonstrează că strămoșii stravechi ai românilor erau sedentari, creatori de artă, constructori de orașe protourbane și aveau o civilizație egalitară ce trăia și evolua într-o armonie și conexiune care și azi generează întrebări marilor savanți.

Civilizațiile neolitice, după cum ne explica savantul Marco Merlini, erau constant în conexiune având schimburi comerciale, dar și spirituale.

Să nu uităm câteva lucruri remarcabile despre strămoșii noștri din neolitic:

-aveau case cu etaj și case pe piloni

-unele dintre locuințele lor aveau pana la 200 de mp

-s-au descoperit așezări de aproape 40000/50000 de case, aranjate planimetric, ceea ce arată o organizare socială bine pusă la punct (proto orașe).

-pasta ceramică, ca și pigmenții, sunt de o calitate excepțională, foarte greu de atins și cu tehnologia de astăzi. Practic pasta ceramică și culorile sunt foarte bine păstrate, chiar și după ce au stat în pământ 7000-8000 de ani.

-se foloseau cuptoare de ardere cu reverberație, o minune tehnică pentru acea perioadă

-cultivau aproape toate cerealele, vița-de-vie și diverși pomi fructiferi, aveau animale domestice.

Spirala a fost una dintre caracteristicile culturii Cucuteni, dar o regăsim și în culturile Gumelnița, Vădastra, geto-dacică, perpetuându-se până în zilele noastre.

Anticii pelasgi (cultura Turdaș-Vinca, cultura Cucuteni, cultura Petrești, cultura Gumelnița, cultura Hamangia), făuritori ai Civilizației CARPATO-DUNĂRENE aveau să influențeze prin străvechimea culturilor lor chiar și simbolistica…vezi:’’yin- yang,, sinca veche ori steaua lui David , vasele cucutenienilor , vârtelnița sau svastica, simbolistica cosmogonică Turdaș, artefactele culturii Gumelnița (simbolistica preoteselor șamane), cultura Hamangia cu Gânditorul său, a cărui geometrie ascunde secrete care pot fi corelate cu secretele piramidelor egiptene etc.

Materialele arheologice nu sunt mute. Ele vorbesc propria lor limbă. Și trebuie să fie folosite pentru marea sursă pe care o reprezintă pentru a ajuta la dezlegarea spiritualității strămoșilor noștri, anterioară celei a indo-europenilor cu multe mii de ani. ”- Marija Gimbutas

Marija Gimbutas, avea să realizeze în baza descoperirilor arheologice făcute în ţara noastră şi nu numai, că adevărata vatră a civilizaţiei europene este spaţiul carpato-balcanic şi nu cel asiatic.

Conform lingvistului și omului de știință Harald Haarmann, cel mai vechi sistem de scriere a fost descoperit în zona Dunării, un set de caractere găsite pe artefacte neolitice.

O civilizație care a existat în regiunea Balcanilor în zona Dunării și a râurilor având centrul în România (Marco Merlini, arheolog italian)Civilizația Dunăreană (5500 – 3500 î.Hr.) fiind cea mai influentă din sud-estul Europei.

Mulți arheologi consideră că este mai degrabă o colecție de forme geometrice decât o scriere sau un alfabet. Cu toate acestea, este un sistem de scriere mai vechi ca cel descoperit în Mesopotamia sau Tableta Dispilo (5360 î.Hr. conform arheologilor- ex. Marco Merlini, Harald Harmann).

De remarcat că precursoarea teoriilor savanților moderni este Zsofia Von Thurma, teoria căreia asupra unei protoscrieri aparținând culturii Turdaș a fost apreciată de însuși Schlieman, descoperitorul cetății Troiei (Ilion). Dealtfel, Zsofia Von Thurma, a adunat peste 10000 de artefacte, cele mai multe dintre ele fiind duse la Budapesta, unde mai există doar o mică parte dintre ele, altele mai fiind păstrate doar în manuscrisele cercetătoarei.

Mulți oameni de știință au făcut în cursul vieții lor declarații despre mama noastră, România, deci, la ora actuală trebuie să începem să gândim, realizând: Încontro?

Interesul asupra istoriei, mai ales al tinerilor, trebuie accentuat în așa fel ca arheologia și cunoașterea istoriei să devină normalitate, cum este și în țările occidentale: siturile arheologice, cetățile, mormintele- gorgane, trebuie protejate, iubite, reconstruite. Oamenii de rând trebuie să înceapă să își iubească ISTORIA NEAMULUI, ARHEOLOGIA, CLĂDIRILE NEAMULUI, CETĂȚILE STRĂVECHI, SATELE STRĂVECHI, TRADIȚIILE ANCESTRALE etc.

Vom prezenta o spirală a continuității, iată cinci așezări mai vechi decât piramidele egiptene:

-Vârfu Câmpului, Botoșani. Toată Moldova este plină de urmele civilizației Cucuteni. Vorbim despre o cultură care-și are începuturile pe la 5.500 î. Hr., adica cu 2.000 de ani înainte de construirea primelor piramide egiptene și cu 3.500 de ani înainte de patriarhii din Biblie. E o cultură care a dăinuit timp de peste 2.700 de ani și care a lăsat în urma ei obiecte uluitoare de artă ceramică, dar și mărturii ale unei filosofii de viață atemporale.

De exemplu, pe teritorul comunei Vârfu Câmpului din Botoșani, în punctul numit „La Temelii” (Ionășeni), s-au găsit numeroase fragmente ceramice de culoare neagră, brună sau gălbuie cu lustru și incizii specifice, iar astfel de descoperiri abundă pe tot teritoriul Moldovei, pentru că civilizația care le-a lăsat în urmă se întindea până hăt- departe, în stepele Ucrainei.

-Hârșova, așezare veche de șapte milenii. Da, Hârșova este o localitate cu vechime de șapte mii de ani! În partea de sud-est a localității, pe malul Dunării, se găsește o așezare neo-eneolitică dezvoltată sub forma unei coline de aproape 12 m ca urmare a distrugerii și refacerilor succesive a locuințelor din lut. Cercetările de aici au identificat o comunitate care se ocupa cu vânătoarea, pescuitul, cultivarea pământului și creșterea animalelor. Au fost identificate schimburi comerciale cu comunități de pe spații mult mai îndepărtate. Pe vatra localității se găsesc mai multe așezări din epoca bronzului și fierului. În antichitate, comunitățile de aici au cunoscut cea mai mare dezvoltare.

-Cernavoda și Gânditorul de la Hamangia. Și această așezare dăinuie, sub o formă sau alta, de peste 7.000 de ani. Aici primele descoperiri aparțin culturii Hamangia (eneolitic timpuriu) cu mai multe așezări și o necropolă (cca. 400 de morminte). Tot aici a fost descoperit și Gânditorul de la Hamangia alături de perechea sa, denumită Femeie șezând, datând din a doua jumătate a mileniului V -începutul mileniului IV î.Hr.

-Turdaș, o așezare de dinainte de piramide. În apropierea râului Mureș a fost descoperită așezarea neolitică de la Turdaș care datează de dinainte de piramide, pentru că aparține culturii Vinca-Turdaș, contemporană cu etapa timpurie a culturii Cucuteni (5.700 – 4.500 î.Hr.). Istoricii români spun chiar că e primul oraș din Transilvania și printre primele din Europa. Suprafața cercetată de arheologii sibieni a fost de aproximativ 11 hectare, considerată a fi imensă, mult peste orice standard în Europa. Așezarea, estimată la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn. Orașul dispunea de un sistem de fortificație cu porți întărite și turnuri de observație din lemn.

-Schela Cladovei, 8.750 de ani de locuire neîntreruptă. Conform concluziilor trase în urma cercetărilor făcute la Schela Cladovei din Drobeta Turnu-Severin, se pare că aici se afla, dacă nu cea mai veche așezare umană din Europa, în mod sigur una dintre cele mai vechi. Are urme de locuire continuă datând de peste 8.700 de ani!

Zona a fost locuită încă din zorii umanității. Vorbim de schelete de Homo Sapiens vechi de peste 8.000 de ani, de ateliere, de locuințe, de urmele unei așezări nu doar agrare, ci și de meșteșugari, care-și duceau traiul aici acum aproape 9.000 de ani! Au fost descoperite locuințe, vetre rituale și morminte, precum și unelte agricole.

Continuitatea noastră pare invizibilă ochilor acelora care participă la ‘’sepultura’’- îngroparea istoriei și continuității noastre pe meleagurile străbune.

Dar ce zic sursele istorice ?

Aflăm de la autori greci și latini că Dunărea era considerat fluviul sacru sau divin sau că pământul daco-geților se afla sub Axa lumii (AXIS MUNDI) sau că bătrânul KOGAION este de fapt adevăratul OLIMP.

Din cartea lui Cristofi Cerchez aflăm, în urma studiilor făcute de el, că:

*Olimpul ILIADEI nu e OLIMPUL THESSALIEI, ci ,,OLIMPUL CEL VECHI”, de lângă Istru, unde era originea zeilor (Homer, Iliada, I, XIII)

*Istrul este părintele zeilor (Homer, Iliada)

*Istrul este râul sfânt; el aparține istoriei religiilor timpurilor primitive (Dyonisios)

Surprinzător sursele istorice ne uimesc și ele atribuind pământului nostru cu claritate primatul în Europa; sunt realist, nu visez.

*Vergiliu, vorbind despre Daci, îi numește genus antiqum terrae (cel mai vechi popor de pe pământ) și terrae filli (fiii pământului)(Eneida, VI, 580). Și Servius spune același lucru.

*În Orient, dacii iau numele de Titani sau Giganți. Mai mult, Homer îi numește zei Titani (Hymn in Apoli, 335, Hesiod, Theogonia, 630-668).

*Iar în Iliada, tot Homer le spune „protopărinții zeilor” și ai oamenilor distinși, sau protopărinții părinților noștri (Homer, Iliada, XIV)(C.Cerchez- DACIA PREISTORICĂ ȘI ISTORICĂ, Pag. 88)

*Alexandre Bernard, arheolog francez (Archéologie celtique et gauloise) -”Nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparține unui neam de oameni, care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Daco-Geții)

*Hyperboreeni sunt locuitorii Daciei (Strabon, Geografia, XI)

*Hyperboreeni sunt oameni cu moravuri foarte pure (Pomponius Mela).

*Câmpiile Hyperboreenilor sunt şesurile de la Dunărea de jos (Horațiu, Ode, I, 20).

*PINDAR explica despre mitologia originii ceea ce pe ‘’greci,, în ziua de azi îi ridică la nivel înalt în manualele școlare. Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbește despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natală de la Istru, la Hiperboreeni. (VIII,47).

*’’În genealogia popoarelor preistorice, hiperboreenii sunt arătați ca o ramură pelasgă. Proto-tatăl lor este Hyperboreus (ZEUS), fiul lui Pelasg (KRONOS), puternicul rege și patriarh al întregii națiuni pelasge’’. (Pindar’s scholiast, Olymp.III.28 (Fragmenta Hist. Graec.II, p.387)

*’’Toate legendele, toate tradiţiile arienilor, istoricii din Asia confirmă că vin din Occident. Să căutăm leagănul lor comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică.” (Roger Clemence, ”Buletinul Societăţii de Antropologie”, Paris 1879)

”Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima origine a arsacizilor, când au supus această parte a lumii, ei veneau din Europa şi făceau parte dintr-o puternică naţiune răspândită de la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei superioare: aceste popoare erau dacii, acesta era numele naţional al arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria şi Bactriana (de azi- sublinierea mea) purtau în mod egal numele de Dacia/ Dakia şi această denumire, care se poate recunoaşte uşor oricând, dar modificată în mod diferit în idiomurile care s-au succedat în Europa şi Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna popoarele germane şi pe urmaşii vechilor persani” (Henry Jules Klaproth, ”Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’à nos jours, accompagnés de recherches historiques et ethnographiques sur cette partie du monde’’).

*”Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşisi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii – pelasgii – , aparţinând timpului neoliticului.” (A. Jarde)

Analizand anumite surse de la respectabili si neîndoctrinati autori, de ex. Jacopo Hemso Von Graberg, ne spune că OFFICINA GENTIUM ori Vagina NATIONUM nu se afla în țările nordice (mai exact Scandinavia). Opera lui HEMSO este ignorată de mulți “adepți ai istoriei” dacă se pot numi în acest mod, cercetători cu scopuri din ce în ce mai oculte. HEMSO era de origine SCANDINAVĂ și ne atrage atenția spre adevăr zicându-ne : “ aud afirmaţia că la începuturi Scandinavia era plină de războinici, o Officina gentium sau Vagina nationum. Cei care cred orbeşte aceste lucruri, se vede că nu au nici cea mai mică idee despre situl şi natura acestor provincii care, în cea mai mare parte sunt încărcate de munţi pietroşi, lacuri nenumărate şi natură sterilă”.

Istoricul si primul Ministru al regatului celor două SICILII, CARLO TROYA, afirma în operele sale de mare importanță pentru Neamul Românesc, în a sa “Appendice di dissertazioni, 1855” că: “Niciun Popor printre acei pe care “Grecii” îi numeau barbari au o Istorie mai veche și certă ca GOȚII sau GEȚII”.

G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: “Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei. Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.

Acei Goți în splendida lor glorie au devenit cu timpul prostie omenească în transcrierea istoriei, pe placul acelora care, de fapt, au transcris istoria mincinoasă. Deci, GOȚII CARE SUNT GEȚII și divizarea lor în OSTROGOȚI și VIZIGOȚI în drumul spre Europa occidentală, după războaiele de la DUNĂRE și îndepărtarea și slăbirea Imperiului Roman, concluzionată cu decăderea Romei, de facto erau DACII lui DECEBAL (stră-stră-nepoții lui din Familia Amalilor și Balților).

Sursele istorice ne vorbesc singure despre un zid care este mut de milenii, acel zid se cheamă popoarele îndoctrinate, a căror orbire, chiar și la nivel academic, a dus la convingerea pe deplin că istoria antică poate evolua sub un curat camuflaj sfidător și disprețuitor.

În Istoria Italiei (Vol. 1, 2, 3, etc) a domnului C. Troya se pot cerceta surse istorice foarte importante pentru a reconstitui continuitatea Daco-Geților și demostrarea că de fapt Românii ori Daco-Geții sunt aceiași până în ziua de azi, ceea ce este demonstrat și de limba lor. Bineînțeles, și noi am suferit de-a lungul vecurilor, chiar constant în perioda Evului Mediu, ‘’mileniul de întuneric’’, unde se pare că dispărusem ca neam. Dar, iată că ies la iveala acei valahi, despre care propagandiștii națiunilor mâine, poimâine ne vor spune că vin din Coreea de nord (IRONIC)? Așadar scopul acestei lucrări este de a pune la dispoziție surse și argumente logice care vor sa stârnească curiozitatea tuturor.

„Legile, limba, arhitectura, locuirea continuă pe aceleași meleaguri și identitatea familiei Amalilor în sine printre Geții sau Dacii lui Deceneu și Decebal, tradițiile și obiceiurile, precum și absența legilor germanice wergild dovedește identitatea geto-dacilor cu ostrogoții și vizigoții, în ciuda etnografiei moderne: și demonstrează diversitatea radicală a ′′ rasei ′′ getice sau gotice de aceea germanică.” (Carlo Troya- Storia D’Italia)

Necunoscută pentru greci a fost Istoria progresului, pe care oamenii nemuritori ai lui Zamolxi au făcut-o în Europa de Est: necunoscută sau deghizată de scriitorii lor ca Hecateu din Abdera, Efor, Xenofon din Lampsaco și Filimon (…) . Helanic din Lesbos, Platon, Timeu și Diodor Siculul împreună cu alții nu au tăcut despre geți și descântecele lor.”(Carlo Troya, Della Architettura Gotica, pag. 5)

Totuși continuitatea neamului nostru a suferit de-a lungul veacurilor încercărivrăjmașe, dar aceste încercăriși batjocura milenarăatât de-a lungul istorieicâtși astăzi ne face săreflectămși mai mult, concluzia fiind că istoria trebuie cercetată pe plan mondial de fiecare ROMÂN care într-adevăr se simte ROMÂNși care își IUBEȘTE NEAMUL mai presus de orice.

Enea Silviu, la care face referire tot C. Troya, ne spune că nu credea că descendența Daco-Geților fusese anihilată de Traian. De ce? În mod logic admite că acei Valahi ori Daco-Geți vorbesc o latină de mai mult de șaisprezece secole.

Credeti că doar C. Troya va fi menționat?

NU!

Interesante sunt totodată viziunea și interesele care sunt din ce în ce mai puternice și infiltrate în așa mod încât apar în normalitatea cotidiană.

De multă vreme, interesele națiunilor au mințit în „manualele scolastice” care promovează o istorie semi- „patriotică” (cu interese astratto-occultus) în special Occidentul, făcând arborele genealogic cu descendenții altora (a se vedea, de asemenea, Școala Ardeleană cu problema diverselor teorii bizare-romanizare și alte minciuni). Să conștientizăm acum că aproximativ 2000 de ani în urmă, căderea Daciei a creat o decădere europeană care și astăzi persistă și se resimte. Mă surprinde că alte națiuni au preluat descendența noastră primară, chiar și descendența limbii (Limba părinților sau așa cum se numește acum Limba maternă). Redau un mic citat din cartea Lingua Marca de Lando Siliquini „Un popor îl poți înlănțui, dezbrăca, să-i închizi gura și este încă liber. I-ai munca, pașaportul, masa unde mănâncă, patul unde va dormi și este încă bogat. Un popor devine sărac și sclav atunci când i se fură limba Părinților. În acel moment este pierdut pentru totdeauna.”

Să nu uităm nici cuvintele slăvirii latinești dar cu un mesaj pe care îl poți asculta și cuprinde doar prin acela subliminal.

Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.

Surprizele nu se sfârșesc, sunt destule surse istorice care ar putea recontrui antichitatea spațiului carpato-danubiano-pontic, dar și aceste surse pot fi consfințite doar pe baza descoperirilor constante și a devotamentului statornic din partea noastră împreuna cu acei cercetători sau savanți care au nevoie de sprijin văzând direcția nepăsătoare a politicii.

În volumul “XI, MILANO 1820 DELLA STORIA D’ITALIA ANTICA E MODERNA DEL CAV. LUIGI BOSSI” scrie:

Pinkerton în principiu, spune că în origine, GEȚII (DACII), SCIȚII, GOȚII, sunt unul și același popor și că istoria întreagă a Europei se clădește mulțumită acestui popor.

Numele Geților (Dacilor) este vetust dar acel nume de Goți a apărut în al III-lea secol d. Hr. sub împăratul roman Decius. Populația care fusese numită ,,POPOLI GOTICI” de fapt ieșise din Geția (DACIA). Autorii latini i-au numit fără deosebire GEȚI ori GOȚI. Grecii după epoca împăratului Decius îi numiră Sciți. Geții și Goții erau un singur popor și această afirmație se demonstrează nu doar prin asemănarea numelui dar și cu poziția geografică”.

Cassius Dio numi GETICA istoria Goților; Sparzian pe vremea lui Caracalla scria căGoții sau Gotti se chemau GEȚI ; Claudianus numi Guerra GETICA războiul Gotilor; Sidoniu Apollinare, Ausoniu, Orosius, Sfântul Ieronim, Ennodiu, Procopiu, Iordanes și Isidor din Sevillia s-au folosit de numele de GEȚIși GOȚI; Orosius și Sf. Ieronim observaseră că anticiiGEȚI pe timpul lor erau GOȚII.

Foarte interesant este și acest fragment din “Historia Augusta”, Antonino Caracalla, 10, 5-6:

Fiul său făcuse o glumă ascuțită pronunțată împotriva sa (Caracalla).” Când a vrut să ia numele de germanic, part, arab și alemanic (întrucât el îi învinsese și pe alemani), se spune că Helvius Pertinax, fiul împăratului omonim, ar fi comentat ironic: „Dacă vrei, adaugă si Geticus Maximus! ”, făcând aluzie la faptul că și-a ucis fratele Geta și că Geții era numele acelor Goți pe care îi învinsese în timpul unei lupte din Est.” Aluzia a fost făcută tocmai deoarece Caracalla a fost cel ce a emis, după asasinarea fratelui său,acea faimoasă Damnatio memoriae din anul 238, prin care se interzicea folosirea numelui de Geta. Și nu doar interzicerea curentă ci și ștergerea din documente și manuscrise sau chiar distrugerea acestora, precum și ștergerea de pe monumente ori distrugerea acestora.

Alt citat interesant din “HISTORIA AUGUSTA”

Căci în viața lui Antoninus Caracallus, n.10. p.419 din Hist. Aug. Script. ed. var. 1661, 8vo. el spune că Gotti Getæ dicerentur, „Gotii au fost numiți apoi„ Getæ ”. Și din nou, în viața lui de Antoninus Geta, n.6 p. 427, Geticus quasi Gotticus; Geticus așa cum îi numim astăzi Gotticus.”

Getae, Goții și Sciții (Sciții EUROPEI) un singur popor.

Pentru a fi mai clar în ceea ce am tradus vă adaug și acest citat de mai jos:

Sciții din Europa au domnit peste Africa. Aceștia erau sciții de la Dunărea de Jos, cei mai civilizați, mai avuți și mai războinici, a căror memorie o aflăm în tradițiile istorice ale perșilor, indienilor, chinezilor.” (Gibbon, Histoire de la décadence romaine)

Domnilor vedeți și dumneavoastră că cine vrea poate, așadar sursele ne vorbesc despre continuitatea poporului Daco-Get după Războaiele lui Traian invadatorul, care adusese în Dacia mai mult de 60% din legiunile imperiale.

Ceea ce mă sperie din partea ,,istoricilor’’ este indiferența sau neexaminarea totalității surselor disponibile ori necercetarea lor în fond.

Vă expun o sursă foarte interesantă, dar or avea ei ochi să o vadă?

Poate s-au integrat și câteva triburi germanice, dar orice popor care a migrat atât din Germania, cât și din Asia, puteau doar să fie ÎNCORPORAȚI sau CONECTAȚI cu GEȚII și chiar să devină SLUJITORI. Dar nu să îi ÎNFRÂNGĂ sau să îi DISTRUGĂ(…) POPOR VALOROS, la care nu a fost posibilă distrugerea din partea marelui efort al Romei Imperiale și a rămas întotdeauna PREZENT pentru sine și conștient de UNITATEA NAȚIONALĂ a acestuia de pe vremea lui Burebista și Decebal până în ultimele zile ale Imperiului, a cărui cădere a grăbit-o.” (Nuova SERIE VOL. X , Napoli, 1846)

ROMA,FORUL LUI TRAIAN,DISTRUS IN PRIMUL RAZBOI GOTIC(GETIC)

Primul război gotic (getic) este cel mai tragic eveniment din istoria Italiei și, dealtfel, nu este niciodată menționat în textele școlare. Nici măcar nu se spune că acele întregi regiuni italiene s-au îndreptat spre canibalism, neștiind cum să supraviețuiască, deoarece distrugerea a fost teribilă.

Săpând în Catedrala din Pesaro, în urmă cu câțiva ani, s-a descoperit că biserica fusese incendiată de goți și apoi reconstruită la un nou nivel. Se știe, de exemplu, că gotii au distrus toate apeductele Romei, tăindu-le, făcând astfel că orașul a rămas fără apă, creând și prin ieșirea apelor din apeductele tăiate mlaștini imense în jurul orașului, consecința fiind că malaria a devastat orașul și mlaștinile au durat până în ultima vreme. Sunt evenimente dramatice și înspăimântătoare, Goții au devastat unele zone ale Italiei; unele zone nu și-au revenit niciodată, cum ar fi zona de mijloc, Cesena și Città di Castello, care erau foarte înfloritoare, căci acolo războiul gotic a fost cu adevărat cumplit.

Timp de secole, oamenii s-au întrebat cum s-ar fi putut întâmpla ca un oraș ca Roma care era construit în mare parte din marmură, plină de clădiri colosale, în unele cazuri să fi dispărut. Toate locuințele orașului din epoca imperială au fost distruse.

Agonia și sfârșitul Romei antice- Sursa: Federico Zeri, Vicepreședinte al Consiliului Național pentru Patrimoniul Cultural și Academician al Franței” Milano 24/10/97 (Traducerea C.Savin)

Marea majoritate a surselor sunt încă disponibile, deci pot fi cercetate de orice istoric, așadar vă menționez și părerea Prof. Giuseppe Giorgio Sulzer din cartea sa, tipărită în anul 1855, care ne pune pe gânduri în așa mod încât întrebările mele sunt din ce în ce mai numeroase!

Acestea sunt Galessia Angliei, Galiția (Gallaecia) din Spania, Valesia din Elveția, Valois din Franța, Valonia Belgiei, Țara Românească (VALAHIA-bineînțeles și Moldova și Ardeal)- principatul dunărean: locurile care îndepărtate între ele și fără comerț reciproc, ne demonstreză în “dialectele” lor, nu doar originea identică dar și antichitatea lor în comparație cu ceilalți membri care sunt de aceiași origine (familie).

Dacă în observarea paleologică, în care se zice că dacă un cuvânt de același sens prezintă într-un dialect caracteristica “R” și în altul “L”, aceia este de uz mai antic, și cealaltă mai recentă : deci în acest caz cuvintele CIR în dialectul Vallonic, Ceriu în Valahă, Cheri în Vallic, Sserù ori Ceru în Bască etc. , sunt anterioare limbilor Gaelica, Cyl și descendentele ei Coelum, Cielo, Cel, Ceo.

Marea asemănare dintre “dialectul” Valah și Vallic ori Valensian în mod firesc ne conduce (…) la presupunerea că se vorbea aceiași limbă.”

Cu siguranță se pot încă adăuga alte și alte exemple și dovezi,dar cred că deja cele prezentate sunt în măsură să ne lămurească asupra continuității indubitabile a neamului nostru pe un teritoriu chiar mai extins decât cel pe care astăzi se află România.

Surse există, dacă se caută bine, trebuie doar să existe și voința de a le descoperi și de a le folosi în favoarea noastră, a neamului în care ne avem rădăcinile.

Costel SAVIN

Marinela MIHĂILĂ

‘’Copyright, diritto d’autore,,

Monedele cu inscripția Sarmis

Despre existența unui legendar rege Sarmis al dacilor se știe puțin și se acceptă și mai puțin. Presupunerile ar fi că acesta ar fi domnit în secolul IV î. Hr. Cercetătorii nu sunt de acord că acest rege a existat cu adevărat, singurele izvoare care îl evocă fiind câteva monede descoperite acum câteva secole și considerate astăzi falsuri, fără argumente sau dovezi. Imaginea unui rege Sarmis, întemeietor al Sarmizegetusei, apare în repetate rânduri și în mai multe inscripții din ansamblul plăcuțelor de la Sinaia, considerate de asemenea falsuri. Izvoarele scrise, în special Herodot, trimit la un Hermes adorat de regii traci, care susțineau că descind din acesta. Un rege scit Armes, atestat de Valerius Flaccus, are o biografie asemănătoare cu cea a lui Hermes. J.F.Neigebaur și Huszti Andras îl consideră pe Sarmis regele get care se opune lui Alexandru Macedon în expediția sa la nord de Dunăre.
Maghiarofonii o spun, așadar nu vedem care ar fi interesul lor de a susține vreun fals.

În sfârșit, corespondența fonetică dintre Sarmis și Hermes ridică întrebări în legătură cu „ingeniozitatea” celor care l-ar fi „inventat” pe Sarmis atât în monedele găsite încă din sec. al XVI-lea, cât și în plăcuțele de la Sinaia.

1. Moneda de argint, descrisă de Zamosius (sec. XVI), care spune că din pricina vechimii era atât de ștearsă, încât nu se vedeau toate literele (numisma argenteum, annis ab hinc plus quam Zamosio in Dacia visum, ita tamen vetustate detritum, ut paucas literas graecas, easque abrasas haberet: APMIS SIΛE. – Benkö, Transsilvania, ed. 1778, pag. 10). Despre aceeași monedă scrie și Troester (Dacia, Nuerenberg, 1666, 129): „Da auch dieses Königes Sarmitz Müntz noch gefunden wird, mit der Überschrift: SAPMIS BASIΛEYS. Auf der andern Seiten ist eines wilden Schwins Kopff gepräget, der in dem Rüssel einen Pfeil hält Zamosius”. Și Soterius (sec. XVIII) amintește de această monedă, care avea ca emblemă un porc sălbatic cu o săgeată în gură (Schmidt, Die Geten und Daken, p. 60).

2. Moneda de aur, descoperită în 1826 pe câmpurile de la Turda. Pe avers: un bărbat cu barbă, având legenda APMIS BASIΛ(ευς). Pe revers: cetate în perspectivă, cu ziduri din piatră tăiată. În fața porții un semn în formă de zvastică; Densușianu scrie despre această monedă: „asemenea celor întâlnite adesea pe teracotele de la Troia”. În dreapta se află figura „de jumătate” a unui bou cu capul ridicat în sus.

3. Moneda de aur descoperită la Turda în anul 1826. Avers: Un personaj cu două fețe. Revers: o broască țestoasă, ale cărei picioare din față se confundă cu două litere din legenda SAPMIS BASIΛ(ευς).

4. Medalie de aur, care pe la 1848 se afla în colecțiile contelui Eszterhazy din Viena. Descoperită la Grădiște (Sarmizegetusa), după spusele lui Neigebaur, care a ținut o comunicare la ședința Institutului Arheologic din Roma în data de 4 februarie 1848 (Bolletino dell’ Istituto di coresp. arch. a. 1848, p. 50). Legenda medaliei: SAPMIS BASIΛ. Era reprezentată și pe aceasta o broască țestoasă. Diametrul era de un deget (1 țol) și grosimea de ¼ deget (Neigebaur, Dacien, p. 39).

5. Moneda de aur în greutate cam de trei ducați. Avers: un cap cu legenda SAPMIS BASIΛE S. Revers: un templu având în interior un altar pe care arde focul.; de o parte o figură umană, de alta un asin, jos două cuțite (Arneth, Sitz.-Ber. Acad. d. Wiss. Phil.-hist. Cl. VI B. 307).

6. Moneda de argint. Avers: un cap cu două fețe, tip Ianus. Revers: legenda SAPMIS BASIΛ și o broască țestoasă, pe care se vede un scut, iar pe scut o lance. Pe ambele laturi S (Arneth, Sitz.-Ber. ibid.).

7. Moneda aflată în vremea lui Densusianu în colecțiile muzeului de la Gotha. Revers: chip ianiform. Avers: monogramă ce pare a conține literele AP. AG. (Kenner, Wien. Num. Zeitschr., XXVII B., 71), interpretate de către Densușianu drept ρμ ς γ τωρ = γ τωρ, ultimul cuvânt, cu înțelesul de dux, fiind epitetul homeric al lui Hermes.

Aceste monede au fost considerate falsuri de unii numismați încă de timpuriu, însă fără dovezi și fără argumente. Astăzi nu se mai știe nimic despre soarta lor și nici nu au mai apărut altele, sau cel puțin nu au fost raportate.

MARI M.

Crucea dacică

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale manifestării ciclice este marea migraţiune hiperboreană. În plan ezoteric, aceasta corespunde unei coborâri din indistincţia polară pentru a se manifesta în multiplele etape secundare ale ciclului.


Toate tradiţiile antice sunt unanim de acord că Hiperboreea era localizată în Dacia străveche, centrul celui mai vast imperiu din istorie, Imperiul Pelasg asimilabil Atlantidei platoniciene, condusă de Poseidon. Ori, atât miturile cu referire la Hiperboreea cât şi cele referitoare la Atlantida, sunt unanim de acord că acestea erau centre ale tradiţiei primordiale. Prin urmare la acestea se raportează, în plan istoric, simbolismul Centrului.


Voi cita câteva mărturii ale antichităţii pentru o edificare completă. Pindar, cel mai erudit poet al Greciei antice, ne spune în opera sa intitulată “Olimpicele” că după ce a construit zidurile Troiei ajutat de Poseidon/Neptun şi eroul Eac, Apollo s-a întors în patria sa de pe Istru (Dunărea), la hiperboreeni. Clement Alexandrinul este şi mai concludent numindu-l pe Zamolxe/Apollo Hiperboreanul în a sa operă intitulată “Stromata”. Mai mult, Strabon afirmă categoric că „primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului (Dunărea).


Din Dialogurile lui Platon (Kritias mai ales) aflăm că Atlantida era situată dincolo de Strâmtoarea Gaditană şi avea ca rege pe Poseidon, un alt atribut al lui Zamolxe şi nume al unuia dintre preoţii regi ai pelasgilor. Poseidon, după cum afirmă tradiţiile greceşti, domnise peste regiunile din preajma Muntelui Atlas, situat în ţara hiperboreilor sau în nordul Istrului de Jos. Această situare, după cum se poate observa concordă întru totul cu localizarea pe care o dădeau anticii Hiperboreei. De la numele muntelui Atlas vine numele Atlantidei şi nu de la altceva. Din punct de vedere geografic această Atlantida cuprindea regiunea sudică a Carpaţilor şi în particular Oltenia.


Am vorbit despre hiperboreeni şi despre atlanţi, care par a fi de fapt unul şi acelaşi popor în etape diferite ale evoluţiei sale în plan mitic. În plan material însă, acest popor cu caracterele sale primordiale poartă un alt nume şi anume acela de pelasgi. Despre aceşti pelasgi Densuşianu ne spune, după ce a studiat întreaga literatură antică cu referire la ei, că „ au fost primii care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. Pentru poporul grec, Pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de -dioi – divini, pe care ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale. Din cele afirmate de N. Densuşianu se poate observa caracterul de popor primordial şi civilizator al pelasgilor. Mai departe acelaşi autor ne lămureşte unde îşi aveau sălaşele aceşti pelasgi:” În timpurile preistorice gintea pelasgă avusese o vastă extensiune geografică. Ea formase totodată şi o mare unitate politică, un imperiu enorm. Reşedinţa principală a acestor regi (pelasgi-n.n) se afla în nordul Dunării de jos, pe pământul Daciei vechi. Aceasta o confirmă tradiţiunile geografice, ce le aflăm la Homer şi Hesiod, şi aceasta rezultă din istoria cea sacră a egiptenilor, fenicienilor, asirienilor şi perşilor.
Identificarea dintre hiperborei şi pelasgi este făcută şi de Apollonius din Rhodos care ne spune textual: „hiperboreenii sunt Pelasgi locuind în nordul Thraciei”. Pe lângă această afirmaţie fără echivoc mai amintim faptul că , la Dodona, sanctuarul lui Zeus, întemeiat de hiperboreeni în Epir, divinitatea supremă era adorată sub numele de Zeus Pelasgikos. Tot astfel este invocat marele zeu al lumii preelenice de către Ahile în Iliada iar Scoliastul lui Pindar, în genealogia zeilor pe care o propune, spune că Hiperboreus este fiul lui Pelasgos. Deci, pentru a arăta existenţa rasei primordiale în ciclul nostru de existenţă numele de pelasg este mai nimerit încă ca şi acela de hiperboreu.


În plan mistic, simbolic, poetul antic Asius ne spune că Pelasgos este fiul Geei, adică „născut din pământul negru” termen care face referire la indistincţia primordială. Prin urmare, termenul Pelasgos este desemnarea Omului primordial sau Universal, acel Adam Qadmon al tradiţiei ebraice şi islamice. Transpunerea acestor adevăruri ezoterice în plan material ne dă următoarea afirmaţie: pelasgii, autohtonii de la Dunărea de jos, adică „născuţi din pământul negru” , au pus bazele unui imens imperiu lumesc al cărui apogeu a fost atins în vremea lui Saturn/Zamolxe, care în tradiţiile româneşti este numit Omul Mare, ce şi-a extins dominaţia asupra întregii lumi cunoscute.

Istoria sacră se împleteşte cu istoria profană. Simbolismul Centrului şi al Polului şi manifestarea lui în plan material.

Spuneam la începutul articolului că marea migraţiune hiperboreană percepută prin prisma ezoterică, este o descindere din indistincţia polară pentru a se putea manifesta în multiplele planuri secundare ale ciclului. Ori în plan material această descindere este tot una cu termenul migraţiune. Privind această migraţiune a pelasgilor din centrul primordial de la Dunărea de Jos şi din Carpaţi se poate observa că migraţia în cauză nu are nimic dintr-o emigraţie în sensul înţeles de moderni. Ea nu are nimic improvizat, întâmplător sau precipitat, şi mai ales, nu are nimic violent. Totul se petrece sub semnul civilizaţiei întrucât peste tot pe unde au ajuns pelasgii se remarcă o înflorire a culturii şi civilizaţiei băştinaşilor sub noul imbold.


Simbolurile şi istoria ne spun acelaşi lucru. Simbolul autentic este o cheie a unor secrete transcendente ce-şi au corespondent în lumea materială. Simbolurile care nu se supun acestui criteriu nu sunt simboluri autentice.


Reprezentarea cea mai simplă a ideii de Centru în tradiţiile antice este imaginea cercului cu un punct în centrul său. Punctul reprezintă unitatea, principiul din care toate lucrurile au pornit iar cercul este imaginea lumii. Transpunerea acestui simbol în plan literal ne dă afirmaţia întâlnită în Evanghelia după Ioan: „La început a fost Cuvântul” . În plan istoric însă, acest simbol face referire la punctul de plecare al civilizaţiei umane care în toate tradiţiile antice este Centrul Lumii sau Polul Spiritual. Unde se afla acest pol spiritual al tradiţiilor antice ne spune poetul roman Marţial în Epigramele sale: „Soldat Marcellin, tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperborean şi astrele polului getic!” Încă Ovidiu , poetul roman exilat la Tomis, în Tristele, spune că a fost silit să trăiască în exil sub axul boreal, în stânga Pontului Euxin. Acelaşi autor ne spune, în Ponticele de această dată, că vorbeşte în imaginaţie cu amicul său Marco de la Roma sub Axul Boreal, în ţara geţilor. Destul de limpede cred eu….


Probabil vă veţi întreba ce legătură are Centrul cu Polul. Întotdeauna Centrul Lumii este un punct fix, pe care tradiţiile sacralităţii antice se învoiesc să-l desemneze sub denumirea de Pol deoarece în jurul său gravitează lumea.

Atenţie însă, în limbajul simbolic, gravitaţia lumii nu înseamnă acelaşi lucru cu gravitaţia pământului şi prin urmare nu este vorba de polul geografic ci de polul spiritual. Acesta este punctul (locul) primordial din care au plecat cultura şi civilizaţia şi chiar tradiţiile sacralităţii originare, oglindite cu mai multă sau mai puţină acurateţe în tradiţiile secundare ale ciclului, afectate în plan material de migraţia pelasgă. Ori, chiar în acest punct apare situat şi Muntele Cosmic, Piramida Cosmică, Arborele Cosmic, Arborele Vieţii, al tradiţiilor antice. Dacă Dacia străveche a fost acest centru spiritual al lumii vechi atunci ar trebui să existe măcar o mărturie în tradiţia populară care să confirme acest fapt. De ce în tradiţia populară? Pentru că tradiţia populară nu este populară la origine. Ceea ce poate fi popular este doar faptul supravieţuirii acestei tradiţii atunci când aceste forme tradiţionale sunt dispărute. Prin aceasta, se înţelege păstrarea acestei tradiţii de către popor, într-o formă aproape deloc înţeleasă, el împlinind funcţia de „memorie colectivă” al cărei conţinut este însă venit din altă parte. Ceea ce uimeşte la aceste tradiţii aşa zis populare este faptul că, cu cât se sondează mai adânc în conţinutul lor, cu atât se descoperă o sumă mai mare de elemente cu caracter ezoteric, adică tocmai acele elemente care sunt mai puţin caracteristice vulgului, în esenţă. Acest fapt, singur are darul de a demonstra că atunci când o formă tradiţională este pe cale de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi încredinţează în mod voit, memoriei poporului, ceea ce altfel s-ar pierde în mod iremediabil. În plus, oarecum chiar răutăcios, ignoranţa maselor este o garanţie pentru cei care transmit aceste mărturii memoriei colective, că ceea ce are un caracter ezoteric (ascuns) se va menţine la fel, rămânând cel mult, o mărturie a trecutului, pe care cei apţi din timpurile ce vor veni, o vor putea dezlega.


Or, tradiţia că Centrul Lumii asimilat Polului spiritual este încă vie în conştiinţa ţăranului român este chiar folclorul românesc care mărturiseşte despre „Osia Lumii”, sau „Buricul Pământului”, plasat în Bucegi, pe vârful Omu, închinat divinităţii supreme a lumii vechi Zamolxe/ Saturn/ Omul. Pe acest munte se înaltă Columna cerului denumită şi Întreitul stâlp al cerului pe care anticii îl numeau în mod expres Cardines Mundi, Omphalos, Muntele Cosmic.

Din mărturiile existente se poate trage concluzia că marea migraţiune hiperboreo pelasgă s-a desfăşurat mai întâi pe verticala nord sud, pe direcţia Marea Baltică – Grecia şi mai târziu nordul Africii, avându-şi punctul central în Dacia străveche. Unind aceste puncte obţinem o dreaptă verticală simbol al axului lumii care din punct de vedere al geografiei sacre, nu era altceva decât meridianul 0 al antichităţii. Totul se reduce, aici, la Dunărea de Jos, de la genealogia popoarelor până la originile culturii şi civilizaţiei.


Emanaţia centrului spre stânga şi spre dreapta dă din nou o dreaptă de această dată orizontală. În plan istoric avem mărturii despre existenţa pelasgilor pâna la Oceanul Atlantic , parte a Europei care aparţine grupelor de culturi trace şi celte, care în genealogia mitică a popoarelor se trag din pelasgi. Mărturii antice, istorice de această dată, ne spun despre extensiunea neamului dac până în China, Asia Mică şi Asia centrală fiind ocupată de massageţi; iar prinţul Rama, preot scit (trac), cum îl desemnează Ramayana i-a condus pe pelasgi până în India! Aceste două verticale, în plan material, ne arata că la un moment dat , undeva în jurul anului 8000 î. Hr., exista un centru de cultură, civilizaţie şi spiritualitate latentă, situat la Dunărea de jos, care în diferite etape cuprinse până la circa 1200 î.Hr. şi-a exercitat influenţa asupra întregii lumi antice! De remarcat acea Cale a Zeilor formată din menhirele ce puteau fi văzute până spre zilele noastre (astăzi se mai găsesc foarte puține dintre ele) din nordul Dobrogei până spre Crimeea și spre stepele Asiei.


Poziţia de Centru a Daciei nu este greu de dovedit nici măcar geografic. Dacă luam o hartă vom vedea că această regiune de la Dunărea de jos, locuită în prezent de români, se află la distanţă aproximativ egală de toate marginile uscatului cunoscut în acele timpuri!


Suprapunând cele două drepte şi înscriindu-le în cerc vom obţine o nouă figură, anume crucea cu brate egale înscrisă în cerc. Aceasta este simbolul emanaţiei luminii sau a triumfului luminii, cum aflăm din spiritualitatea greacă şi nu numai. În plan material, acest simbol semnifică centralizarea puterii imperiului Pelasg, cu centrul în Dacia, sub domnia lui Saturn. Densuşianu ne spune că, sub domnia lui Saturn omenirea face un progres enorm pe calea civilizaţiei, catalogându-l drept începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti. Sub imperiul său lumesc, a fost ceea ce miturile numesc unanim vârsta de aur a omenirii, paradisul terestru al Bibliei, acele vremuri pline de abundenţă când domneau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru liniştea şi bunăstarea omenirii. Iată cum lumina, în planul material, istoric, se revarsă asupra lumii din … Dacia!

Referitor la crucea dacică este de reținut că brațul orizontal al acesteia mai este numit și Calea vieții, iar partea superioară a brațului vertical (din centru în sus) se numește Calea Zeilor, pe când partea inferioară a brațului vertical (de la centru în jos) poartă numele de Calea Părinților.


Dacă până sub domnia lui Saturn s-au pus bazele Imperiului Pelasg, imaginea materială a miticei Hiperboreea şi Atlantida, odată cu centralizarea Imperului şi domnia lui Saturn se întreprind noi acţiuni de colonizare şi civilizare a zonelor neatinse încă de binefacerile pelasge. În plan simbolic, aceste acţiuni de revărsare a Luminii peste teritoriile în cauză, se concretizează printr-un X sau Crucea Sfântului Andrei, patronul lupilor în mitologia românească. Prin urmare, nu este vorba de un simbol care să-l desemneze pe Sfântul Apostol Andrei, ucenicul lui Iisus Hristos. De ce? Pentru că Andrei/ Andrea/ Undrea este amintirea lui Andros/Andru din limba greacă care înseamnă Om; iar Om este denumirea sub care s-a păstrat denumirea lui Saturn/Zamolxe în folclorul românesc. El Este Omul Mare al tradiţiilor româneşti şi al antichităţii greco-romane. Deci, dacă în plan simbolic crucea în formă de X este extinderea Principiului, a Centrului, pentru a lumina toate punctele cardinale cunoscute, în plan material ea simbolizează acţiunea civilizatoare a Imperiului Pelasg şi asupra teritoriilor care încă nu intraseră, până la domnia lui Saturn, sub influenţa sa. Dacă suprapunem acest X peste crucea cu braţe egale înscrisă deja în cerc avem o surpriză. Vom obţine „rotiţa celtică” cu opt spiţe sau ceea ce orientalii numesc „roata norocului”, manifestarea deplină a principiului în lume în cadrul unui ciclu de existenţă. Aceeaşi „rozetă”, pe care o avem sculptată în lemnul porţilor tradiţionale din Maramureș sau pe alte obiecte tradiționale țărănești şi care este considerată de cercetători şi etnografi un simbol solar. Este un simbol solar doar în măsura în care Soarele este considerat centrul sistemului nostru solar şi cel care dă viaţă pământului, exact cum imperiul Pelasg sub domnia lui Saturn era „Soarele” care-şi revărsa lumina civilizatoare asupra populaţiilor pe care le îngloba; iar Saturn este Soarele în măsura în care era creierul Imperiului Pelasg!


Dacă prelungim în unghi drept braţele crucii în formă de X, obţinem un semn ce a fost interpretat greşit ca simbol solar, el fiind în fapt o hieroglifă a Polului, acel centru al Lumii situat în Hiperboreea şi Atlantida mitică, concretizată în Dacia, centrul Imperiului Pelasg. Este vorba despre Svastică. Svastica este simbolul manifestării depline a principiului în lume iar traseul său pe circumferinţa cercului arată plenitudinea acţiunii sale benefice asupra tuturor făpturilor intrate sub influenţa sa. Dacă privim svastica descompusă în elementele sale componente obţinem doi Z; Principiul descompus în cele două elemente esenţiale: elementul masculin, pasiv şi elementul feminin, activ, acel Yin/Yang al Extremului Orient.


În lexiconul Suidas găsim o afirmaţie şocantă, am putea spune, anume că Zamolxe este şi nume de zeiţă. Zeul dacilor sub aspectul său masculin si pasiv era cunoscut sub numele de Zamolxe şi identificat, în plan terestru, cu persoana marelui său preot Saturn, regele Imperiului Pelasg. Ori despre Saturn aflăm că avea de soaţă pe Rheea, care se traduce Regina. Regele şi regina, zeul şi zeiţa, reflectarea planului spiritual în plan material si invers! Iată de unde decurge principiul regalităţii sacre! Axa Lumii, prin care ezoterismul vede legătura între Cer şi Pământ, era situată în Dacia-Centrul spiritual, şi aproape şi material al lumii, unde trebuia să fie „precum în cer, aşa şi pe pământ”! Prin urmare cei doi Z au un dublu sens. Ei reprezintă iniţialele Principiului descompus în forţele care-l constituie, şi reflecţia acestora în lumea materială, sub forma regelui preot si a reginei preotese! Valoarea sacră a acestui simbol o aflăm de la Vasile Lovinescu care ne spune că un domn educat încerca să-i explice unui ţăran român că svastica este un simbol de import şi care a primit răspunsul uimitor: „Ba nu! E a nost! Îl avem de pe vremea Urieşilor!” Ori, aceşti uriaşi sunt atestaţi de tradiţiile greceşti ca ciclopi care locuiesc în Ţara Zeilor, dincolo de Dunăre (Istru), mitica Hiperboreea. În plus, atât Rheea cât şi Saturn sunt pomeniţi în descântecele populare româneşti. Mai trebuie să spunem că există o formă particulară a svasticii care se prezintă sub forma a doi S suprapuşi. Aceasta reprezintă pe Dublul Zamolxe, sub forma zeilor şerpi, de la care avem denumirea Insulei Albe sau Insula Şerpilor.

Ultimul simbol veritabil care desemnează activitatea deplină a principiului şi a Centrului în lumea materială este Octogonul. Acesta ia fiinţă prin unirea diametrelor celor doua cruci, de unde se obţine câte un pătrat, care apoi, este aşezat unul peste altul prin suprapunere. Acest simbol este caracteristic poporului român, îl aflăm atât în cusăturile ţărăneşti cât si în ornamentaţia bisericilor de lemn şi nu numai. Cupolele majorităţii bisericilor închipuie un octogon în care este reprezentat Iisus Pantacrator, adică manifestarea deplină a principiului hristic, a Verbului Creator, iar turlele bisericilor ortodoxe sunt de regulă octogonale. Octogonul apare de-a lungul istoriei românilor aproape peste tot, ceea ce demonstrează cu prisosinţă că , atunci demult, în negurile istoriei , centrul spiritual al Lumii desemnat sub numele de Pol se afla în Dacia, şi că acest simbol este o moştenire arhetipală rămasă de la pelasgi poporului român, descendent direct al acestui neam care prin capacităţile sale, a devenit în ochii anticilor legendar. El apare pe cuşma lui Vlad Ţepeş, dar și pe stema unirii de la 1600.

Ce e mai ciudat este că decoraţia militară românească numită „Ordinul Steaua României este tot de formă octogonală.

Forma octogonală o găsim şi în planul oraşului medieval Alba Iulia, locul primei uniri a tuturor românilor, sub Mihai Voievod Viteazul!

Iată cum Istoria sacră, relatată de simbolurile autentice şi străvechi, se oglindeşte în planul istoriei profane. Ea ne spune despre vremuri demult apuse în care Dacia era centrul spiritual al lumii, locul unde Principiul, Dublul Zamolxe, comunica cu manifestarea sa materială marele preot şi marea preoteasă , regii Imperiului Pelasg, pentru a-şi revărsa binefacerile asupra întregii lumi cunoscute.

(Sursa: Quadratus)

MARI M.

Amintiri despre eroul-monah Gherasim (Iorgu) Cosma- un erou necunoscut din Războiul pentru Independență de la 1877

Reproduc un articol scris de preotul militar Constantin Neagu pentru a vă aduce la cunoștință povestea unui brav luptător în Războiul pentru independență din 1877, cu rădăcini pe plaiurile buzoiene, dar cu o inimă mare cât România, luptător devenit un adevărat erou prin faptele-i de luptă, nebăgat în seamă ca veteran de război, dar pe care Dumnezeu a avut grijă să-l răsplătească cu un sfârsit măreț. În continuare, articolul de care pomeneam:

Când în anul 1902 s-au aniversat 25 de ani de la proclamarea Independenţei, la Bucureşti a avut loc, în ziua de 10 mai, o impunătoare manifestaţie. La festivităţi a participat şi sergentul veteran Iorgu Cosma, fiu duhovnicesc al Episcopiei Buzăului, din păcate mai puţin cunoscut în zilele noastre, căruia îi închinăm în mod deosebit aceste rânduri.

A fost odată… un monah erou! S-a născut în comuna Vipereşti, satul Ruşavăţu, judeţul Buzău, în anul 1847, din părinţi binecredincioşi şi cinstitori de Dumnezeu, Iorgu Dimitrie şi Ioana Cosma, amândoi ţărani plugari. A fost încorporat în armată în anul 1870, efectuându-şi stagiul militar la Batalionul 2 Vânători, din ţinutul Prahovei, ajungând un oştean de frunte. După ce a fost lăsat la vatră, pentru a se întreţine, fiind stâlpul principal într-o casă c-o mamă bătrână a îndeplinit mai întâi slujba de picher în localitatea Câmpul, judeţul Buzău, unde s-a şi căsătorit. După un an, a fost încadrat ca brigadier la pădurile statului din plaiul Slănic, fiind numit în anii următori subcomisar în oraşul Buzău şi apoi felcer la spitalul judeţean din aceeaşi localitate. Declanşându-se războiul cu turcii, în anul 1877 s-a înrolat sub drapel la batalionul unde îşi satisfăcuse stagiul militar.

Când a plecat de acasă, menţiona gazetarul P. Macri de la ziarul „Universul“ din 12/18 mai 1902, a strâns în braţele sale pe bătrâna sa mamă care plângea şi i-a zis: “Mă duc, mamă, mă duc, acolo unde armata mă cheamă. Acolo unde am făcut şi milităria. Ştii, mamă? Ţara mă cheamă. La luptă, mă cheamă. Mă voi putea număra şi eu printre aceia care va lupta pentru ţară, pentru neam, pentru lege. Voi lupta pentru independenţă şi libertate. Şi… te rog ceva, mamă. – Se opreşte. Ş-apoi după ce-i şterge lacrimile bătrânei continuă: – Dacă o fi să mor să nu mă plângi mamă, că ştii…cei care mor pentru ţară, pentru neam şi lege aceia vor merge sus. Acolo sus… vor merge la ceruri.”

A plecat de acasă cu gândul de a fi tare. A ajuns la fosta sa unitate din vremea cătăniei, unde a fost repartizat şi s-a instruit pentru marea luptă ce trebuia să aibă loc, dincolo de hotarele de la Dunăre. A strălucit în cele mai aprige bătălii de pe câmpiile Bulgariei. La întâiul atac de la Griviţa, din subunitatea sa n-au supravieţuit decât el şi patru soldaţi, toţi ceilalţi fiind ucişi de focul năpraznic aruncat de puştile şi tunurile inamicului. Curajul nu l-a părăsit însă pe sergentul erou Iorgu Cosma care, deşi lovit de gloanţe, a scăpat doar rănit, având credinţa puternică că Dumnezeu îl va ajuta să-i biruiască pe vrăjmaşi. Devotat faţă de ţară, el a participat victorios şi în luptele de la Griviţa, Rahova, Vidin, Smârdan, Nicopole şi Plevna, unde inamicul a capitulat în faţa bravei oştiri române, războiul luând sfârşit. Rănit, mobilizatul de pe Valea Buzăului a ajuns la spitalul de la Turnu Măgurele.

Într-o zi rece de noiembrie, scrie Ştefan Georgescu – sergent, au venit la spital domnitorul Carol şi ţarul Rusiei, Alexandru. Acesta împreună cu suveranul nostru se opreşte la patul unui Roşior. Împăratul Alexandru cum îl vede, exclamă în franceză: “- Iată un turc!… ăsta este turc, nu-i aşa?… Are figură de turc!” Atunci Domnitorul nostru îl întreabă pe rănit: “- Aşa-i, eşti turc?” “ Nu, nu! Sunt… Roşior şi de fel sunt de prin părţile judeţului Buzău.” Îndreptându-se spre împărat, acesta îi tălmăceşte răspunsul şi râde. Împăratul pregăteşte o medalie, era Crucea „Sfântului Gheorghe”. Apoi se apropie şi i-o dăruieşte Roşiorului. După scurtul şi emoţionantul ceremonial, urmează Domnitorul nostru Carol ce-i dăruieşte… tot Roşiorului, medalia „Steaua României”. Martor ocular la acest moment, sergentul Ştefan Georgescu, şi el rănit, vecin de pat cu medaliatul, îl descrie pe buzoian ca pe un băiat plăcut, naiv, blajin şi modest. Peste câteva zile când rana de la mână, care din fericire nu-i atacase osul, evolua spre vindecare, Iorgu Cosma s-a externat şi a pornit spre regimentul său. “Eram trist, spune Ştefan Georgescu – sergent, că mă despart de un astfel de tovarăş. În vecinătatea lui rănile mele mult mai adânci, deveneau mai uşor de suportat. Mă lipisem de el precum copiii, faţă de cei care încearcă să le ofere fie şi puţină dragoste cu toate că… sincer să fiu mă muşcase puţin gelozia. Atunci (n-am să uit) el parcă mi-a înţeles gândurile şi în delicateţea sa plină de naivitate, mi-a propus: „- Alegeţi şi tu una dintre ele. -Nu glumeşti? -Nu, alegeţi-o pe care o vrei. -Nu se poate, nimeni în afară de tine nu are dreptul să poarte ce tu ai meritat.” Rămas pe gânduri, medaliatul de pe Valea Buzăului, după ce le mai priveşte încă o dată, le introduce în buzunarul mantalei, ridicând cu mândrie capul. Deodată s-a întâmplat că la acest om c-o fire blajină şi modestă să prind ceva nemaiîntâlnit. Într-o clipă am văzut pe faţa sa atâta mândrie încât n-am putut vedea într-o viaţă. Da, în viaţa mea n-am văzut o fiinţă mai orgolioasă. Apoi…luându-şi ziua bună, pleacă pe jos pentru a-şi găsi Regimentul, aşa cum primise ordinul“.

În anul 1878, după terminarea războiului, se întorcea acasă şi sergentul Iorgu Cosma, ciuruit de gloanţe, cu nu mai puţin de 6 medalii, strălucindu-i şi acoperindu-i trupul rănit cu frumuseţea lor. Bucuria i-a fost însă umbrită, aşa cum scria ziarul ,,Universul“ în anul 1902, de pierderea celor dragi, deoarece la scurt timp după întoarcerea sa, soţia sa s-a mutat la cele veşnice. În acest context a hotărât să ia drumul mănăstirii, intrând în anul 1884 în obştea monahală de la Ciolanu şi primind îngerescul chip cu numele Sfântului Cuvios Gherasim de la Iordan(+475), prăznuit în calendarul Bisericii Ortodoxe la data de 4 martie. Numai aşa putea să se creadă mai aproape de Dumnezeu, de camarazii săi căzuţi în luptă, de mama şi soţia sa, aşa cum remarca preotul Gabriel Cocora. Pe acest front al războiului nevăzut, aşa cum numesc Sfinţii Părinţi confruntarea cu forţele întunericului în vederea dobândirii cununii de lauri a mântuirii, a luptat până la sfârşitul vieţii, din starea smerită a unui ascultător de rând, în Biserica lui Hristos. Călugăr evlavios şi râvnitor, la miezul nopţii, când suna clopotul conform pravilei monahale, se afla întotdeauna aproape de uşa bisericii, aşteptând cu nerăbdare şi vie emoţie slujba Miezonopticii. Purta la gât, ca pe un odor de mare preţ, o cruciuliţă mică, primită în vremea copilăriei de la binecredincioasa sa mamă. A purtat-o şi în timpul războiului, mărturisind adeseori prietenilor şi apoi fraţilor monahi că prin puterea ei a biruit în luptele crâncene de la Griviţa, Rahova, Vidin, Smârdan, Nicopole şi Plevna.

La împlinirea unui sfert de veac de la declanşarea Războiului de Independenţă, eroul-monah s-a pregătit pentru a fi de faţă la manifestările prilejuite de acest măreţ eveniment. Primul demers oficial l-a făcut la stareţul mănăstirii Ciolanu, arhimandritul Dosoftei Georgescu, pentru a-i cere voie să meargă la Bucureşti. Stareţul şi-a închipuit că până în capitală fiind cale lungă o să-i trebuie hrană şi cazare şi, datorită sărăciei, va fi pus în situaţia de a cerşi, motiv pentru care nu i-a îngăduit să plece. Cu gândul la bucuria revederii camarazilor de arme şi însufleţit de patriotismul şi amintirea strălucitelor victorii petrecute cu un pătrar de veac înainte, a plecat de la Ciolanu, pe jos, până la gara din Buzău. Arătându-şi decoraţiile, a cerut şefului de staţie un bilet de călătorie gratuit până la destinaţia mult dorită. Răspunsul acestuia la solicitarea monahului a fost: N-am această împuternicire, dar fă o petiţie directorului general al CFR. A scris-o şi în scurtă vreme a primit răspuns negativ. Surprins, a plecat pe jos (mai era vreme), ajungând chiar pe 10 mai, ziua rânduită pentru somptuoasa paradă militară, ultima manifestare la care se mai purtau ca nişte veritabile trofee de biruinţă, vechile drapele de luptă de pe câmpiile Bulgariei, unele sfârtecate de iatagane, altele ciuruite de gloanţe. Pe o ploaie torenţială, văzându-se aproape de cei ce urmau a fi sărbătoriţi de impresionanta adunare, a fost aşezat de către organizatori, la marea defilare, în fruntea veteranilor din Regimentul 10 Dorobanţi Putna. Pe straiele sale modeste de călugăr şi-a aşezat pe piept decoraţiile dobândite pe timpul glorioaselor lupte de odinioară, martore vii ale vitejiei sale. Participarea la parada din 10 mai 1902 i-a fost însă fatală eroului monah. Obosit din cauza distanţei parcurse pe jos de la mănăstirea Ciolanu la Bucureşti, înfometat şi grav afectat de ploaia care i-a pătruns până la piele, provocându-i o dublă pneumonie, în ziua de 11 mai a anului 1902 a trecut pragul acestei lumi . Consiliul de miniştri, aflând de tragedia eroului, a spus că, probabil, înmormântarea se va face pe cheltuiala statului, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat. Dacă în ediţia din 12 mai 1902, celebrul cotidian bucureştean, „Universul“, titra că la defilarea din 10 mai, a participat şi un călugăr cu pieptul plin de decoraţii, ce luase parte la războiul din 1877, în numărul din 13 mai dădea câteva detalii, cine a fost, de unde este şi ce i s-a întâmplat, iar în următoarea zi, făcea următorul apel: “întrucât viteazul veteran a luptat pentru independenţa ţării şi gloria neamului, trebuie să fie înmormântat cu toate onorurile ce i se cuvin […]. El care a luptat pentru poporul acestei ţări, poporul să-1 îngroape şi să-1 conducă pe viteazul sergent până la ultimul locaş. El şi-a făcut datoria faţă de ţară iar poporul să-şi facă şi el datoria […] îngropându-1 pe cel a cărei memorie va fi neştearsă, datorită vitejiei de care a dat dovadă pe câmpiile Bulgariei”. Se lansa şi invitaţia la o chetă publică, redacţia ziarului deschizând lista cu suma de 50 de lei. Trezită dintr-odată din indiferenţă şi ignoranţă faţă de valorile autentice naţionale, opinia publică, aşa cum se întâmplă de obicei, când nimic nu mai foloseşte celui în cauză, a aflat că pe pardoseala azilului a murit un erou, pe care doar cu o zi înainte mulţimea îl aclamase. Ştirile „Universului“ i-au mişcat pe toţi. Sub aceste auspicii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit în şedinţă de lucru în ziua de 15 mai 1902. Pe agenda discuţiilor s-a aflat cazul Gherasim (Iorgu) Cosma, motivul fiind faptul că fostul ostaş a avut timp de 25 de ani şi calitatea de monah. Episcopul Pimen al Dunării de Jos (1902-1909) a făcut să exalte inimile participanţilor arătând unele din bravele fapte din război ale răposatului şi motivele care l-au determinat să ia calea călugăriei. La final membrii Sfântului Sinod au hotărât: corpul neînsufleţit al fostului monah va fi depus la biserica „Sfântul Gheorghe Nou”; va fi înmormântat la mănăstirea Cernica; delegatul Sfântului Sinod pentru a oficia serviciul înmormântării va fi episcopul Pimen. La rândul său şi armata a hotărât să organizeze un program al înmormântării, o paradă şi să trimită reprezentanţi, cu convingerea că meritele acestui fost brav ostaş, trebuie să reprezinte o pildă vie, o pildă a recunoştinţei ce trebuie s-o simtă întreg neamul românesc atunci când este vorba de vitejie pentru a apăra patria.

Vorbind despre înmormântarea eroului, realizăm lecturând presa vremii, că aceasta a fost fără exagerare, una grandioasă. Acelaşi cotidian de mare tiraj, mai sus amintit, consemna, cu obiectivitate, că: “întreaga Capitală a venit să vadă pe viteazul sergent pe care îl îngroapă poporul cu toată pompa cuvenită marilor eroi”. Martor al tristului eveniment, sergentul Ştefan Georgescu scria cu mult talent în memoriile sale: “Frumoasă paradă i s-a făcut, frumoasă înmormântare. Dar nu s-a mai văzut atâta îngrămădire de lume; a trebuit ca rânduri strânse de jandarmi să deschidă calea, înlăturând nenumărata mulţime, ca să poată trece cortegiul. Cel care a dus o viaţă chinuită, avea o înmormântare impozantă.” Aşa cum s-a stabilit de către Sfântul Sinod, defunctul aşezat în sicriul de zinc, a fost depus la biserica „Sfântul Gheorghe Nou“, iar serviciul funerar a fost oficiat de un sobor de preoţi şi diaconi, sub protia Preasfinţitului Pimen, episcopul Dunării de Jos. După slujbă, delegatul Sfântul Sinod al Bisericii Otodoxe Române a ţinut şi o mişcătoare cuvântare. Spre edificare, reproducem câteva fraze din necrologul presărat cu alese harisme omiletice, rostit cu această ocazie: “Sunt 6 zile de când întregul nostru popor, de la munte până la mare, a sărbătorit 25 de ani de la Independenţa Statului Român. Sunt 6 zile de când bravul căpitan a primit drapelele care acum 25 de ani fâlfâiau asupra armatei noastre, pe câmpiile Bulgariei, înlocuindu-le cu altele… Sunt 6 zile de când armata a trecut prin faţa şefului ei suprem. Sunt 6 zile de când în rândul bravilor soldaţi s-a văzut un călugăr, care cu pas milităresc şi cu pieptul plin de decoraţii trecea prin faţa Suveranului. Acesta era un vechi ostaş, un vechi luptător, un pui de leu care s-a războit contra duşmanului. Un viteaz. Era sergentul Iorgu Cosma care purta rasa călugărească, sub numele de Gherasim. Viteazul de odinioară era călugărul de ieri şi răposatul de astăzi, al cărui corp altădată, plin de focul vitejiei, îl vedeţi acum rece, dormind în această raclă, somnul veşniciei… Mergi suflet de viteaz, ridică-te sus în lăcaşurile cereşti, unde vei găsi sufletele a lor tăi tovarăşi şi de acolo priviţi către fosta voastră patrie, pentru a cărei glorie aţi trăit, aţi luptat şi aţi murit!”.

Publicaţia „Universul“ oferea, pe prima pagină a ediţiei din ziua de 18 mai, detalii legate de înmormântare, relatând că o imensă masă de lume aştepta în faţa bisericii „Sfântul Gheorghe“ drapată în negru. În cortegiul funerar se aflau muzica militară a Regimentului 6 „Mihai Viteazul”, muzica bergsaghierilor, 20 soldaţi din Regimentul l de Geniu şi Batalionul 8 Vânători. În curtea bisericii se aflau Asociaţia Generală a Studenţilor, Uniunea Studenţilor cu Drapel Albastru, Societatea „Peleş”, Societatea Lucrătorilor din Atelierele de Confecţii Militare, Societatea „Argeş”, Societatea „Vârful de Dor”, Societatea Independenţa Frizerilor, toate purtând drapele. În jurul catafalcului acoperit cu tricolor se afla o mulţime imensă de coroane din partea: Regimentului 10 Putna, cu inscripţia “Lauri pentru cei morţi, monahului Gherasim Cosma, fost sergent în regiment”; Primăriei Capitalei, cu inscripţia “Devotat până la moarte”; studenţimii universitare; Gimnaziului „Şincai”; ziarului „Universul”; ofiţerilor Regimentului 6 Mihai Viteazul; familiei dr. Mina Minovici ş.a. Dintre oficialităţile participante amintim pe secretarul general al Ministerului de Interne, secretarul Ministerului de Război, prefectul Poliţiei Capitalei, primarul şi ajutorul de primar al capitalei, comandantul Garnizoanei Bucureşti, stareţul mănăstirii Ciolanu, arhimandritul Dosoftei Georgescu însoţit de 2 monahi. Carul mortuar tras de 8 cai, înconjurat de foarte multe coroane şi flori şi de mii şi mii de persoane a făcut o oprire în Piaţa „I.C. Brătianu” (astăzi „Universităţii”), unde în alocuţiunile ţinute s-a elogiat figura viteazului care a purtat la inimă drapelul ţării şi sfânta cruce. Dintre vorbitori, amintim pe P. Macarie, din partea ziarului „Universul“, care a subliniat următoarele: “Nu voi vorbi de vitejia acestui distins fiu al ţării, pe care-1 conducem până la ultimul lăcaş. Decoraţiunile ce au strălucit pe pieptul său şi pe care le duce acum sergentul aghiotant din fruntea cortegiului vorbesc îndeajuns. Dumnezeu 1-a iubit, că Dumnezeu iubeşte pe toţi vitejii cei mari, ţinându-1 în viaţă încă 25 de ani, până când a venit să sărute drapelul cel nou al regimentului său şi să defileze pe dinaintea steagului românesc, punându-i curajul în suflet şi împingându-1 la datorie şi în aceeaşi noapte de 10 mai să înceteze din viaţă. Du-te acum la ceruri, viteaz între viteji, care ai ţinut în mână şi drapelul ţării şi sfânta cruce! Poporul te glorifică, iar în locul familiei pe care ai pierdut-o, armata ţi-a dat o nouă familie; e regimentul din care făceai tu parte şi care vine acum după tine până la mormânt. Tu n-ai murit, că vitejii nu mor, te-ai despărţit doar de noi, pentru a te urca la ceruri.” A urmat studentul Tonegaru, a cărui intervenţie s-a încheiat cu cuvintele: Ce fericit eşti bătrâne! Comoara ta este mare sus şi acolo cu drept ţi se vor răsplăti bravele tale fapte. Porţile Raiului sunt deschise. Du-te! Şi-n zborul tău spre ceruri trimite-ne nouă, nerecunoscătorii de faptele tale nepreţuite, iertare! Trimite-ne sfinte, iertare, iertare, iertare!”. După o introducere referitoare la locul naşterii pe plaiurile Buzăului, la locul şi regimentul unde a fost înrolat, la vitejia din timpul luptelor, la dobândirea decoraţiilor, la trăirea sa ca monah pe calea sfinţilor, viteazul, după cum continua să spună în cuvântarea sa, comandantul Regimentului 10 Putna, colonelul Cotescu, venise să mai vadă sărbătorită oastea în care cu drag a servit, să ia parte la bucuria generală ca bun român: “Astăzi că am cinstea şi precăderea ca şi comandant al regimentului său, să-1 însoţesc la locul de veci, mă descopăr şi mă închin cu respect în faţa mormântului său pătruns de durere pentru prematura sa pierdere. Adio brav ostaş, vrednic om, sfânt monah! Dormi în pace şi Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău nobil!”. Pe tot traseul, clopotele bisericilor au sunat cu dangăt de jale, iar din cauza enormei afluenţe de public, carul funebru a fost nevoit să se oprească foarte des. De la bariera „Moşilor”, dricul urmat de numeroase trăsuri s-a îndreptat spre mănăstirea Cernica. La sosirea în cimitirul mănăstirii s-a constatat că locul de veci destinat să primească rămăşiţele pământeşti ale bravului erou monah, aflat lângă o parcelă vecină cu mormântul mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei, nu este unul la vedere şi, în consecinţă, s-a hotărât amânarea cu o zi a înhumării, pregătindu-i-se un loc mai adecvat, poziţionat pe aleea principală, în faţa arhondaricului, cu cea mai frumoasă poziţie la vremea aceea. Aici slujba de înmormântare a fost oficiată pe lângă episcopul Pimen, de stareţul de la mănăstirea Ciolanu, Dosoftei Georgescu şi de clerul mănăstirii Cernica, după care a urmat înhumarea cu binemeritatele onoruri militare. Manifestările de cinstire a eroului care şi-a vărsat sângele pentru unul dintre cele mai scumpe idealuri din toate veacurile – Independenţa, grandioasă demonstraţie de solidaritate naţională s-au încheiat cu tradiţionala pomană.

Zece ani mai târziu, prin bunăvoinţa filantropului Luigi Cazzavilan, directorul fondator al ziarului „Universul“, i s-a ridicat un monument comemorativ pe care stă scris: „Eroului Iorgu Cosma – Plevna, Vidin, Smârdan, Nicopoli, Griviţa, Rahova“, care străjuieşte şi astăzi mormântul. În cuvântarea ţinută cu ocazia inaugurării monumentului din cimitirul mănăstirii Cernica din ziua de 14 octombrie 1912, acesta afirma: “Deşi jalnica moarte a întristat pe toţi, nu mai este cazul să mai învinovăţim pe cineva. Poate că aşa a vrut Dumnezeu. Să i se întâmple ca şi toboşarului de la Arcole, care a murit în culmea gloriei şi-a mizeriei”. La această solemnitate a luat cuvântul şi camaradul lui Iorgu Cosma, sergentul veteran Ştefan Georgescu, pe care l-am mai pomenit în prezentul studiu, crezând în datoria sa de a-şi manifesta sentimentele de preţuire şi cu ocazia inaugurării acestui falnic monument, întru pomenire. A arătat că Dumnezeu alege unii oameni ca pildă, trecându-l în rândurile acestora şi pe Iorgu Cosma, a cărui viaţă şi moarte poate fi folositoare veteranilor. Moartea fostului erou-invalid a devenit folositoare, întrucât a făcut să arunce sămânţă pentru înfiinţarea unei noi instituţii. Institutul pentru invalizii de război, pentru înfiinţarea căruia, iarăşi s-au deschis liste de subscripţie. Continuându-şi discursul, fostul camarad spera că pagina dureroasă şi plină de ruşine în istoria moravurilor se va încheia. Crezând că deşi a trăit chinuit, Dumnezeu l-a ridicat deasupra celorlalţi pentru a biciui trufia celor mari, sergentul Ştefan Georgescu remarca, mai departe, cu sinceritate: “Acest erou, deşi a trăit cea mai chinuită viaţă, ce se poate închipui, în stratul cel de jos şi cel mai obscur al societăţii noastre, Dumnezeu însă 1-a ridicat deasupra noastră a tuturor, ca să biciuiască trufia celor mari şi ca să înscrie o pagină dureroasă şi plină de ruşine în istoria moravurilor din ziua de azi. Viaţa lui a fost o viaţă de erou şi de martir, iar moartea lui strălucire. Monahul Gherasim (Iorgu) Cosma a avut o viaţă de poem”.

Eroul, aşa cum mărturisea unul dintre camarazii săi, care a luptat împotriva inamicilor ca un leu, plin de cele mai adânci sentimente faţă de neam şi ţara sa, n-a trăit după, decât numai din glorioasele sale amintiri. Doar astfel de trăiri, deloc zadarnice, i-au dus viaţa mai departe. Veteranii, camarazii săi, spuneau că moartea sergentului monah, a fost ca a unui luceafăr arătând tinerei generaţii, un drum… mai uman. A fost un model de jertfelnicie în timpul Războiului de Independenţă, iar în partea a doua a vieţii sale un monah simplu care şi-a iubit până la sacrificiul suprem, Biserica, Neamul şi Patria. Sfârşind singur, bolnav, obosit şi flămând într-un azil inospitalier, elogiat preţ de câteva clipe, dar în scurt timp părăsit de toţi, mângâiat numai de iubirea infinită a lui Dumnezeu, monahul Gherasim rămâne peste timp ca un act de acuzare faţă de nepăsarea unora pentru eroi, dar şi ca mărturie în piatră şi bronz pentru generaţiile viitoare că ei, eroii, aşa cum spunea o altă reprezentantă a monahismului românesc, stau jertfă lângă Dumnezeu:

“Noi suntem undeva, în iarba moale,/ În spicul copt, în ţarina fierbinte/ În munţi, cu mândrele poieni la poale,/ Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!/ Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,/ Sus, sus, la ale veşniciei porţi/ S- aducem iarăşi jertfa ne’ntinată,/ Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!/ Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,/ Din noi se-nalţă flacăra cea vie/ Prin care-n ceruri amintim mereu/ Că este pe pământ o Românie./ Şi dacă neamul plânge în nevoi,/ Noi stăm de veghe sus necontenit/ Şi cerem izbăvire pentru voi,/ Căci numai pentru asta ne-am jertfit.” (Eroi au fost, eroi sunt încă/ Monahia Teodosia (Zorica) Lațcu)

Sursa: articol scris de pr. militar Constantin Neagu

MARI M.

Mătrăguna și vechile practici populare legate de ea

I se mai spune şi Doamna Mare, Împărăteasa, Doamna Codrului, Iarba Codrului, Cireaşa Lupului, Ţilidonie, Beladonă, dar cea mai cunoscută denumire a ei este Mătrăguna, cu o variantă singulară, Mândrăghiuna. Într-un descântec, ea este Doamna Doamnelor şi Stăpânitoarea Florilor:

O, Doamna Doamnelor,/ Stăpânitoarea Florilor,/ Ne-am trudit/ Şi te-am găsit/ Şi te-am adus/ Şi-n grădină te-am răsădit,/ Şi te-am pus la loc de frunte/ Ca să ne fii de folos.

“Mătrăguna, poate cea mai puternică plantă de la noi, e tipul unei asemenea făpturi care leagă frumuseţea florilor cu otrava cea mai rea, în seama căreia poporul nostru, ca şi alte popoare, îi pune atâtea, încât e numită împărăteasa buruienilor, Doamna mare. E una dintre plantele în adevăr cu port mându, cu frunze late, cu flori mari, colorate violet purpuriu, dar mai cu seamă cu fructe ca nişte cireşe, negre, rotunde, cu pieliţa întinsă. E însă plină de otravă: rădăcina e otrăvitoare, ca şi frunzele şi fructele. Prinprejurul ei celelalte plante pot fiu rupte, păscute. Ea stă întreagă, în haina-I mândră, fără frică”, o descria profesorul Ion Simionescu, în volumul “Din tainele florilor” (1923).  Botanistul relata despre procesiunile pe care tinerele le făceau la culegerea ei. Dacă va fi folosită pentru a înnebuni pe cineva, femeile care o culeg trebuiau să se dezbrace şi, despletindu-şi părul, să danseze, înainte de a o smulge din pământ. Dacă vor arunce vrăji de dragoste, ritualul culegerii mătrăgunei va avea loc într-o noapte cu lună plină, iar pregătirea plantei se face într-o oală cu apă neîncepută adusă de la trei izvoare, mai relata profesorul Ion Simionescu.

Mătrăguna creşte prin păduri, tufişuri ori viroage. Cultul Mătrăgunei păstrează reminiscenţa din rituri arhaice şi doar puţine ”femei meştere” sau ”vrăjitoare” mai cunosc rânduielile după care se culege.

Există mai multe legende româneşti cu privire la Mătrăgună, dintre care una ar fi cea culeasă din satul Sărăţeni, judeţul Ialomiţa. Se spune că era odată un crai, care avea trei fete. Într-o zi, îi vine craiului poruncă de la împăratul Ponegru să-i trimită un fecior care să-i slujească nouă ani la oaste. Craiul, care îi era îndatorat acelui împărat, se întristă foarte tare căci nu avea niciun fecior. Văzându-l cătrănit, fetele îl întrebară ce i s-a întâmplat. Oftând, el le spuse păsul. Fata cea mare se oferi să se tundă, să se îmbrace voiniceşte şi să plece la împărăţie. Nu prea încrezător, craiul îi dete voie. Însă el se duse la podul de peste Ialomiţa şi se prefăcu într-un leu fioros. Când ajunse fata la pod, se înspăimântă, întoarse calul şi se repezi înspre casă. Dar craiul venise înaintea ei, tare necăjit. Atunci se oferi şi cea mijlocie. Craiul îi dete voie, dar se duse înaintea ei la pod şi se prefăcu într-un lup uriaş. Fata se înfricoşă şi se întoarse acasă.

Cu greu se îndură tatăl s-o învoiască şi pe cea mică. Se tunse şi ea, îmbrăcă straie ostăşeşti, îşi luă arme, încălecă pe un tretin şi porni spre curtea împărătească. La pod, taică-său se prefăcuse într-un balaur cu şapte capete. Dar fata trase fără teamă sabia şi era cât p-aci să-i taie dihaniei un cap. Atunci tatăl se prefăcu iar în om, o sărută pe frunte, îi ură drum bun şi îşi luară rămas bun. Sluji fata opt ani împăratului Ponegru, înfăptuind în acest timp nenumărate isprăvi vitejeşti. Dar un ghinărar mai bătrân se duse într-o zi la stăpânul său şi-i spuse: ”Măria ta, nu-i a bună cu feciorul craiului acela. La toţi tovarăşii lui le-au crescut mustăţile şi bărbile, numai lui nu. Prea are ochi frumoşi, chip frumos, prea seamănă a muiere”. Tare se minună împăratul auzind acestea. Se sfătuiră ei şi hotărâră să-l încerce pe oştean.

Într-o zi de târg, trecu armata prin cetate, unde erau întinse tarabe cu tot felul de podoabe femeieşti. Dar ”feciorul” craiului se îndreptă spre o tarabă cu arme şi-şi cumpără un buzdugan. Mai făcură împăratul şi ghinărarul câteva încercări, însă nu s-a putut dovedi că ostaşul cu pricina ar fi fată. Într-o zi, fiind o zăpuşeală straşnică, ghinărarul scoase oastea la scăldat. Atunci, ”feciorul” de crai intră în apă şi spuse că vrea să încerce vadurile, să vadă unde-i locul mai bun de scăldat. Ajunsă pe malul celălalt al Ialomiţei, fata îşi scoase cămaşa şi atunci văzură toţi că nu e băiat. Se iscă mare tulburare în oaste, iar ghinărarul, văzându-se păcălit, puse o săgeată în arc şi ţinti spre domniţă. Dar Zâna Pădurilor, ce tocmai trecea prin crângul de pe malul stâng al râului, o prefăcu îndată pe fată în Mătrăgună şi săgeata trecu şuierând pe lângă tulpină. În fine, şi-a recăpătat înfăţişarea omenească, s-a întors acasă şi, întrucât tatăl său plecase în lumea celor drepţi, a fost aleasă crăiasă, rămânând în amintirea locului ca foarte frumoasă, dreaptă, vitează şi tămăduitoare, bună cu cei buni şi rea cu cei răi. Ciudat e că, în legenda respectivă, domniţei i se spune uneori ”Mândra Ghiuna”, lăsându-se impresia că pe fată o chema Ghiuna.

Planta zisă Mătrăgună este culeasă cu mai multe scopuri: ”Dacă vrei să-ţi vezi norocul, câţi copii vei avea; dacă vrei să te măriţi cu cineva; dacă ai duşmănie pe cineva şi vrei să-i faci rău; dacă vrei să moară femeia cuiva, sapi Iarba Codrului”. Cine o sapă nu mănâncă nimic în ziua aceea. Când o sapă, îngenunche de 15 ori spre Răsărit, de 15 ori către Apus, de 15 ori spre Miazăzi şi de 15 ori către Miazănoapte, apoi aprinde tămâie şi o sapă pe gândul ce-l are. De găseşte vreo gânganie la rădăcina plantei, o chinuie sau o ucide, dacă-i doreşte moartea cuiva. Unii cred că ajunge doar strivirea rădăcinii ca să aducă moartea vrăjmaşilor. Însă peste tot se spune că e păcat a căuta realizarea dorinţelor prin ea. De aceea, când cheamă puterile ei, culegătoarele aprind tămâie, lumânări, îi duc daruri, pâine, sare, bani şi se roagă Celui-de-Sus pentru izbăvirea de păcate.

Mătrăgunei îi este atribuită o viaţă aparte, interiorizată. Oamenii se feresc să arunce apă murdară sau alte lucruri pe ea şi nici pe copii nu-i lasă să se joace în jurul ei, fiindcă se crede că planta fie că se usucă, fie că pleacă, ducând cu ea norocul în altă parte. Prin unele locuri, se crede că Mătrăguna se răzbună pe cei care nu respectă şi pângăresc obiceiurile la culegerea ei. Înainte de a o săpa, fata care vrea să se mărite dansează în jurul plantei şi rosteşte o invocaţie ca aceasta:

Mătrăgună,/ Doamnă bună,/ Mărită-mă-n astă lună!/ De nu-n asta, în cealaltă,/ Să nu fiu nemăritată,/ Că s-a ros funda de pleată,/ Degetele de inele/ Şi grumazul de mărgele!

Sapă apoi Mătrăguna şi o aşează pe pământ orientată cu vârful spre Răsărit. În locul de unde este scoasă se pun pâine, sare şi un ban, ”preţul Mătrăgunei”. Se spune că trebuie răsplătită, pentru că altfel nu ajută. Există şi teama că se aude noaptea, strigându-le pe cele care au cules-o şi nu au plătit-o, s-o ducă de unde au adus-o, ameninţându-le cu înspăimântătoare răzbunare, dacă nu s-ar supune.

Prin Nordul României, Mătrăguna se aduce dintr-o ”pădure surdă”, adică destul de depărtată de sat, ca să nu se audă cântatul cocoşilor. Femeile şi vrăjitoarele care merg să caute Mătrăguna pornesc încă din zorii zilei, înainte de a se fi deşteptat cineva din sat, având grijă să nu fie zărite. Dacă un câine sau o pisică simt prezenţa lor sau dacă se aud cumva lătrături sau mieunături, vraja se risipeşte şi operaţia îşi pierde eficienţa. De obicei, Mătrăguna se culege pe Lună Nouă.

În medicina tradiţională, se întrebuinţa la vindecarea următoarelor boli: dureri de dinţi, de mâini şi de picioare, frisoane, afecţiuni renale, tuse, furuncule, răni, dar şi boala provocată de Iele. În zilele noastre, nu se prea mai apelează la ajutorul ei, creându-se şi impresia că magia pe care o provoacă nu e curată, ci ”neagră”. În acelaşi timp, dat fiind pericolul pe care-l prezintă prin puternica ei toxicitate, leacurile obţinute din ea sunt lăsate pe mâna farmaciştilor şi medicilor.

Deocamdată, amintirile lăsate de forţele ei persistă încă, şi unii o mai întrebuinţează sub piatra de moară, în butoiul de rachiu sau de vin, ca să atragă clienţii la moară sau la cârciumă. Se spune că acela care o posedă are întotdeauna succes. Datorită rădăcinii sale – deseori despicată – care are o vagă asemănare cu o formă umană, i se dă Mătrăgunei şi denumirea de ”Omuleţul de Pământ”. Pe vremuri, era purtată ca talisman, întrebuinţată ca oracol şi considerată plină de puteri pentru toate felurile de magie.

Credinţele legate de ea au fost şi mai sunt răspândite nu numai în România, ci în toată Europa, ba chiar şi pe alte continente. Astfel, se zice că această plantă nu creşte decât în locuri întunecate şi sinistre, prin preajma temniţelor sau la umbra spânzurătorilor. O altă legendă afirmă că Mătrăguna se agaţă atât de tare de pământ încât atunci când e culeasă, ţipă ca o fiinţă omenească schingiuită, iar cei care îi aud ţipetele înnebunesc instantaneu sau mor pe loc. Pentru a scăpa de aceste efecte fatale, cel care o culege îşi înfundă urechile cu ceară şi leagă planta de un câine. Se zice că bietul câine, auzind ţipetele plantei smulse din pământ, cade mort. Destul de sinistru! Totuşi, în România se mai şi glumeşte pe seama ei. Astfel, în ”Rapsodii de toamnă”, poetul George Topârceanu îi atribuie un rol oarecum moralizator:

Numai colo sus, prin vie,/ Rumenele lobode/ Vor de-acuma-n văduvie/ Să trăiască slobode./ Vezi! De-aceea mătrăguna/ A-nvăţat un brusture/ Să le spuie-n faţă una/ Care să le usture.

“În general, culesul plantelor magice cere o anumită specializare din partea actantelor (mai rar actanţi), un timp anume, un loc specific, precum şi o dată anume a anului. Dar parcă nici o altă plantă nu necesită atâtea rigori precum mătrăguna, la cules, prelucrat, întrebuinţat etc.

Timpul predilect de culegere a acestei plante este luna iulie: ”În unele localităţi din Ardeal se plătesc două femei care aduc mătrăguna, că unele dintre ele trebuie să ştie bine când să o culeagă. Aceste femei iau tot felul de băuturi din cârciumă, apoi pâine, sare, praf şi un ban, după ce le-au învârtit de trei ori în jurul unui butoi, contrar mersului soarelui. Cu toate aceste lucruri se înconjoară mătrăguna, închinând şi dorindu-le celor ce intră în cârciumă să nu mai iasă cu punga plină de acolo. Astfel culeasă, planta se pune în butoiul cu vin sau o bucăţică din ea în băutură. Se zice despre unele cârciumi că oamenii merg acolo pentru că-i aduce mătrăguna.” (Dikol, Kristian & Miriam, ”Magia neagră și vrăjitoria”, Iași, Polirom, 2005)

Faptul este subliniat, o dată mai mult, şi de Victor Kernbach, unul dintre cercetătorii importanţi ai mitologiei româneşti, în general:”Culesul plantei nu se face la întâmplare, ci se supune unui ritual riguros, culegătorul având obligaţia curăţiei erotice, a tăcerii, a tainei şi singurătăţii şi trebuind să culeagă mătrăguna numai cu dinţii, la lumina lunii pline; acest act se plăteşte, sacrificial, cu pâine, sare, zahăr şi vin. Fata care alege mătrăguna întâi dansează în jurul ei (uneori dansează chiar în cupluri). Mircea Eliade, care s-a ocupat analitic de acest cult popular complex, remarcă: „Virtuţile magice ale mătrăgunei explică într-un anumit sens destinul ciudat al acestei plante.(Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Lucman, f.a., p. 328).

Potrivit aceluiaşi cercetător român, mătrăguna are un rol important în farmecele cu referire la eros, planta magică vădind un rol deosebit în menţinerea iubirii sau, la rigoare, întoarcerea din drum a celui căruia dragostea i-a trecut: ”Rădăcina de mătrăgună poate într-adevăr avea o influenţă directă asupra forţelor vitale ale omului sau ale naturii: ea are puterea să mărite fetele, să poarte noroc în dragoste şi fecunditate în căsnicie; poate spori cantitatea de lapte a vacilor, acţionează fericit asupra mersului afacerilor; aduce bogăţie şi, în general, în toate circumstanţele, prosperitate, armonie etc.” (Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Lucman, f.a., p. 328) “

Acestui adevărat cult al mătrăgunei, ce se desfășura după un ritual bine stabilit, Mircea Eliade intenționase să-i dedice un întreg studiu, idee la care , ulterior, a renunțat din motive necunoscute.

În zilele noastre prea puțin se mai știu despre astfel de practici, ca dealtfel despre mai toate învățăturile și cunoștințele populare, precum și despre vechile obiceiuri.

MARI M.

Mierea și miedul- cunoscute încă din antichitate de strămoșii noștri

Notarii nu puteau greşi: mierea era pe locul doi, după grâu! …

Părintele istoriei, adică Herodot, scria cu vreo 450 de ani înainte de Hristos, în Cartea a V-a a Istoriilor sale: “Locuitorii din Tracia spun şi că pământurile care se află dincolo de Istru sunt locuite de albine şi că din cauza lor oamenii nu pot merge mai departe”. Pentru perioada antică, există mai multe date despre apicultura practicată de geto-daci. Polibius (200-118 î.Hr.) în Istorii, Cartea a IV-a, scrie: “În legătură cu cele trebuincioase vieţii, pământurile Pontului ne dau vite şi sclavi, în număr mare şi de o calitate pe care toţi o apreciază ca foarte bună. Printre articolele de lux, aceste pământuri ne trimit din belşug miere, ceară şi peşte sărat. În schimb, ei primesc din părţile noastre uleiul care ne prisoseşte şi tot felul de vinuri”. Strabon (69-19 î.Hr.), în Geografie, Cartea a VII-a, scrie amintind de traci: “Posidonius afirmă că luptătorii din Tracia sunt opriţi de credinţa lor să mănânce carne de vită şi aceasta este cauza pentru care ei nu se ating de carnea turmelor. Ei se hrănesc cu miere, lapte şi brânză şi duc o viaţă liniştită şi de aceea li se spune «theosefi» şi «capnobati», adică cei ce îi adoră pe zei şi care nu se hrănesc decât cu aer”. Claudius Aelianus, din Italia, de la Peneste (în jurul anului 200 î.Hr.), în Despre animale, Cartea a II-a, scrie şi el: “Dintr-o anume scriere am aflat că în Sciţia există albine şi că acestea nu se tem de frig. Iar sciţii nu vând miere străină, ci doar miere produsă în ţara lor, cu faguri cu tot”. Deci: pe teritoriul nostru existau albine. Avea dreptate Herodot! Cei trei autori menţionaţi mai sus, care au suferit grele influenţe ale culturii greceşti din bazinul mediteranean, atestă că mierea era folosită în hrana locuitorilor actualului teritoriu al României. Se practica un comerţ serios cu miere şi ceară între geto-daci si grecii din coloniile din bazinul Mării Negre, ca şi între localnicii din zona noastră. Aceste concluzii au determinat, mai târziu, adică în zilele noastre, căutarea de alte dovezi şi vestigii care să dovedească continuitatea acestei nobile profesiuni, albinăritul. Ce găsim noi la Muzeul de arheologie din Constanţa, fostă colonie grecească? Mai întâi, o amforă grecească din secolele IV-III î.Hr., descoperită la Mangalia, vechiul Callatis. Forma acestui obiect, asemănătoare cu a multor alte exponate din aceeaşi sală a muzeului, cu o capacitate de patru sau cinci litri, are o particularitate: o ştampilă pe una dintre torţi, ştampilă dreptunghiulară, cu o inscripţie pe două rânduri, care atestă provenienţa sa din Thasos. Pe rândul de sus scrie clar numele Nicodemus, negustorul proprietar, iar pe cel de jos – Thasos, numele portului grecesc de la strâmtoarea Dardanele. Între cele două înscrisuri apare ca simbol o albină. Pecetea are dimensiuni reduse (3,5/3 cm). Lămuritor vin V. Canarache, cu lucrarea sa Importul amforelor ştampilate la Istria (Editura Academiei, Bucureşti, 1957), apoi Peceţile amforice de la Thasos de Antoine Anne-Marie Bon (Paris, 1957), un catalog englezesc cu reproduceri ale unor peceţi asemănătoare, cu albine, realizate după 12 amfore sau fragmente de amforă descoperite în porturile greceşti Thasos, Chios, Sinope, Heraclion, Rodos, Heghespolis şi Nauson, datând din secolele IV-III î.Hr. Recent, la Abineşti, lângă Mangalia (fostul Callatis), s-a găsit, de asemenea, o amforă (din anii 320-200 î.Hr.) cu o pecete circulară, cu o albină (la fel ca şi celelalte albine de pe alte peceţi, prezentând detalii morfologice exterioare extrem de riguroase) în jurul căreia este scris numele Atenipu, probabil tot proprietar. De ce să fi ales aceşti proprietari albina ca simbol? Desigur, din două motive: 1) albina le era foarte bine cunoscută grecilor, ca şi dacilor de pe litoralul Pontului Euxin, unde, desigur, se practica apicultura, şi 2) comerţul cu miere era sigur înfloritor, amforele nefolosind la altceva decât la transportul mierii din teritoriile colonizate către cele ale locuitorilor care se ocupau cu acest comerţ. Condiţiile istorice grele pe care le-au traversat aceste ţinuturi ale noastre, migraţia popoarelor, războaiele, au distrus mare parte din documentele şi urmele materiale referitoare la începutul Evului Mediu. Pentru a se contura mai bine această perioadă istorică, s-a apelat la arhivele străine, cu ajutorul cărora s-a stabilit că, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, atât genovezii, cât şi veneţienii, navigatori neobosiţi, făceau comerţ în condiţii deosebit de avantajoase cu două oraşe bine ştiute la acea vreme: Chilia – vechiul Licostromion şi Cetatea Albă – vechiul Thyras, ambele la gurile Dunării, Primul traversa Moldova şi lega Marea Baltică de Marea Neagră prin Cetatea Albă, iar al doilea – care traversa Valahia – lega Europa Centrală de ţările aparţinând civilizaţiei greco-bizantine şi mediteraneene prin Chilia. Într-o anumită perioadă, negustorii genovezi exercitau şi o dominaţie politică asupra zonei. Surse documentare din secolul al XIV-lea, descoperite recent, ne oferă o şi mai bună ocazie de a reliefa câteva aspecte necunoscute, referitoare la contribuţia Ţărilor Române la aprovizionarea Bizanţului. Concret, este vorba de registrul notarului genovez Antonio de Podenzolo de la Chilia, de fapt, un fragment bine conservat la Arhivele de stat din Genova, care cuprinde un mare număr de acte notariale întocmite în oraşul dunărean între 25 octombrie 1360 şi 9 iunie 1361. Actele sunt contracte comerciale şi maritime. Cele mai multe sunt scrisori de trată (33), acte de vânzare (29), mandate (12), preţuri (7), contracte ale societăţilor (4), acte privind identificarea unor imobile (20), câteva recipise etc. Prin toate acestea, registrul notarial al lui Antonio Podenzolo prezintă un interes deosebit mai ales prin ceea ce ne interesează pe noi, prin referirile la agricultură şi la comerţul cu produse apicole. Printre produsele comercializate figurează grâul, sarea, peştele, lâna şi vinul. Mierea şi ceara figurează pe locurile 2 şi 3, după grâu. În registru apar frecvent numele unor negustori greci: Ianis Zapos, Ianis Francopolos şi Ianis Vassilikos, domiciliaţi la Adrianopol, dar având case de comerţ la Constantinopol. Un document datat 27 aprilie 1361, arată că Marino d’Isola declară că a primit de la genovezul Antibre d’Opizzi de Monelia bani în schimbul furnizării în termen de trei săptămâni a opt “cantarii” (un “cantarium” de miere echivala cu 150 de livre genoveze sau cu 47,512 kg). Era deci, vorba de 380 kg de miere. În registru mai figurează încă patru contracte având ca obiect cumpărarea a 113,5 cantarii de miere, ceea ce înseamnă 5.384,693 kg, deci o cantitate destul de importantă. Cumpărătorul era un locuitor al Chiliei, armeanul Sarkis, care exporta marfă pe piaţa din Pera, la Constantinopol. Timp de secole, ceara verde românească era renumită pentru calităţile ei deosebite şi era cunoscută sub numele de ceară “bogdanică”, după numele lui Bogdan Voievod al Moldovei. De foarte mult timp, palatele din Constantinopol şi din alte oraşe europene erau luminate cu lumânări din această ceară, afirmându-se că prin arderea acestor lumânări aerul era purificat şi parfumat, poate datorită propolisului pe care îl conţineau. Într-un act datat 2 februarie 1361, din registrul notarului genovez, un locuitor din Chilia, Ion Coşina, declară că a primit o sumă de bani în “aspri” din partea lui Gioffredo Marocelo, cetăţean genovez, în schimbul căreia se obligă să-i livreze acestuia, înainte de 1 mai, un cantarium şi jumătate de ceară, deci mai mult de 71 de kilograme. Prin alte acte înregistrate la 8 şi 24 aprilie acelaşi an, acelaşi negustor, Antibre d′Opizzi de Monelia cumpără ceară, 2,5 cantarii (118,799 kg), de la locuitori din Chilia. Pe atunci, partea de nord a Dobrogei era acoperită de păduri şi vii renumite. Sarea venea de la salinele Ocnele Mari din Oltenia, cerealele şi lâna vândute la Chilia veneau din sudul Moldovei, toate produsele care făceau aici obiectul comerţului erau produse româneşti tradiţionale, excedentare, care erau vândute în sud-estul european încă din antichitate. Pe linia stabilirii unor coordonate mai clare privind apicultura, un rol important îl au şi documentele emise de cancelaria voievodală a Ţării Româneşti, din epoca domniilor fanariote. Şase documente emise de domnii fanarioţi Mihai Racoviţă, Mihai Constantin Şuţu, Alexandru Ipsilante şi Alexandru Constantin Moruzi stabileau că cei o sută de stupi aparţinând bisericii luterane a saşilor din Bucureşti erau scutiţi de impozite, deşi atunci regimul fiscal era foarte sever. Saşii din Bucureşti fuseseră “contaminaţi” de pasiunea pentru apicultură de la români. Aceste documente sunt păstrate în arhiva Bisericii Luterane din Bucureşti, ele purtând semnăturile şi peceţile de care vorbeam. Vechimea şi importanţa apiculturii în sfera relaţiilor economice şi sociale arată clar că aceasta era o ocupaţie permanentă a unui popor muncitor, harnic şi inteligent, care a ştiut întotdeauna să pună în valoare condiţiile favorabile create de o natură generoasă.

Miedul sau hidromelul, este cea mai veche băutură fermentată, apărută cu mult înaintea celor din struguri, cereale sau fructe. După unele cercetări, vechimea acestei băuturi preparată din miere ar avea 6.000 de ani.

În epoca preistorică mierea a fost singura substanță dulce concentrată folosită pe scară largă în alimentație iar din cercetările arheologice miedul (hidromelul, vinul din miere) a fost prima băutură alcoolică fermentată apărută cu mult înaintea băuturilor obținute din fructele pomilor fructiferi, viță de vie și cereale.

Prepararea și folosirea hidromelului este amintită și în scrierile antice referitoare la geto-daci din surse romane dar și elene. Dacia, în care apicultura era dezvoltată, folosea mierea și celelalte produse apicole. Câteva mărturii ale istoricilor antichității arată că nivelul de cultură și civilizație al tracilor n-a fost egalat în antichitate pe întreg teritoriul european.

Câteva mărturii ale istoricilor antichității arată profilul poporului geto-dac și folosirea produselor apicole și al hidromelului.

Posidoniu afirma că “misii, neam Trac din dreapta Dunării, se feresc din cucernicie a mânca vietăți motiv pentru care nu se atingeau de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte și brânză, ducând un trai liniștit.” (Strabon, Geografia-în jurul anului 25-î. Hr.). “Locuitorii din Dacia sunt obișnuiți cu miere cu lapte și fier.” (Ptolemeu, Geografia -în jurul anului 150 d. Hr.).

“De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într-o câmpie a Banatului și am trecut peste mai multe râuri navigabile, dintre cele mai mari, după Istru, era așa-numitul Drecon, apoi Tigas și Tifisas. Pe acestea le-am trecut în bărcile de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruțe, deoarece locurile sunt mlăștinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare și anume în loc de grâu, mei, iar în loc de vin, mied după cum îl numesc localnicii.” (Priscus, sec.V. d.Hr.).

După ce marele preot Deceneu, colaboratorul apropiat al regelui Burebista, a poruncit să se distrugă plantațiile de viță de vie și să nu mai bea vin, poporul a continuat să prepare bere tracică sau mied întrucât aveau miere din belșug.

Tradiția folosirii miedului se păstrează în continuare la geto-daci chiar și în zona cucerită de romani, apoi la proto-românii din perioada de trecere la feudalism, precum și la urmașii din ținuturile românești.

Miedul este perparat din miere, apă pură de izvor şi fermenţi (must de struguri sau drojdie). Dar există mied cu diverse arome: de afine, soc, mure, inclusiv lavandă. Are un gust deosebit de plăcut şi multiple indicaţii terapeutice, fiind bogat în vitaminele B, minerale, aminoacizi – cărămizile din care sunt construite proteinele – și monoxid de azot care susține sănătatea sexuală.

Cuvântul românesc „mied” își are rădăcina etimologică în sanscritul „madhu” unde are sensul de miere sau dulce, dar totodată și de alcool. Găsim aceeași rădăcină sanscrită și în alte limbi indo-europene: greacă „methy”, slavonă „medŭ”, irlandeză „mid”, germană „met”, engleză „mead”, în daneză, norvegiană și suedeză „mjöd”, lituaniană „medus”. Strămoşii noştri cunoşteau miedul şi îl consumau încă de pe vremea dacilor antici, după cum ne lasă mărturie Ptolemeu (Geografia – în jurul anului 150 d.Hr) ”Locuitorii din Dacia sunt obișnuiti cu miere, cu lapte și mied.” În secolul III î. Hr. dacii exportau miere și mied.

O spune asta și naturalistul roman Aelianus în sec III î. Hr. Băutura zeilor sau “melikraton”, cum îi zicea Homer, cucerește Europa, pornind din inima Daciei. Miedul se prepara pe la sfârșitul verii ori în primele zile ale toamnei, când, după obicei, erau “sacrificați’ stupii bătrâni. Împletiți din nuiele, stupii nu rezistau mai mult de câțiva ani. Când începeau să se rupă albinele erau roite în stupi noi, iar mierea era stoarsă. Fagurii rămași după stoarcere se puneau într-un vas mare de lemn, plin cu apă curată. Se acopereau cu un capac împletit din nuiele și se lăsa la fermentat aproximativ o lună. Mierea și polenul se dizolvau încet în apă, în vreme ce ceara învechită întreținea fermentația. Băutura avea gust acrișor, pișca la limbă și era ușor alcoolizată. Dacii (și mai tarziu românii și protoromânii) i-au spus: mied. Și așa i-a rămas numele.

Mulți dintre autorii antici amintesc de acest mied, băutura cea mai populară a antichității după vin. Însă mărturii despre mied avem și în epocile următoare, în evul mediu timpuriu, dar și spre finalul acestuia.

Despre consumul de mied al moldovenilor din secolul XVII, aflăm de la cronicarul și arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669): “…pentru noi domnul a pus să ni se dea, în zilele de miercuri și vineri din post și în timpul acestei prime săptămâni, bere și mied, căci în toată această țară nimeni nu bea apă goală, afară doar de câțiva.” Antonio Maria Gratiani nota, pe la 1564, despre moldoveni: „De vin nu duc lipsă, dar folosesc mult miedul, ca unii ce au miere multă”.

În urma numeroaselor studii aparținând unui institut londonez, s-a concluzionat că acest amestec de miere, apă pură și polen este un adevărat cocktail de vitamine, enzime și hormoni naturali. Acesta este miedul – o băutură alcoolică slabă, obținută prin fermentarea mierii amestecate cu apă și polen, ce grăbește vindecarea rănilor.

S-a discutat însă că nu ar fi doar o simplă băutură alcoolică slabă, ci unul dintre cele mai vechi remedii, stimulente, reîntineritoare și afrodisiace cunoscute, mergându-se până la a fi considerat elixirul tinereții, el redând pofta de mâncare, pofta de viață și acționând contra sterilității. S-au făcut referiri chiar la o tinerețe veșnică, obținută prin consumarea în combinații cu anumite ierburi care creșteau la poalele munților Himalaya. Ca medicament era pretuit ca preventiv impotriva ciumei.

Simbolistica licorilor încadreazã hidromelul în categoria celor dătătoare de nemurire. Este băutura zeilor de pe lumea cealaltă şi băutura care se serveşte la ospețele rituale. Pe de altă parte, mierea simbolizeazã prospețimea, claritatea, adevărul. Este totodată principiu fecundator, izvor de viață şi nemurire, hrana care oferă ştiința, după cum ne amintim şi din tradiția lui Pitagora, care s-ar fi alimentat doar cu ea.

Astăzi, apicultura cunoaște un adevărat regres, iar numărul albinelor este în continuă scădere. Faptul se datorează, în mare parte, și folosirii pe scară largă în agricultură a unor insecticide ce dăunează albinelor. Oamenii nu vor să înțeleagă rolul colosal al albinelor pentru umanitate. Fără albine nu există polenizare, iar fără polenizare nu există hrană.

Cât despre mied, băutura zeilor antici, începe încetișor să revină în atenție după ce prepararea sa părea o tradiție aproape pierdută. În țara noastră există și câțiva producători privați, iar unul dintre aceștia este Claudiu Popa, din Timișoara, miedul produs de el având chiar un nume cu rezonanță: Mied dacic.

MARI M.

%d blogeri au apreciat: