Reprezentativ

Vara lui Mioi (29 septembrie-14 octombrie) și legenda frunzei de stejar și a toamnei

img_autumn-fairyPentru țăranul de demult exista un rost în toate, căci tot ceea ce exista era din voia Creatorului, iar această voie trebuia respectată. Țăranul observa tăcut și apoi găsea o explicație pentru toate câte le vedea. Observațiile și explicațiile sale le fixa în legende, în basme, în datina ce se cerea respectată, lăsându-ne nouă zestre bogată, deși astăzi atât de ignorată. Pentru cine intră însă în acest univers vast, fiecare bucățică descoperită este motiv de fascinație și chiar de lămurire, de limpezire a propriului suflet.

Și fiindcă suntem deja bine intrați în toamnă să vedem puțin o legendă legată de toamnă și frunza de stejar, ca să ne lămurim cum vedea țăranul, într-un mod cât se poate de plastic, de metaforic, rostul frunzei.

Legenda spune că într-o zi s-a iscat un vânt năpraznic. Și atâta de puternic era că îndoia crengile copacilor mai-mai să le rupă, zdrăngănea ferestrele că păreau a sta să se spargă și ridica în slavă hârtiile și praful din drum. Nedumerită, frunza stejarului se uită la tatăl său și-l întrebă: „Dragă tată, o fi aceasta toamna despre care spuneai că trebuie să vină?Spune-mi, tată, ce este toamna?”

Și stejarul îi răspunse: „Draga tatii, toamna este cea de a treia fiică a anului. Ea coboară la vremea ei din înaltul cerului și atunci trebuie să-și primească alaiul și trena galben-arămie. Trena i-o veți face voi, frunzele, și veți așterne covor ruginiu peste întreaga fire, întreaga natură, munți, dealuri, văi și câmpii. Îndată ce coboară din înalturi își face apariția pe dealuri și începe a stropi împrejuru-i cu mănunchiul de ciumăfăi, binecuvântând pământul spre sporul în roade. De la ciumăfăi își ia și culoarea simbolică. Atunci, Soarele i se închină și coboară spre asfințit. Răcoarea se înstăpânește peste tot, iar sămânța se scutură. Frunzele îngălbenite se vor desprinde de ramuri, își vor lua locul în trena ei, vor așterne apoi covor pământului și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna. Diminețile vor fi întâmpinate de bruma rece, iar vântul va fi foarte neastâmpărat. Ei sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Vântul nestăpânit va sălta frunzele până-n înaltul cerului, jucându-se cu ele și făcându-le să danseze în aer. Apoi le va lăsa să se odihnească pe pământ. Voi, frunzele, vă veți supune Toamnei, părăsindu-vă tatăl ce v-a ținut atâta timp pe crengile sale și v-a putut apăra doar de adierile vânturilor blânde. Aceasta este însă legea naturii și ea trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o bucurie, căci e plină de roade”.

Abia ce termină de povestit când iată că se arătă pe dealuri frumoasa Toamnă. În juru-i era mulțime de fructe, miresme de crizanteme o învăluiau ca un abur, iar frunzele i se închinau, așternându-i-se în cale, ca apoi să-și ia locul în lunga-i trenă. Frunza era fericită că aflase ce este Toamna și care-i era ei menirea. Și, fascinată la vederea Toamnei, se împurpură, devenind mai ruginie decât era, se desprinse de tatăl său și plecă spre veșnicia ei.

Prin astfel de creații minunate a știut țăranul să-și exprime recunoștința față de acest anotimp al roadelor. Iar momentele importante ale toamnei le-a fixat, la fel ca și pe cele ale celorlalte anotimpuri, în sărbători, datini și tradiții. Sărbătorile erau cele mari, foarte importante, iar cele mai mici, patronate de mici divinități erau înțelese de comunitățile sătești ca „semne despre vreme”.

Pe aceste baze, între 29 septembrie și 14 octombrie, se ținea „vara lui Mioi” sau „vara lui Sânmihai”, dedicată în calendarul popular Sfântului Mihai. În această perioadă se aștepta o încălzire trecătoare a timpului, fiind o perioadă de intense munci agricole, când se finaliza strânsul recoltei și începeau să se facă pregătiri pentru următorul an agrar.

Referitor la „vara lui Mioi”, numită pe alocuri  și vară târzie, există și o legendă. Aceasta spune că trăia în vremurile de demult un cărăuș sărac ce se numea Mioi. Având el mult de lucru cu cărăușia în timpul verii, s-a întors acasă toamna, dar grâul îi rămăsese netreierat. Atunci Mioi s-a rugat fiebinte la Dumnezeu să-i mai dea câteva zile de vară, să-și poată treiera și el grâul. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea. De atunci, la sfârșitul lui septembrie și o parte din octombrie, toamna este mai blândă, părând chiar că s-a întors vara. Căldura din aceste zile anunță de fapt „îngropatul verii”, ce are loc pe 14 octombrie, de Sărbătoarea Sfintei Paraschiva.

Iosif-Berman-Păstorii

Din punct de vedere pastoral, ciobanii slobozesc berbecii în turmele de oi ca acestea „să se lege” spre a făta mai târziu mieii. Această perioadă mai era numită în stânele din Munții Apuseni, Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor.

Nunta Oilor își are în fapt începutul în jurul datei de 15 iulie, atunci făcându-se separarea oilor de berbeci. „Slobozirea” începe de Filipii de toamnă, dar se prelungește , de la stână la stână, cam până la Vinerea Mare dinainte de 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva. Pentru ca lucrurile să decurgă bine la „slobozire”, berbecii vor fi îngrijiți în mod special, în locuri proprii, spre a fi sănătoși și puternici. După cum spun bacii din Țara Zarandului, în „calendarul oilor” sărbătoarea berbecilor ocupă „ăl mai de samă loc, că numa’ așe om ave’ miei în primăvară”.

Interdicțiile prevăzute de această sărbătoare trebuiau respectate de toți ai casei spre a aduce în gospodărie „numai bine și belșug”. Cel mai important patron spiritual al sărbătorii era considerat Sfântul Apostol și Evabghelist Ioan, asimilat de către țărani ca unul dintre principalii protectori ai animalelor domestice, din acest motiv fiind numit de către ciobani și „Ioan al Oilor”.

sibiucioban

În perioada reproducerii ciobanii trebuiau să păzească bine stânele de eventuale incursiuni ale lupilor sau urșilor. În acest scop ei respectau și anummite interdicții. În afară de muls și făcut brânză, alte munci nu mai făceau, fiind „rău de lupi și alte primejdii de boli”.

Un fapt inedit se petrece la unele stâni din apropiere de satul Măgura, comuna Certej. De Ziua Berbecilor, ciobanii stropesc în mod simbolic oile și berbecii cu un mănunchi de busuioc muiat în apă sfințită păstrată de la Paști, considerând „că-i bine pentru oi”, căci așa făceau în vechime bătrânii.

Sărbătoarea era respectată și de femei, care „nu lucrau cu acul, fusul și melița de cânepă, că or ieși oile sterpe și n-or face miei”. În unele sate din zona Orăștiei se credea că „nu e bine să țeși cu roșu și să împletești la lână,că ți se îmbolnăvesc berbecii, iar de-ți intră astăzi un bărbat în casă atunci mieii născuți or fi numai berbecuți”.

O altă interdicție, în mai toate satele de munte, era ca să nu se lucreze marți seara, să nu căpieze oile. În alte părți nu se împrumuta sare sau oțet la vecini, după apusul soarelui, fiind primejdie de lupi pentru oi. Ciobanii nu vindeau produsele oilor de Nunta Oilor ca nu cumva să le moară oile sau berbecii.

Se zicea că dacă în această zi (Nunta Oilor) oaia sare și zburdă, până la sfârșitul toamnei va fi vreme urâtă și va fi frig.

Cea mai mare parte din aceste credințe și tradiții, astăzi nu se mai respectă, sau se respectă însă nu cu strictețe. Doar bătrânii mai țin la ele zicând : „Așe-i calendarul nost’ îi timpul nost’, cu bune și cu răle să știi când să ari, să sămeni și să culegi, altfel lumea-i cu fundu’ n sus, dară buna împărțală îi de la Domnu’ Dumnezău”.

MARI M.

Bibliografie:

-Marcel Lapteș, „Anotimpuri magico-religioase”, Editura Corvin, Deva, 2011

-„Tradiții și obiceiuri românești”, Editura Flacăra, București, 2012

-Agenția Zonei Montane, „Datini, tradiții și obiceiuri în luna septembrie”

 

Musaios- tracul care a compus primele imnuri orfice

Strabon considera că ,,muzica în întregimea ei era socotită tracă și asiatică, ba și cei care s-au ocupat de vechea muzică erau tot traci, adică Orfeu, Musaisos și Thamyris.”

Ca şi în cazul lui Orfeu sau Linos, despre Musaios, poetul trac născut în Pieria (regiune aflată în sudul Tesaliei, la nord de Beoția) nu se ştie nimic sigur, părând o fiinţă ce descinde de-a dreptul din legendă. Lexicograful Suidas spune că ar fi fost fiul lui Antiphemos şi al Selenei, alţii însă spun că ar fi fost fiul lui Orfeu, al lui Linos sau chiar al lui Eumolpos, deşi, de cele mai multe ori, acesta din urmă este considerat a fi fiul lui Musaios. Pare că el ar fi venit din Pieria la Athena, trecând în prealabil prin Beoţia, şi, spun autori antici, că pentru mult timp mormîntul său ar fi putut fi văzut pe o colină din faţa Acropolei.
Conform lui Suidas, Musaios ar fi fost discipolul lui Orfeu şi care mai târziu i-a ordonat şi i-a îngrijit opera. Împreună cu fiul său Eumolpos, ar fi fost adepţi înflăcăraţi ai misterelor Demetrei din Eleusis. În acelaşi timp, se afirmă despre el că ar fi fost și prezicător, că ar fi dat unele oracole.

Legenda acreditată de biograful său, Aristoxenos, pretinde că a fost fiul lui Antipliemos sau al lui Eumolpos şi al Selenei. Cu soţia sa Deiopeia, a avut un fiu, un alt Eumolpos, autorul ceremonialului de iniţiere în misteriile din Eleusis. Toate aceste personaje legendare au nume semnificative, menite să ateste calitatea de ,,iniţiat” şi de ,,cântăreţ” a purtătorilor lor. Personajului i se atribuia însuşirea de muzician, „fiul Muzelor”, ale cărui compoziţii aveau o putere miraculoasă de a vindeca bolnavii. De asemenea, era înfăţişat drept un neîntrecut magician. Pe alocuri i se atribuie rolul de a fi introdus în Attica misteriile de la Eleusis. Iubit de zei şi de Muze, Musaios ar fi fost înzestrat de Boreas, spune legenda, cu darul de a zbura.
I se atribuiau o serie de lucrări, printre care o theogonie în trei părţi, o carte de sfaturi către fiul său Eumolpos, câte un imn către Dionysos şi Demeter pentru lycomizi. Tradiţia spune că de acestea s-a îngrijit acel misterios Onomacritos căruia, Pisistrate i-ar fi încredinţat redactarea şi îngrijirea operelor lui Orfeu şi Musaios. Din ceea ce s-a păstrat în operele altor scriitori aflăm că opera atribuită lui Musaios constă din poeme în versuri cu conţinut orfic ca Theogonia (Platon, Prot. 316 D; Statul 363 C), Supoziţii (Lex. Suda), Soluţii, Iniţieri, Purificări, Imni (Pausanias I, 22, 7), Descrierea Titanilor (Scholii la Apollonios din Rhodos III, 11, 79), ca şi alte mituri, după cum, probabil, şi Oracole (Herodot VII, 6; VIII, 96; IX, 43; Aristofan, Broaştele 1033).
Pentru a releva câteva informaţii despre viaţa şi opera celui care a fost considerat uneori rivalul, alteori egalul lui Orfeu voi reda câteva fragmente din diverşi autori antici:
DIODOR DIN SICILIA IV 25, 1 „/ Herakles/ a sosit la Athena şi a participat la Misterele din Eleusis, pe vremea cînd Musaios, fiul lui Orfeu, era îndrumătorul şi mai-marele ceremoniei.”
SCHOLII LA DIONYSOS THRAX. P. 183, 10. „Unii spun că Musaios e descoperitorul literelor, el cel născut din Metion şi Sterope, după Orfeu. ”
ARISTOTEL, Historia animalum, Z 6.563 a 18. „Vulturul dă naştere la trei ouă, din care însă cloceşte două, aşa cum se arată şi în versurile rostite de Musaios:
El care dă naştere la trei, cloceşte două, iar de unul nu se îngrijeşte.”
CLEMENS, Stromata VI, 5. „Pe când Musaios scria:
Aşa cum întotdeauna măiestria e cu mult mai bună decât puterea, Homer spune: „Nu este mai bun, etc.” / Il. XXIII, 315/, Din nou Musaios, compunând:
5.Aşa cum pământul roditor dă naştere frunzelor;
şi pe unele le veştejeşte în copaci iar pe altele le face să crească
tot astfel desfăşoară el în roată şi neamurile şi seminţia oamenilor. ”
PAUSANIAS, X, 911. „Atenienii sunt de acord că înfrângerea de la Aigospotamoi n-a fost lucru curat. Într-adevăr ei ar fi fost trădaţi pe bani de către conducătorii armatei, iar Tydeus şi Adeimantos ar fi primit daruri de la Lysandros. Şi ca dovadă a afirmaţiilor lor, ei aduc oracolul Sibylei…pe celelalte însă ei şi le amintesc din oracolele lui Musaios:
Şi asupra atenienilor se abate o furtună sălbatică
Din pricina mişeliei conducătorilor. Se va ivi însă o oarecare mângâiere;
Fără îndoială, ruina-vor aprig cetatea, dar vina şi-o vor ispăşi aceia.”

Scholiile la SOFOCLE, Oed. Col. 1053. Unii susţin că si Eumolpos ar fi născocit ceremonialul de iniţiere care se săvârşeşte anual la Eleusis în cinstea Demetrei şi a Korei. Andron3 [FGrHist. 10, F, 13, I, 163] în această privinţă, scrie că nu acest Eumolpos ar fi descoperit ceremonialul de iniţiere, ci cel de-al cincilea descendent al lui Eumolpos; căci din Eumolpos s-a născut Keryx, fiul acestuia a fost Eumolpos, fiul lui Eumolpos a fost Antiphemos, iar fiul lui Antiphemos a fost poetul Musaios, iar Eumolpos, cel care a făcut cunoscute iniţierile şi a fost preot, este fiul acestuia din urmă.

SBRVIUS, VERG., Aen. VI, 667. Acest Musaios a fost teolog. A trăit după Orfeu şi există diferite păreri despre el : unii pretind că este fiul Lunei, alţii, al lui Orfeu al cărui discipol se constată că a fost. Căci în cinstea acestuia (adică a lui Musaios) a scris (Orfeu) primul său poem, ce se cheamă Crater.

DIN THEOGONIA LUI MUSAIOS, CĂRŢILE I, II, III

Kerii (Rostock, 1898). Schol. la APOLLONIOS DIN RHODOS III, 1179. în cartea a treia a Descrierii Titanilor” Musaios spune că regele Cadmos a plecat de la sanctuarul din Delfi călăuzit de o junincă.

CLEM., Stromat. VI, 25 (II, 442, 3 St.). Sustrăgând în întregime scrierile altora, ca şi cum ar fi fost ale lor proprii, le-au răspândit, aşa cum a procedat Eugamon din Cyrene, care și-a însuşit în întregime de la Musaios cartea Despre Thesproţi. Onomacritos, un poet din a doua jumătate a sec. VI î.e.n. A fost chemat la Atena de Hippatchos, fiul lui Peisistratos, căci a descoperit introducerea unui oracol apocrif, de către Onomacritos, în colecţia de Oracole atribuită lui Musaios. Falsul a stîrnit mare vâlvă, dându-i-se importanţă politică.

PAUSANIAS X, 5, 6. Există la eleni un poem cu titlul de Eumolpiag; aceste versuri sînt atribuite lui Musaios, fiul lui Antiphemos. în ele stă scris că oracolul de la Delfi aparţine în comun lui Poseidon şi Geei si că aceasta din urmă dă si oracolele.

PHILOD., De piet. l, p. 31 G. Dar, după câte se spune, capul lui Zeus a fost despicat de Hephaistos, potrivit însă lui Eumolpos, sau acelui poet care a compus Eumolpia, despicat i-a fost de Palamaon. Schol, la P i n d a r, Ol. VII, 66. în versurile lui Musaios se spune că Palamaon a izbit capul lui Zeus când acesta a dat naştere zeiţei Atena.

PHIUJD., de piet. 137, 5, p. 61 G. I, la unii autori se spune că din Noapte şi din Tartar se trag toate ; la alţii, că din Hades şi Eter. Autorul care a compus Titanomachia spune că din Eter, iar după Acusilaos toate celelalte s-ar ivi din Chaosul primar, în cărţile atribuite lui Musaios stă scris că mai întîi au fost Tartarul şi Noaptea, în cartea a doua a lucrării lui Chrysippos, (Despre natură), cele puse pe seama lui Orfeu şi a lui Musaios… au tendinţa de a se conforma opiniilor acestora. Şi în cartea a doua a aceleiaşi lucrări spune că Noaptea este cea dintîi zeiţă.

Schol. la Apollonios din Rhodos III, 1. în lucrările atribuite lui Musaios sunt înfăţişate două generaţii de Muze : generaţia Muzelor mai vârstnice, contemporane cu Kronos, şi generaţia Muzelor mai tinere, născute din Zeus si Mnemosyne. (Muzele „mai vârstnice” sînt socotite a fi cele aparţinând regiunii Pieria, din Tracia sudică; cele mai „tinere” sînt Muzele beoţiene, născute în împrejurimile Helikonului, ţinutul de baştină al lui Hesiod. Primele sînt legate îndeosebi de mitul lui Orfeu şi de cultul dionysiac; celelalte treceau drept slujitoare ale cultului apollinic.)

III, 1377. Astfel de apariţii (ale stelelor căzătoare) Musaios pretinde că ele se ivesc înălţându-se din Ocean si se sting în Eter. Stelele despre care vorbeşte Musaios au fost numite de Apollonios, în mod convingător, „scăpărări de lumină”.

ARISTID., Orationes 41. Prin urmare, să punem pe seama lui Orfeu, a lui Musaios și a vechilor legiuitori Imnurile şi povestirile despre zeul Dionysos. Cf. Pap. Berol. 44, 2. (Beri. Klassikertexte, v. l, 8; l B, 15 a), sub puterea inspiraţiei divine, a (compus acele imnuri) pe care Musaios le-a aşternut în scris, după ce a făcut unele mici îndreptări.

PAUSANIAS IV, l, 5. Aşadar, în această ţară, primii regi care au domnit au fost Polykaon, fiul lui Lelex şi al Messenei, soţia lui Polykaon. Iar această Messene a sosit din Eleusis. Caukon, fiul lui Kelainos, fiul lui Phlyos, aducând de acolo misteriile Marilor Zei. Atenienii pretind că Phlyos însuşi era fiul Geei. Cu această părere concordă şi un imn al lui Musaios, compus pentru preoţii Lycomizi, în cinstea zeiţei Demeter. (Toată această înşirare de personaje mitologice are drept scop să stabilească filiaţia şi răspândirea misteriilor Demetrei. Polykaon, colonizatorul Messeniei (sud-vestul Peloponesului), trece drept cel care a împământenit celebrarea cultului zeiţei Demeter în Pelopones. S-ar părea că Musaios a fost invitat să inaugureze evenimentul, prin compunerea unui imn.)

LYSIAS, Discours, „Les Belles Lettres”, Coli. Bude”, voi. II, p. 237. Musaios, poet apollinic, trecea drept unul din cei mai renumiţi compozitori de imnuri sacre. Şi-a desfăşurat activitatea în preajma altarului de la Eleusis.

Antiope, fiica fluviului Asopos, era o nimfă. Iubită de Zeus, ea a avut doi fii, pe Amphion şi pe Zetos. A fost una din primele slujitoare ale cultului zeiţei Demeter la Eleusis, căreia poetul i-a închinat cîteva imnuri.


Se mai spune despre Musaios, dincolo de statuarea sa fermă în reflexia teologală, că ar fi imaginat, pentru prima dată, fabuloasa temă specifică gândirii greceşti după care diversitatea lumii provine din Unu iniţial şi s-ar reîntoarce, odată cu pieirea, în acelaşi Unu. Acest mod de a pune problema prefigurează gândirea ioniană aşa cum va apărea ea la Thales, Anaximandru şi Anaximene.

Mai multe nu putem spune despre Musaios. Ca şi Orfeu, el se ascunde sub vălul pe care Chronos îl ţese peste memoria fiilor săi. Nu putem însă să nu ne întrebăm ce legătură ar putea fi între numele anticului poet și imnograf Musaios cu anticul nume al râului Buzău, care era tot Musaios.

MARI M.

Mărgelele din chihlimbar și sticlă din altarul de la Peștera Cioclovina cu apă

Mărgelele din chihlimbar și sticlă datează de la finalul epocii bronzului (1350-1200 / 1150 î. Hr.) și au fost descoperite în Peștera Cioclovina cu Apă din Munții Șureanu, județul Hunedoara. Ele sunt parte a unui tezaur de sanctuar ce însumează peste 7600 de artefacte, identificat inițial, în 1953, printr-o descoperire întâmplătoare a speologului Traian Orghidan, urmată de cercetări arheologice în 1953, apoi în 1969-1975, 1979-1990 și 2016. În 1974, în circumstanțe necunoscute, speologul Ică Giurgiu, a descoperit artefacte aparținând acestei depuneri preistorice.


Sanctuarul din Peștera Cioclovina cu Apă a atras ofrande foarte bogate și variate (obiecte din bronz, articole exotice, ceramică, psalii din corn și ofrande de carne), care au fost depuse în trei locuri consacrate, sub semnul unui „izvor de divinitate”. Cantitatea, calitatea și valoarea unică a artefactelor descoperite într-o zonă europeană temperată, dar și alte elemente (cum ar fi posibila ridicare a altarelor) indică nivelul foarte dezvoltat al unor practici de cult. Pornind de la faptul că aproape toate ofrandele sunt obiecte de podoabă purtate de femei sau elemente care decorează harnașamentele cailor, poate fi luată în considerare ideea că aici a fost venerată o nimfă sau o nimfă asociată cu o altă zeitate, în ambele cazuri existând și o legătură cu caii. De asemenea, nu ar fi exclusă o posibilă prezență a componentelor oraculare. Dintr-o asemenea perspectivă, se crede că practicile rituale excepționale care au avut loc în această peșteră o plasează în sfera manifestărilor de cult colective interregionale (în care elitele, inclusiv femeia, au jucat un rol dominant).


Este plauzibilă ipoteză că avem de-a face cu un tezaur acumulat treptat, prin depuneri multiple de ofrande într-un spațiu sacru reprezentat de peșteră. De asemenea, se remarcă faptul că unele mărgele de sticlă și chihlimbar au fost aduse de la distanță mare, ceea ce indică faptul că sanctuarul nu a avut doar un rol local, ci a fost vizitat de pelerini. Rezultatele unor cercetări în domeniul preistoriei sticlei au relevat legăturile dintre civilizațiile din Mesopotamia și Egipt și epoca bronzului târziu din România, Germania și Danemarca. Aceste studii, bazate și pe analize din eșantioane de sticlă din mărgele din Peștera Cioclovina cu Apă, deschid o nouă perspectivă asupra schimbului pe distanțe lungi din era preistorică, mărgelele de sticlă provenind din Mesopotamia, în timp ce chihlimbarul din care erau executate alte piese provenea din nordul Europei.

În urma analizelor s-a concluzionat existența unor rute comerciale stabilite, care se extindeau din Nordul Europei către Europa Centrală și Mesopotamia, în urmă cu 3300 de ani, rută ce a fost denumită sugestiv de către cercetători „Drumul sticlei”, mai vechi cu 1000 de ani decât renumitul „Drum al mătăsii”.



Peştera Cioclovina se numără printre atracţiile Parcului Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, o rezervaţie care cuprinde şi siturile cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. În peştera săpată în munte de apele izvorului Ponorici au fost găsite urme de locuire din prima epocă a fierului, dar şi un craniu uman vechi de circa 30.000 – 40.000 de ani (homo sapiens sapiens).

În colecțiile MNIR se păstrează actualmente 31 de mărgele de chihlimbar cu numere individuale de inventar, respectiv 32 de coliere, acestea însumând 2000 de piese; în ceea ce privește mărgelele din sticlă, se păstrează actualmente 12 asemenea artefacte cu numere individuale de inventar, precum și 4 șiraguri, toate însumând 1000 de piese. Cele mai interesante dintre acestea au fost prezentate în expoziția „Originile Europei. Civilizații preistorice între Carpați și Dunărea de Jos“, din 2019 – 2020,de la Muzeul Le Grand Curtius din Liège, Belgia, în cadrul festivalului EUROPALIA.

Ca altă particularitate a peșterei, ar mai fi de amintit că aici a fost descoperit cel mai mare monocristal din România, măsurând 113 cm, dar și un nou mineral fosfatic, căruia i s-a dar numele de Ardealit.

MARI M.

Oina, sportul nostru național, moștenit din strămoși

Apariţia jocului de oină este foarte greu de precizat, pierzându-se în negura vremurilor. Există numeroase elemente lingvistice care ne fac să afirmăm că variante ale acestui joc se practicau încă de pe vremea dacilor şi erau strâns legate de păstorit. Există locuri în spaţiul românesc – localităţi şi ape- cu numele de Oina, Oineşti, Oinacu, Hoina asemeni celor din Marea Britanie, Rugby şi Badminton care au dat denumirea celor doua sporturi arhicunoscute. Sunt însemnări în toate provinciile româneşti care atestă faptul că se practicau jocuri cu mingea mică de-a lungul veacurilor evului mediu. Oina era cunoscută în toate ţinuturile ţării sub denumiri care se mai păstrează şi în prezent precum „lapta lungă”, „matca mare” sau „hâlca” în părţile Blajului, „fuga” în zona Sibiului, „de-a patru să stăm” la Alba Iulia, „hopaciu” la Dej, la Braşov „baciul” şi „de-a lunga”, la Suceava „hopaciu” şi „hapucul”, în Maramureş „ţicul”, ,,de-a mingea’’, iar în Muntenia şi Moldova i s-a spus multă vreme „hoina”. Desi a avut denumiri diferite de la un ţinut la altul, jocul nu manifesta deosebiri esenţiale în ceea ce priveste modul de desfășurare, fondul structural al acestuia fiind asemănător

Dacă existența oinei pe vremea dacilor pare doar o ipoteză, primele certitudini cu privire la existenţa oinei pe teritoriul românesc apare într-un hrisov pe care a fost pusă pecetea voievodului Vlaicu Vodă. Se întâmpla în anul 1369, când domnitorul, spun cărturarii vremii, a încercat să scoată din monotonie atmosfera de la curte şi şi-a pus cavalerii şi domniţele să joace un joc folosind o bâtă cu care să lovească o minge.

Mult mai târziu, aproape de sfârşitul secolului XIX, intelectualul român Spiru Haret face demersuri pentru instituţionalizarea oinei. El conferă sportului tradiţional caracterul de joc sportiv. După reforma din învăţământ a lui Spiru Haret s-au făcut demersuri pentru ca oina să devină un sport obligatoriu în şcoli, mai ales în cele de băieţi. Abia în anul 1898, la Bucureşti, se organizează și primul Campionat Naţional de Oină. Din cele peste 20 de echipe care au participat la această competiţie, câştigătoare a fost echipa Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila.

Devenind un adevărat fenomem social în perioada 1899 – 1938, oina se impune hotărâtor şi domină viaţa sportivă, profesorii de educaţie fizică, sprijiniti de autoritati, fiind principalii promotori ai răspândirii şi perfecţionării continue a jocului de oină. Intens practicat, jocul de oină a evoluat permanent atât sub aspect tehnic, tactic, al regulilor de joc cât şi al cadrului organizatoric de desfăşurare a competiţiilor.

Regulamentul jocului se instituţionalizează fiind publicat în Monitorul Oficial în anul 1912 şi tot atunci se înfiinţează şi „Federaţia Societăţii Sportive din România” , în cadrul căreia funcţiona şi „Comisia de oină”. Mai târziu, în anul 1932, se înfiinţează şi Federaţia Română de Oină, instituţie care funcţionează şi în zilele noastre. În 1949, proaspătul regim comunist instaurat la Bucureşti, înfiinţează „Comisia centrală de oină”, instituţie al cărei scop era acela de a forma antrenori şi arbitri pentru oină.

Fie că au jucat sau că au evocat-o în operele literare care i-au făcut cunoscuţi, intelectualii români s-au asigurat că dragostea pentru oină a conaţionalilor lor va dăinui în timp. Unul dintre scriitori pasionaţi de oină a fost I. L. Caragiale, care ar fi relatat în câteva dintre operele sale mai puţin cunoscute publicului amintiri despre modul în care juca oină. Pasionat de oină ar fi fost şi Barbu Ştefănescu Delavrancea care juca oină în mahalalele din Bucureşti. De asemenea, Petre Ispirescu a publicat în revista „Columna lui Traian” câteva dintre variantele de joc ale oinei.

Foarte populară în urmă cu aproape două secole, oina a cunoscut un regres după 1990. Dealtfel, chiar și eu îmi amintesc că la orele de sport, în vremea când eu eram în școală, adică prin anii 1970-1980, se învățau regulile de bază și se făceau mici demonstrații de oină.

Iată câteva informații referitoare la jocul de oină: jocul se desfăşoară pe un teren plat si pe cat posibil acoperit cu gazon între două echipe formate din 11 jucători , pe durata a două reprize nelimitate în timp, cu o pauză de 5 minute. În prima repriză o echipă se află la „bătaie”, iar cealaltă la „prindere”, în repriza a II-a echipele schimbându-şi rolurile. În oină se utilizează ca materiale de joc o minge din piele şi un baston din lemn. Mingea este confecţionată din opt triunghiuri din piele, cusute între ele pe interior, fiind de regulă, umplută cu păr de porc sau de cal. Aceasta are dimensiuni diferite pentru jocurile de seniori şi juniori. Jocul se desfășoară pe un teren cu o lungime de 70 m și o lățime de 32 m pentru seniori, respectiv de 58 m și 26 m pentru juniori II. Jucătorii de la „bătaie” bat mingea cât mai lung şi încearcă să obțină puncte, apoi se apără de loviturile adversarilor la trecerea prin culoare. Jucătorii de la „prindere” urmăresc să lovească adversarul cu mingea pentru a obține puncte. Punctele realizate de către fiecare echipă în cele două reprize, la „bătaie” şi la „prindere” se adună. Echipa care cumulează cele mai multe puncte este câștigătoare. Jocul de oină este condus de doi arbitri, fiecare având sub observaţie anumite spaţii ale terenului. Pentru alegerea terenului, arbitrul va arunca căpitanului primei echipe trecute pe foaia de arbitraj, bastonul celeilalte echipe, iar acesta îl va prinde cu o mână de la jumătate în jos. Căpitanul celeilalte echipe va apuca bastonul deasupra mâinii acestuia şi apoi prin repetarea procedeului se va ajunge la capătul bastonului. Căpitanul care va ajunge primul la capăt (astfel ca bastonul să fie prins cu cel puțin patru degete – fără degetul mare) are dreptul să aleagă prinderea sau bătaia. Pentru cei care doresc informații detaliate legate de jocul de oină se poate consulta site/ul Federației Române de Oină.

Deși era aproape în pragul dispariţiei după 1990, eforturile Federaţiei Române de Oină de a o salva au fost eficiente în acest sens. Sperăm să nu se piardă nici în viitor.

MARI M.

Coloana cerului- de la menhir la Coloana lui Brâncuși

Încă din zorii omenirii una dintre problemele ce au preocupat și au frământat mintea umană a fost legătura cerului cu pământul. Astfel, imaginea mitică a susținerii cerului pe coloane este una universal atestată, funcția sacră a coloanei devenind definitorie în planul spiritualității populațiilor din preistorie și continuându-se de-a lungul istoriei omenirii.

În spațiul locuit de strămoșii noștri preocupările privind cultul coloanei au fost demonstrate în plan arheologic în urma descoperirilor făcute, dar reminiscențele lui se pot observa până în zilele noastre, acestea reflectându-se în cultura populară după cum au observat mai mulți etnologi în baza cercetărilor pe care le-au efectuat. Romulus Vulcănescu este unul dintre ei și și-a expus rezultatele în cartea „Coloana cerului”, dar și în cadrul altora.

Descoperirile arheologice nu fac altceva decât să confirme ceea ce, în fapt, ne transmite mitologia sau cultura populară. Ele ne dau o confirmare a existenței unui cult religios, însă doar cultura populară ne face să înțelegem și experiența sacrului trăită de om încă din preistorie, prin ceea ce el ne spune despre această experiență, adică tocmai aceste creații populare transmise din generație în generație. Sacrul- aşa cum a dovedit M. Eliade – este ireductibil şi inerent fiinţei umane.

Cultul Coloanei cerului sau Axis Mundi cum mai era numită s-a dezvoltat în principalele culturi pastorale și tribale fiind preluate apoi, cu anumite modificări ce însă nu i-au schimbat esența, în culturile succesive.

Jung este primul care a teoretizat existenţa unor arhetipuri, acestea fiind modele de comportament („patterns of bebavior”) instinctuale, preexistente. Fenomenul care se numește spirit se fondează deci, pe existenţa unor imagini autonome primitive, preconştiente, care sunt prezente în constituția psihicului uman.

O primă reprezentare a cultului Coloanei a fost menhirul. Menhirul este un simbol al perfecțiunii și al vieții eterne,un comandament divin ce stabilește o normă în viața omului. Menhirele se așezau în puncte cu mare concentrație energetică,ținându-se cont de ceea ce astăzi cunoaștem ca rețeaua și nodurile Hartmann.Ele erau o legătură între cer și pământ,legătură intensificată de faptul că cea mai mare parte a lor se aflau în corespondență cu cursuri de apă subterană.Rolul lor era de a prelua informațiile pe care Universul le transmitea ,retransmițându-le și distribuindu-le pe pământ,dar în același timp și de a strânge informațiile energetice de pe pământ spre a le transmite în Univers.Energiile menhirelor pot fi simțite.Apropiind palma la 4-5 centimetri de suprafața menhirului și mișcând-o ușor,paralel cu suprafața sa se pot percepe curenți de aer(spirale de energie) unul în urcare și altul în coborâre (pământ-cer; cer-pământ).

În cartea „Degli steli” profesorul arheolog Archinti ne spune:”Istoria și descrierile călătorilor antichității, ca și arheologii moderni, au semnalat existența unei imense cantități de monumente brute, mai primitive decât toate monumentele cele mai frumoase ale antichității”. Aceste monumente se regăsesc oriunde există amintirea unei vechi civilizații.

Menhirele le întâlnim și la noi, acesta fiind centrul din care au iradiat vechile culturi. Ele pot fi întâlnite în special între Prut și Nistru, așa după cum reiese din mai multe surse documentare și după cum încă se mai văd unele urme. S-au mai gasit câteva în Transilvania și vreo două în Dobrogea. Însă,după cum spuneam,cea mai mare concentrație este pe teritoriul actualei Republici Moldova, formând un aliniament, apreciat ca reprezentând borne de marcaj pe direcția est-vest. Însă presupunerea este că ar fi făcut legătura între centrele spirituale ale lumii străvechi.

Despre acest aliniament de menhire se știa însă de mult timp, însuși Dimitrie Cantemir amintind despre el în „Descrierea Moldovei”, capitolul IV („Despre ținuturile și târgurile Moldovei”- ținutul Lăpușnei): ”Prin urmare, cetatea cea mai de seamă din acest ținut este Lăpușna, așezată pe râușorul cu același nume, unde se află doi pârcălabi rânduiți de domn să grijească de nevoile ținutului. Pe lângă aceasta (cetate) se află pe râul Bîcu (Bîcului; de la bîc= taur sau a da bîca= a nu reuși), Chișinăul, un târgușor de mică impotanță. Nu departe de el se vede un șir de pietre foarte mari așezate în linie atât de dreaptă de parcă ar fi puse de mâna omului. Dar ce mă împiedică să cred aceasta este atât mărimea pietrelor, cât și lungimea traseului pe care se află, căci unele au trei sau patru coți pe fiecare latură a unui pătrat, iar șirul lor se întinde dincolo de Nistru, spre Crimeia”.

B. P. Hașdeu ne-a lăsat un amplu și bine documentat studiu al Cheilor Bîcului. Dar au mai vorbit despre ele și poetul Constantin Stamate și Alexandru Hașdeu, tatăl lui B. P. Hașdeu, care ne spune și că aceste pietre sunt jumătate îngropate în pământ și că „localnicii răpesc treptat aceste pietre care le sunt de trebuință, așa că lucrarea este amenințată de a ajunge peste puțin la nimicire totală”.

De asemenea Spătarul Millescu navingând prin defileele cu numeroase cataracte din bazinul superior al fluviului Enisei, nota că acolo există un număr de douăsprezece stânci înalte, toate începând cu numele de Bâk (Bâk Tatarskoi, Bâk Vâmdomski, etc), cu aspect de megaliți naturali sau antropici, plasate în locuri strategice, având adesea gravate coduri-mesaje imagistice, paleosimboluri (cruci, săbii scurte, oameni înarmați, scrieri necunoscute).

Autori antici greci, între care Apollodor din Atena (180 î. Hr.) credeau că aceste coloane ajung până în India. Spătarul Millescu arată că menhirele existau în Asia Centrală la cel mult una-două zile de mers.

Așadar, până la urmă, aceste menhire ar reprezenta marcajul unei căi de circulație, concluzie la care a ajuns și căpitanul rus Zasciuk, dar și specialiști de la Institutul de Istorie din București: ”Centrele spirituale ale lumii străvechi, cu toate distanțele mari dintre ele, greu de străbătut, erau, logica presupune, într-un contact aproape permanent, legăturile doctrinare făcându-se des pentru acele vremuri. Dovadă, esența aproape unitară a concepției tuturor spiritualităților străvechi începând cu Rama sau poate și mai vechi, cu Crishna, Buda, până la Mahomed”.

Iar spiritualitatea din zona carpato-danubiano-pontică nu putea fi ruptă de celelalte centre, ea fiind tocmai izvorul lor, nucleul din care celelalte au luat ființă.

O legatură importantă, asupra căreia nu mai pot fi dubii, este cea dintre spiritualitatea carpato-danubiano-pontică și cea indiano-tibetană, iar pe lungul traseu din Transilvania, Caucaz și estul Mării Caspice, această construcție megalitică formată din menhire poartă mai multe nume: Calea Sacră, Cheile Bîcului (dacă bîc înseamnă bou este chiar semnificativ, deoarece taurul a fost unul dintre primele simboluri spirituale ale divinității, simbol al forței și fertilității masculine), Drumul (Calea) Zeilor, Scitici Triumphi, Exampaeos, Solitudinile Sciților , Termini Liberi Patris etc.

Nicolae Densușianu referindu-se la denumirea de Termini Liberi Patris ca însemnând „Cele ce-L privesc pe Tatăl Ceresc”, o consideră calea sacră a Hyperboreenilor.

Tinând cont de faptul că o cale sacră conduce spre un ceva sacru,aș avansa ipoteza că dacă acea cale avea o legătură și cu un centru din Crimeea, grotele rupestre de la Mangup Kale pot reprezenta tocmai acest centru, găsind astfel explicație și pentru simbolul Sri-Yantra (simbolul Energiei Universale) prezent pe pereții acestora. Găsim astfel explicația și pentru numele muntelui unde se află aceste grote: Muntele Tatălui (numite apoi Babadag și Babu Khan, nume ce au aceeași semnificație). Și nu trebuie cercetat prea mult, căci există câteva menhire și în Crimeea, în apropierea satului Rodnikovoye din Valea Baidar. Sunt numite menhirele Sletskaya, iar în momentul de față în picioare se mai află doar trei. Un al patrulea a fost descoperit în urma săpăturilor. Cu siguranță timpul va mai aduce la suprafată și altele. Și încă un lucru de care să ținem cont este că, în Crimeea, până în secolul VII î. Hr. au fost menționate triburile getice ale cimerienilor și trerilor, atât de către poetul grec Calinos (secolul VII î. Hr.), cât și de către Herodot.

Dacă menhirul este asimilat ideii de coloană a cerului, înșiruirea unor astfel de coloane ce formează o cale sacră se încadrează mitului susținerii cerului pe coloane sau stâlpi. Iar acest mit al susținerii cerului pe coloane ne duce cu gândul la faimoasele Coloane ale lui Hercule, ce nu se puteau afla decât în zona în care au luat naștere toate aceste mituri și culturi ale coloanei.

Ce informații avem în acest sens? Că în antichitate Gadira, era o insulă mai sus de Ruşava, denumirea sa provenind de la Strâmtoarea Gaditană sau Coloanele lui Hercule, denumirea străveche a Cazanelor Dunării denumire foarte asemănătoare cu românescul grădină. De fapt această insulă se numea până nu de mult Ogradina după cum ne spune Stefan Bizantinul, putând fi identificată cu insula Ada Kaleh aflată acum sub apele Dunării.

Dar, pe lângă Coloanele lui Hercule mai avem un exemplu de coloane pe care se sprijină cerul. Și mă refer aici la misterioșii stâlpi din Țara Luanei, Stâlpii Tainiței, cei despre care se spune că ar fi porți către o altă lume, ceea ce se încadrează perfect conceptului de legătura a pământului (materia) cu cerul (spiritul).

Înaintând în timp cultul coloanei poate fi observat atât datorită unor descoperiri arheologice cat și în cultura, creațiile populare.

Semnificativă în ceea ce privește descoperirile arheologice este Coloana de la Căscioarele, aparținând culturii Boian, 4800- 4700 î. Hr., datată însă de Marija Gimbutas la 5300 î. Hr. Această coloană făcea parte dintr-un sanctuar ceea ce indică cu atât mai clar rolul sacru al acesteia. Coloana are o înălțime de aproximativ 2 metri și un diametru de 43 centimetri și are pictate pe un fond ocru 22 de benzi înguste verticale(22, numărul maestru, numărul destinului), pe care sunt înscrise 7 șiruri orizontale de câte 7 perechi de triunghiuri afrontate (7 făcând și el parte din numerele sacre, fiind considerat numărul perfecțiunii divine sau al desăvârșirii, atribuinndu-i-se, deci, semnificația de cifră a divinității; Pitagora o considera motorul vieții, unirea spiritului cu materia, adică exact funcția atribuită coloanei, de a uni cerul cu pământul). Dar, la Căscioarele, s-a descoperit și o a doua coloană, înaltă și aceasta de circa 2 metri, cu un diametru mai mic, de 12-14 centimetri, pictată doar cu o bandă lată de culoare ocru, ce se răsucea elicoidal de sus în jos, fondul fiind de culoare roșie.

Cultul coloanei se poate observa și pe o serie de altare cum ar fi cel de la Trușești, aparținând culturii Cucuteni, la care în partea inferioară se observă două grupuri de câte trei stâlpi (sub forma unor idoli antropomorfi) dispuși de o parte și de alta a idolilor din partea superioară. La același altar mai există incă două grupe de câte trei coloane-idoli dispuși deasupra și dedesubtul orificiului central al altarului. Se consideră că în cazul altarului de la Truşeşti este reprezentată credinţa incipientă a legăturii dintre Pământ – simbolizat de Zei.a Mamă şi Cer – reprezentat de idolul masculin. Coloanele vin să întărească această idee. În antichitatea orientală numeroase sanctuare babiloniene (de la Nippur, Larsa, Sippar) erau denumite „Dur-an-ki”, adică „legătura Între Cer şi Pământ”. Și în cazul sanctuarului de la Parța, aparținând culturii Turdaș- Vinca, se poate observa același cult al coloanei. Exact în centrul așezării în care se afla sanctuarul 1 de la Parța, la jumătatea axei N-S se găsea o mică coloană de lut, ce a fost însă distrusă la ridicarea sanctuarului 2. O parte a coloanei a fost înfiptă în pământ, păstrându-se sus masa unui altar din sanctuarul 2. Era din pământ nears (diametrul aproximativ 18-20 cm), înălţimea fiind apreciată în comparaţie cu coloana de la Căscioarele. În acest sanctuar, cultul coloanei, pare a fi legat și de cultul lunii – pe coloanele (sau stâlpii) din interior apar coarne de consacraţie- dar implică şi totemismul, la coloane fiind ataşate coarne de taur sau leucranii.

În aceeași categorie a cultului coloanei ca legătură între pământ și cer s-ar putea încadra și reprezentările de tip scară, această reprezentare fiind comună unui număr mare de culturi şi civilizaţii. Scara reprezintă trecerea simbolică de la un nivel la altul, o imagine a schimbării unui mod de existenţă cu un altul, superior. Reprezentarea motivului simbolic al scării este bine atestată în zona carpato-danubiană, încă din paleolitic. În peştera de la Gaura Chindiei, printre alte picturi rupestre a fost desenată o scăriţă alături de o pasăre. Şamanul, în timp ce urcă treptele stâlpului „întinde mâinile, ca o pasăre aripile” şi ajuns în vârf strigă: „Am atins cerul, sunt nemuritor!” În cazul desenului din peştera Gaura Chindiei, alăturarea celor două simboluri ar putea fi dovada afirmațiilor de mai sus.

În neo-eneoliticul carpato-danubian există mai multe fragmente ceramice având pictate pe ele motivul scării în cultura Turdaș-Vinca, dar și în Precucuteni.

Scara, în toate culturile tradiţionale (în epoca veche, în antichitate, ca şi în evul mediu – vezi scara ca mijloc de urcare la ceruri la Sf. Ioan Scărarul – sec. VI d.Chr.) este asimilată simbolului Axis Mundi fiind unul din modurile rituale de a ajunge la Cer. La traci, spune M. Eliade că preotul-rege poate urca până la zei pe o scară rituală. Aceeaşi scară se regăseşte şi în misterele Mithraice. Ea are şapte trepte, corespunzând celor şapte Ceruri.

Un alt simbol ascensional este arborele. Verticalitatea, rădăcinile aflate în pământ şi coroana îndreptată spre Cer au făcut posibilă asimilarea sa ca Axis Mundi – susţinător al Cerului. Pentru români, bradul a fost cel care în principal a asumat această valență de Arbore al lumii, Axis Mundi. Cele mai vechi reprezentări de brazi sunt cele din peştera-sanctuar de la Gaura Chindiei, unde motivul bradului este redat de 7 ori singur şi de două ori în pereche. Redarea brăduțului se poate observa şi pe ceramica neolitică de tip Turdaş- Vinca, pe cea precucuteniană sau Cucuteni, iar de aici va trece în epoca bronzului şi a fierului intrând apoi – ca simbol major – în perioada istorică, menținându-se în cultura populară până în zilele noastre.

Legătura Arborelui Vieţii cu Centrul Lumii şi cu concepţiile arhaice cosmogonice este ilustrată la peştera Gaura Chindiei de cercurile desenate în vârful brăduţilor. Cercul – figură geometrică sacră – exprimă centrul, pe plan cosmic simbolizand cerul în opoziţie cu pătratul care e simbolul pâmântului. Cosmosul, în multe tradiţii mito-poetice e considerat o sferă (grafic, un cerc) dincolo de limitele căruia se află haosul.

Simbolismul lui Axis Mundi este strâns legat de simbolul Centrului. Construcția centrului nu se făcea numai în ordinea „spațiului” ci şi a „timpului”. Templul sau sanctuarul nu devenea numai centrul Cosmosului ci şi cadranul indicator al „Anului sacru”, adică al timpului. Omul „primitiv”, ca şi omul preistoric probabil, nu putea trăi decât în Cosmos, adică într-un teritoriu care a fost creat de fiinţe supranaturale. A cosmiciza un teritoriu înseamnă a-l consacra, a-l sanctifica, iar locul este consacrat atunci când este posibilă comunicarea cu lumea zeilor. Această concepţie religioasă poate fi descifrată în imagistica cosmologică, în simbolismul locuinţei şi în riturile de orientare şi construcţie ale unui mare număr de populaţii aparţinând unui mare număr de culturi.

Dar, această concepție străveche a fost dusă mai departe de tradițiile populare, de țăran, ca om al pământului și deopotrivă al cosmosului, care nu concepea să trăiască în afara acestei legături permanente dintre pământ și cer, pentru care exista întotdeauna și în orice atât un spațiu sacru, precum și un timp sacru.

Coloana cerului transpusă în Arborele cosmic sau Arborele lumii o putem găsi chiar în universul domestic al ţăranului român, mai exact, în imaginea furcii pe care se pune caierul de lână pentru a fi tors. El ne apare în imaginea furcii sub forma a şapte romburi frumos ornamentate, care se termină cu un vârf de brad stilizat. Cele şapte romburi simbolizează cele şapte ceruri din vechile culturi şamanice. Această simbolistică prezentă pe furca de tors este impresionantă şi extrem de bogată, deoarece pe aceste furci mai apar trasate Calea Lactee, simboluri solare, vămile văzduhului, etc.

De asemenea, Arborele Vieţii sau al Lumii îl descoperim pe covoarele ţărăncilor noastre, pe ii, pe ştergare, pe feţe de masă, pe farfuriile şi olurile de lut, pe ulcioare, în crestăturile decorative în lemn. Îl regăsim totodată reprezentat pe porţile maramureşene sub forma funiei, ca Ax al Lumii, dar şi sub forma romburilor înlănţuite. Aceste romburi puse cap la cap, care apar peste tot în arta populară românească sub forma unor coloane, sunt denumite de unii specialişti „ţâţânile lumii”. Această succesiune de romburi are poate cea mai mare frecvenţă în arta populară românească, regăsindu-se aproape pe orice obiect ieşit din mâinile ţăranilor noştri.

Marele respect pe care îl aveau ţăranii români pentru acest „Arbore” se relevă şi din obiceiul ciobanilor care rămâneau câteva luni pe munte, departe de sat, obişnuind ca în lipsa unui preot să-şi aleagă un brad căruia să i se spovedească. Bradul ales, avea menirea să-i poarte păcatele mărturisite la Dumnezeu, la Cer, şi să-l cureţe pe cel care se spovedea.

Sculptorul Vida Gheza spunea că ţăranii maramureşeni înainte de a tăia un copac îi aduceau ofrande horincă şi colaci, jucând şi cântând în jurul lui. Astfel, ei îşi cereau iertare copacului pentru că urmau să îl taie, să-i producă suferinţă, dar şi să întrerupă legătura pe care acesta o realiza cu Cerul, cu Divinul.

Arborele, cu funcțiile sale de Coloană a cerului este prezent în întreaga viață a omului tradițional, însoțindu-l în toate momentele importante ale vieții sale, de la naștere și până la moarte. La nașterea, de obicei a unui băiat, se obișnuia să se planteze un brad în curtea casei. La nuntă se puneau la stîlpii porții brazi împodobiți, ce în unele locuri, urmau a fi purtați până la biserică. În general, la moartea unui tânăr necăsătorit, în anumite zone din țară, se aduce un brad numit „stâlpul sau sulița mortului”. Și ar mai fi de amintit și stâlpii funerari cu păsări din Țara Loviștei, rămășiță a unui vechi cult dacic ce s-a păstrat până pe la începutul secolului XX în aproape tot sudul Transilvanie, dar și în câteva locuri din Bucovina, urmele acestor nemaifiind însă vizibile decât în Țara Loviștei.

Călușul, socotit ca o practică magico-rituală, conține și el elemente amintind de Coloana cerului. Astfel, avem acea prăjină pe care se leagă steagul călușarilor, legarea steagului presupunând un ritual anume. La legarea steagului, până la a trece la acțiunea propriu-zisă, călușarii fac jurământul lor, pe marginea gârlei, cu capul prăjinii unde se va lega steagul îndreptat spre răsărit, în timp ce călușarii ce prestează jurământul stau și ei cu fața tot spre răsărit. Iată, mai exact cum are loc ritualul după legarea steagului la capătul prăjinii: „Steagul este legat de vătaf şi de ajutorul acestuia. Mutul stă în genunchi la coada prăjinii cu sabia pe umăr. Căluşarii ridică steagul culcat (în poziţie orizontală) pe umeri. Primul merge vătaful. Mutul este la coadă. Ultimul care ţine steagul de coadă este stegarul. Vătaful dă fiecăruia pelin şi usturoi în gură şi muzicanţilor şi mutului. Steagul se ocoleşte de 3 ori pe muţeşte, pe rând, de către toţi (incluzând muzicanţii). Când trec pe lângă steag se şterg la gură cu ştergarul. „Nu vorbeşte nimeni până nu ridicăm steagu’. Când ne ştergem la gură cu prosopul ie un jurământ foarte tare.” (Fieraru Ion). După înconjurare, steagul este înmuiat în apă de trei ori. „Dacă bagi în gârlă prosopu’ şi udă pe fieştecare se zice: ceea ce curge pe gârlă să curgă pe fieştecare.” (Fieraru Ion) Steagul se ridică pe bâte în sus. „Îl ţin pe bâte, apoi îl aruncă în sus şi strigă: „Ş-înc-odată iar aşa / hop, hop hălăi-şa / hop, hop hălăi şa ş-aşa, ş-aşa / Zi măi zi, hăi, hăi!”. Se strigă de trei ori. Muzica cântă. Jurământul se face cu steagul sus (în poziţie verticală) cu mâinile pe steag: „Jur ….”. Deci, atunci când se face jurământul, steagul e în poziție verticală, stabilind astfel acea legătură a pământului cu cerul, călușarii devenind parte componentă a acestei legături, intermediari ai unei lumi supranaturale, instrumente sacralizate cu puteri magice conferite de această forță ce leagă pământul cu cerul.

Rămânând în sfera tradițiilor, ca purtătoare ale unor arhetipuri și simboluri, nu putem să nu ne gândim și la cetele colindătorilor care, până nu demult, erau nelipsiți de bețe sau bastoane cu care în timp ce colindau, la anumite intervale, băteau în pământ. Era acesta un mod de a lua contact cu forțele și energiile pământului, ce prin invocațiile din colindele străvechi sau prin însăși colindători, le puneau în legătură cu cerul. La cetele feciorești din Transilvania există chiar obiceiul de a purta cu ele un brad, în acest caz această reminiscență a cultului coloanei sau Arborelui lumii fiind cât se poate de evidentă.

Desigur, nu se poate încheia fără a vorbi despre cel mai elocvent exemplu al persistenței cultului coloanei până în prezent, Coloana lui Brâncuși, acaeastă adevărată Axă a lumii.

Această „Axă a lumii,, nu aparţine spaţiului profan „ci spaţiului sacru, în care se poate realiza comunicarea cu Cerul sau cu infernul; cu alte cuvinte, un <Centru> este locul paradoxal al rupturilor nivelurilor, punctul din care se poate transcende lumea sensibilă. Dar prin însuşi faptul că se transcende Universul, lumea creată, se transcende implicit timpul, durata, obţinându-se prezentul etern itemporal” (M. Eliade).

Ca formă geometrică, lucrarea „Coloana Infinitului” este o înşiruire a unui singur motiv: un element romboidal numit de Brâncuşi „mărgea”. Astfel, acest şir de „mărgele” romboidale poate să sugereze uşor simbolismul axial de origine indiană al „Lanţului lumilor ” şi al lui „sutratma” care, ca un fir, străpunge şi leagă între ele toate lumile (manifestările). O astfel de lume poate desemna orice formă a manifestării, indiferent de natura sau mărimea ei; ea poate reprezenta de exemplu întregul cosmos sau doar umanitatea, sau chiar un singur individ uman, fiind în acelaşi timp „suflul” care le susţine şi le menţine, şi fără de care ele nu ar putea să aibă vreo realitate şi nici să existe în vreun fel (R. Guenon). Acest simbolism se bazează pe următorul text din Bhagavad-Gita: „ În mine sunt însirate toate (n.n.lumile) ca şirul de perle pe fir”. Cum în diferite forme tradiţionale simbolismul „lanţului lumilor” este rozariul (şiragul de mătănii), este evident faptul că fiecare mărgea reprezintă o „lume”. De asemenea,„formula pronunţată asupra fiecărei mărgele din mătănii corespunde…unei respiraţii, ale cărei faze simbolizează, după cum se ştie, crearea lumii şi resorbţia sa. Intervalul dintre două respiraţii corespunzând fireşte trecerii de la o mărgea la cealălaltă, şi în acelaşi timp unei clipe de linişte, reprezentată de un<pralaya>” (R.Guenon).

Este interesant de constatat din punct de vedere exterior se văd doar mărgelele rozariului, iar firul care le leagă şi le susţine este invizibil. Acest aspect este considerat foarte semnificativ, deoarece mărgelele reprezintă manifestarea, în timp ce „sutratma”, reprezentat prin fir, este în el însuşi nemanifestat. Se vede de aici importanţa primordială a firului, în cadrul simbolismului „Lanţului lumilor”, deoarece lumile nu sunt autentice dacă nu sunt străbătue de „sutratma”, adică de Creator. Cu toate că lumile sau stările care constituie manifestarea universală sunt în număr indefinit, ele sunt reprezentate totuşi prin numere simbolice(108 mărgele la rozariile din India şi Tibet, 99 la cele islamice etc.). Adaug şi faptul că axa este concepută simbolic şi ca „rază solară”, luminând lumile atunci când le străbate. Prin analogie, elementele romboidale  ale „Coloanei Infinitului” reprezintă mărgelele rozariului, iar axul intern firul (”sutratma”) acestuia. Deci fiecare mărgea romboidală reprezintă o lume, iar axa fiecărei astfel de mărgele nu este decât o porţiune a însăşi axei manifestării universale, şi în acest fel este stabilitatea efectivă a tuturor stărilor ce sunt închise în această manifestare.

Elementele (mărgelele) romboidale sugerează foarte bine că aceste lumi au fiecare câte un început, câte un maxim de dezvoltare şi câte un sfârşit (deci reprezintă un ciclu), iar sfârşitul unei lumi se constituie în acelaşi timp şi în începutul următoarei. Acest ciclu este de fapt legat de fazele „respiraţiei” Creatorului: pe inspiraţie o lume se creează ajungând la apogeu, pe expiraţie ea se depreciază, iar apneei pe vid îi corespunde distrugerea acesteia. Aşadar se poate remarca şi un simbolism temporar, asimilând lumile unor cicluri succesive, în care ciclurile (elementele sau mărgelele romboidale) anterioare reprezintă stările inferioare (ale unei stări de existenţă), iar ciclurile posterioare reprezintă stările superioare, ceea ce presupune că înlănţuirea lor trebuie concepută ca ireversibilă. Altfel spus, desfăşurarea manifestării cosmice se face într-un singur sens.

În concluzie, asimilând „Coloana Infinitului” cu un rozariu deschis la capete, ea ar putea simboliza atât „Şirul lumilor” (în care fiecare mărgea reprezintă o lume cu ciclul: (creaţie – apogeu – distrugere), cât şi Divinitatea sub aspectul ei creator (ca ax nevăzut ce susţine lumile), prin a cărei „respiraţie” se crează şi distrug lumile, asigurându-le în acelaşi timp continuitatea. În acest fel se reiterează şi tema unui Dumnezeu ascuns în Creaţia sa.

Galbenul strălucitor al „Coloanei Infinitului” datorat alamirii acestuia ar putea sugera şi epifania Divinităţii (sau mai scurt o teofanie) ca „Stâlp de lumină” sau „Stâlp de foc”. Acest fapt a fost consemnat mai întâi în cosmogoniile vedice: Brahman ca soare transformat în stâlp de lumină – şi deci în „Axă a Lumii” – care a sprijinit Cerul de Pamântul. Se cunoaşte de asemenea că în culturile arhaice însăşi lumina era o epifanie a Absolutului. Şi pentru crestini tema focului şi a luminii este asociată Divinităţii, atunci când ea apare oamenilor aleşi să o vadă.

Mai poate exista şi o altă interpretare a Coloanei ca „Stâlp de lumină” sau „Stâlp de foc”, şi anume aceea de reprezentare a energiei divine primordiale, numită de vechii hinduşi „Kundalini” (M. Eliade).

Numărul de 16 module ales deBrâncuşi pentru capodopera sa poate sugera şi el ideea de absolut, deoarece se ştie că în diversele tradiţii el simbolizează perfecţiunea. De exemplu la hinduşi semnificaţia respectivă provine de la fazele Lunii, deoarece în a şaisprezecea zi ea apare pe cer în perfecta ei plenitudine.

În creștinism rolul de Arbore al vieții a fost luat de cruce, ca simbol al morții și învierii, deci de regenerare continuă, dar și de legătură a pământului cu cerul. Același rol îl îndeplinește și troița.

Se observă astfel, că imaginea „Arborelui” este o permanenţă a spiritualităţii româneşti cu o simbolistică plurivalentă. Noi, cei de astăzi, încă avem nevoie de „imagini”, pentru că, așa cum spunea M. Eliade, „spiritul recurge la Imagini pentru a sesiza realitatea ultimă a lucrurilor (…) În existenţa cea mai ştearsă mişună simbolurile, omul cel mai realist trăieşte din imagini.”

La omul modern imaginaţia este secătuită din lipsa lecturii, a comunicării cu mediul şi cu semenii. Din această sincopă de imaginaţie, spun specialiştii, rezultă dramele lumii moderne, dezechilibrele profunde care apar în psihicul individual şi colectiv. Pentru că psihicul se hrăneşte cu imagini, cu simboluri şi mituri, acestea toate aducându-i bogăţie şi vioiciune.

Aşadar, ar fi păcat ca în mileniul trei să ne dezicem de imaginile, simbolurile şi miturile care au străbătut până la noi, întreaga istorie a umanităţii. Fără ele vom deveni mult mai trişti, mai săraci, mai pustii…

Purtăm în noi fiecare, un veritabil tezaur de imagini şi simboluri. Ţine de voinţa fiecăruia de a redeştepta aceste imagini pentru a le contempla în toată măreţia lor şi pentru a le descifra mesajul.

MARI M.

Bibliografie:

-Ștefan Dorondel,”Preistoria unui simbol: Coloana cerului”, Universitatea 1 decembrie 1918, Alba Iulia

-Mircea Eliade, ”Tratat de istorie a religiilor”, Ed. Humanitas, Bucrești, 1992

-Mircea Eliade, ”Imagini și simboluri”, Ed. Humanitas, București, 2013

-Romulus Vulcănescu, ”Coloana cerului”, în ”Miorița” nr. 4-5, Deva, 1998

-Cristofi Cerchez, ”Dacia preistorică și istorică” (redactata de Cristina Cerchez după manuscrusl lui Cristofi Cerchez, cu concursul arh. Lucian Teodossiu dupa manuscrisul arh. Cristofi Cerchez Bucuresti, 1 iunie, 1958)

Mistificările lui Homer

Pe vremea lui Homer, grecii socoteau Marea Pont drept al doilea Ocean al lumii. Căci dintre toate Mările cunoscute astăzi, Pontul era socotit cel mai mare. Homer o numea la rândul său Marea Adâncă… Poate şi din această cauză a mutat el către Ocean întâmplările din Pont, socotind că lumea, din cauza prejudecăţilor, va primi mai uşor aceasta!”- Strabon

În aproape fiecare mit grecesc găsim cel puţin un element referitor la traci și se spune că ar fi fost mult mai multe, dar de-a lungul timpului au fost intenţionat scoase şi înlocuite cu elemente elene. Astfel, există numeroşi autori antici care afirmă chiar că multe dintre legendele referitoare la olimpieni ar avea origini tracice. Aceste elemente “ne-elene” însă, nefiind pe placul elenilor ar fi fost înlăturate în scopul elaborării unei mitologii greceşti pure. Unele menţiuni ale originilor tracice au reuşit însă să supravieţuiască…

Nu sunt simple speculații căci există exemple concrete. O primă dovadă provine de la celebrul Strabon, grec el însuși, născut la Amasya, astăzi o localitate în Nordul Turciei asiatice, aproape de ţărmul Mării Negre. Iată ce scria acesta în urmă cu două milenii: “Pe vremea lui Homer, grecii socoteau Marea Pont drept al doilea Ocean al lumii. Căci dintre toate Mările cunoscute astăzi, Pontul era socotit cel mai mare. Homer o numea la rândul său Marea Adâncă… Poate şi din această cauză a mutat el către Ocean întâmplările din Pont, socotind că lumea, din cauza prejudecăţilor, va primi mai uşor aceasta!”. Aşadar, Strabon prin afirmația sa ne confirmă ceea ce noi am afirmat în alte ocazii că, multe din cele povestite de Homer în Iliada și Odiseea, s-ar fi petrecut pe ţărmurile Pontului Euxin şi nu în Grecia udată de apele Mărilor Egee, Ionică şi Mediterană.

Care să fi fost însă acele “prejudecăţi”? Poate faptul că tracii, cei care controlau mare parte din ţărmul pontic, nu erau deloc iubiţi de către vechii eleni? Tracii erau consideraţi barbari de către eleni, iar elenii se temeau de ei, de numărul lor uriaş şi de priceperea lor în ale armelor. Cine erau însă aceşti traci? Un neam format din mii de triburi (edoni, misi – moesi, geţi, daci, odomanţi, bistoni, tyrageţi, obulensi, tribali, odrisi, treri, cimeri, etc) şi al căror părinte comun ar fi fost legendarul Thrax., fiul lui Ares, zeul războiului la greci, dar care la rândul său, după cum scrie celebrul Euripide în opera Alcestis, “s-a născut în Tracia”. Ares, marele zeu olimpian era mai tot timpul departe de Grecia: avea mulțime de temple în Tracia, acolo unde s-a însoţit cu Caliope şi cu alte nimfe şi nereide, dând naştere unor întemeietori de triburi.

Așadar, Ares locuia în Tracia, Artemis era numită și Istriana şi îşi avea templu pe țărmul Pontului, Thetis era mama Istrului nostru, precum şi a lui Ahile, eroul înmormântat pe Insula Leuce (Şerpilor), Echidna şi Hercule s-au iubit pe meleagurile noastre şi l-au născut pe Scytes tatăl sciţilor, și lista ar putea continua.

Despre Ares Apolloniu din Rodos scrie că îşi avea mare templu, în mijlocul unei insule din Pont! Acest templu era construit de “fiicele sale, amazoanele” şi era păzit de Păsările lui Ares (Ornithes Areioi), păsări cu pene de oţel care nu puteau fi ucise de niciun om. Mai scrie Apollonius din Rodos în Argonautica 2: “ Şi le-a spus Fineus (rege trac) argonauţilor care mergeau după Lâna de Aur în Colchida: când veţi lăsa în urmă tribul Mossynoekoi să vă duceţi corabia pe Insula Păsărilor, acolo unde reginele amazoane Otrere şi Antiope au construit un altar lui Ares”.

Treptat, Păsările lui Ares au început să fie menţionate în scrierile greceşti ca fiind Păsările Stimfaliene, din Stimfalos, care se află însă departe de Pont, în Corint. A fost oare Insula Păsărilor lui Ares mutată, “prin puterea scrisului”, din Marea Neagră, pe tărâm olimpian?

Am început cu Homer şi încheiem tot cu el: În Iliada se menţionează clar că Ares era de partea troienilor, ca şi Artemis (cea deseori numită Istriana), sau ca Afrodita, mama lui Eneas Dardanul. Numeroşi regi traci au participat la război alături de troieni: Akamas – fiul lui Eussorus, Peiros – fiul lui Imbrasus, Rhesus – cel ajuns mai târziu la Troia pentru că fusese ocupat cu război contra sciţilor. Dar și Amazoanele, erau de partea Troienilor. Totul aduce în mod straniu cu un război traco-grec (sau, mai aproape de adevăr, un război traco- trac, aheii nefiind decât urmași ai unor pelasgo-traci de care nu mai voiau să-și amintească), cu zei aşa-zis olimpieni, dar care se află şi ei în tabere diferite. Despre Troia şi legendele sale sunt însă multe de spus, asta însă într-un viitor articol.

Sursă de informații- Cristian Cealera

MARI M.

Trovanții de la Chiojdu- gardienii tărâmului de dincolo

Meleagurile Buzăului, mai exact ceea ce deja toți cunoaștem ca Țara Luanei (sau, poate Țara Lu Ana), este o sursă inepuizabilă de surprize, neîncetând să ne uimească cu fiecare minunăție ce ni se descoperă. De aceea vă voi spune acum câteva cuvinte despre un alt loc plin de mister, dar și de un farmec de poveste.

În Munții Siriului, pe cursul superior al Bâscăi Chiojdului se află satul și comuna Chiojdu, ținut de povești și legende așa cum este întreaga Țară a Luanei. Sunt multe frumusețile cu care ne farmecă Chiojdu, dar cea mai enigmatică, ce te lasă pur și simplu mut de uimire sunt trovanții. Da, nu am greșit. Pe lângă bine cunoscuții trovanți de la Ulmeț, Buzăul este plin de locuri unde se găsesc trovanți. Însă doar cei de la Chiojdu ar putea întrucâtva rivaliza cu cei de la Ulmeț.

Formele trovanților de la Chiojdu te îndeamnă fără doar și poate să te cufunzi în lumea poveștilor, într-o lume ireală. Ceea ce este interesant, că, localnicii le spun și acestora babe la fel ca și suratelor de la Ulmeț. Iar din moși- strămoși sunt considerați gardienii tărâmului de dincolo. Și mai au o particularitate cei de la Chiojdu: pe suprafața lor se găsesc scoici fosilizate.

Dar, ca să vă convingeți că merită să mergeți până acolo, să-i vedeți cu propriii ochi, o să vă las mai jos o galerie foto.

MARI M.

Vânătorii de mamuți de la Ripiceni de acum 120000 de ani

Undeva pe malul Prutului, în nordul țării, în județul Botoșani există un mic sat cu oameni gospodari, Ripiceni. Oamenii își duceau zilele liniștiți, fără a avea habar până în urmă cu vreo 60 de ani ce comoară ascundeau malurile Prutului de la ei. Dealtfel, apele învolburate ale Prutului mai aruncă uneori chiar și în zilele noastre, ba pe un mal, ba pe celălalt, unelte sau bucăți de unelte folosite de oamenii ce trăiau pe acele meleaguri în vremuri ce se pierd în negura timpului. Mai exact, cu vreo 120000 de ani în urmă, când lunca Prutului era o stepă întinsă prin care își duceau viața mamuții lânoși, cerbii gigant, rinoceri , zimbri, dar și temuții tigri cu dinții sabie. Însă, pe lângă aceste animale, mai trăia cineva, niște vânători curajoși, oamenii de Neanderthal. Să vedem însă cum s-a aflat de povestea acestora.

În 1902 apele Prutului au început să scoată la iveală unelte și oase pe care pionierii arheologiei românești au început să le studieze. Apoi, în perioada interbelică, Nicolae Moroșani a început să studieze peștera ce se află în zona din care izvora marele râu, situată în apropierea Ripiceniului. Dar, abai în 1961 cercetările vor atinge apogeul, când arheologul Alexandru Păunescu deschide șantierul de la Ripiceni- Izvor. În jur de 20 de ani au durat săpăturile ce aveau să scoată la iveală cea mai mare tabără de vânători de mamuți, o tabără ce funcționase nici mai mult nici mai puțin decât acum 120000 de ani.

Rezultatele au fost cu adevărat surprinzătoare: rămășițe ale unor vechi culturi ce se întindeau pe o perioadă de 100000 de ani și 16 nivele de locuire.

”Prin întinderea şi succesiunea numeroaselor dovezi de locuire şi bogăţia materialului, aşezarea de la Ripiceni Izvor, ale cărei sedimente se înscriu pe o grosime de circa 12-13 metri, reprezintă una dintre cele mai importante staţiuni paleolitice din România şi poate chiar din întreaga zonă  a Europei de est şi est-centrală” spunea arheologul Păunescu în lucrarea sa ”Ripiceni-Izvor: paleolitic şi mezolitic: studiu monografic” din anul 1993.

Păunescu descoperise într-adevăr singura tabără de acest fel din zona central-estică a Europei, locul în care nu doar se întâlneau vânătorii de mamuți, ci și locul de procurare a hranei, de schimburi de mărfuri, precum și un loc sacru, un loc în care existau locuințe, dar și altare la care oamenii se închinau.

Tot în zonă s-a descoperit și un veritabil cimitir de mamuți, cu zeci de fildeși uriași, sute de oase și măsele de mamut, împrăștiate pe sute de metri. Aceste resturi au fost expuse în Muzeul din Săveni, care se mândrește cu cel mai mare fildeș de mamut din zona central-estică a Europei, dar și la Muzeul Județean din Botoșani.

Mamuții erau vânați folosindu-se gropile capcană și apoi erau omorâți fără riscuri, preponderent cu sulițe grele cu vârfuri din silex. Arheologii presupun că, deși vânat și folosit ca hrană, mamutul era venerat de vânătorii săi.

Pentru această ipoteză, arheologii se bazau pe o groapă circulară descoperită în interiorul unui adăpost în care se aflau trei bulgări mari de silex, craniul spart al unui mamut, vertebre şi un molar, dar şi o piatră de calcar sub forma unui altar. Această groapă circulară, se bănuieşte că servea drept templu primitiv, unde se adunau regulat adoratorii mamuţilor. De altfel, se presupune că este singurul loc atestat din Europa unde mamutul era venerat.

În baza descoperirilor făcute s-a putut face și o recontituire a taberei de vânătoare. Era formată din locuinţe paravan, sau mai bine zis adăposturi improvizate. Alexandru Păunescu le descrie astfel:

”Pereţii-paravan atingeau, se pare, o înălţime de circa 1,60-2,00 metri şi erau formaţi din oase mari, fildeşi de mamut şi, probabil, beţe groase de conifere fixate la bază cu pietre de calcar, pământ şi molari de mamut, peste care se aşterneau, bănuim, piei de animale. Aceste simple adăposturi-paravan erau făcute cu scopul de a proteja omul contra vânturilor aspre care băteau de la est-nord-est”.

Din păcate, astăzi vechea tabără a vânătorilor de mamuți este acoperită de ape în urma construirii barajului de la Stânca, arheologul Alexandru Păunescu rămânând alături de mamuți și rămășițele taberei vânătorilor, căci după ce și-a dedicat peste 20 de ani din viață acestui studiu a decis ca la moartea sa să fie incinerat, iar cenușa să fie aruncată în apele Prutului de la izvor, acolo unde își începuse marea aventură.

MARI M.

Orașe din Dacia și Moesia în „Cosmografia ravennate”

“Cosmografia ravennate” reprezintă o listă de localități și orașe din secolul VII d. Hr. cunoscute la acel moment. Numele i-a fost dat după orașul Ravenna, unde textul a fost scris de către un geograf al cărui nume a rămas necunoscut, motiv pentru care i s-a mai spus geograful ravenat sau geograful anonim din Ravenna. Lucrarea prezintă un șir de toponime din India până în Irlanda. Manuscrisul original nu s-a păstrat, dar există trei copii ale acestuia, una la Vatican, una in Franța și una în Germania.

Printre numele de localități, ape și orașe trecute în manuscris se află și cele din Dacii și cele două Moesii.

În „Istoria României în texte” (coordonator Bogdan Murgescu) găsim extrasele din „Cosmografia ravennate” care se referă la Dacia și Moesia, extrase pe care le voi reda în continuare:

De asemenea în altă parte sunt orașele care se numesc: Tyras, […] Ermenium, Urgum, Sturium, Congri, Porolissum, Cersiae. De asemenea în altă parte sunt orașe, și anume: Gura Peuce, Salsovia, Aegyssus, Noviodunum, Dinogetia, Arrubium, Troesmis, Beroe, Carsium, Capidava. […]

Tot lângă Marea cea Mare este țara care se numește Tracia. În această țară am citit că au fost foarte multe orașe, dintre care vom arăta pe unele, și anume lângă țărmul mării… Dionysopolis, Bizone, Timum, Tiriza, Callatis, Stratonis, Tomis, Histria, […].

Tot așa […] sunt așezate două Moesii, adică cea de Jos și cea de Sus […] În această Moesie [de Jos] am citit că au existat numeroase orașe dintre care vom arăta pe unele și anume: Beroe, Carsium, Capidava, Sucidava, Durostorum, Tegulicium, Nigriana, Transmarisca… De asemenea, peste fluviul Dunărea, sunt orașele Moesiei Inferioare [de fapt Daciei], și anume: Porolissum, Certia, Largiana, Optatiana, Macedonica [legiunea a V-a], Napoca, Potaissa, Salinae, Brucla, Apulum, Acidava, Cedonia, Caput Stenarum, Pons Vetus, Pons Aluti, Romula. De asemenea, chiar lângă Cedonia este un oraș numit Burticum, Blandiana, Germisara, Petris, Aquae,, Acmonia. Sarmizegetusa.

În aceste regiuni ale dacilor am citit că odinioară au existat foarte multe orașe, dintre care vom arăta pe unele, și anume: Drobeta, Ad Mediam, Praetorium, Ad Pannonios, Gaganis, Masclianis, Tibiscum, care se leagă cu orașul Acmonia din provincia Moesia. De asemenea în altă parte există orașe chiar în Dacii, și anume: Tema, Tibiscum, Caput Bubali, Aizizis, Bersovia, Argidava, Centum Putea, Bacaucis.

Mappae mundi Bd. VI. Rekonstruierte Karten

Prin aceste regiuni ale dacilor trec foarte multe râuri, între altele și acelea care sunt numite Tisia, Tibiscum, Drica, Marisia, Arine, Gilpit, Crisia. Toate aceste râuri se varsă în Dunăre.”

MARI M.

Anticele cadrane solare din Dobrogea

Cadranul solar este unul dintre cele mai vechi mijloace de măsurare a timpului. Cadranele solare au fost instrumentele care măsurau ora temporară, adică a douăsprezecea parte din ziua de lumină cuprinsă între răsăritul și apusul soarelui. Este evident că în acest fel durata orelor varia de la o zi la alta.

Din ceea ce se cunoaște până acum, în urma descoperirilor arheologice, Dobrogea este locul din țara noastră unde au fost descoperite nu unul ci patru cadrane solare antice. Despre acestea vă voi vorbi în cele ce urmează.

Prima piesă este reprezentată de un fragment de cadran solar descoperit la Histria, cu ocazia săpăturilor din anul 1950, în zona sacră a cetății, unde fusese folosit ca material de umplutură în construcții târzii. Astăzi se află expus în Muzeul Național de Antichități din București.

Executată din .marmură albă cu dungi vineții, piesa este formată dintr-o parte concavă săpată într-un bloc prismatic drept. Concavitatea este lucrata cu mare precizie. Pe partea păstrată se observă două linii convergente de jos în .sus, spre un punct superior care a existat dincolo de spărtură. De la dreapta la stânga alte două linii paralele le intersectează pe primele. Toate aceste linii sunt arce de cerc foarte fin săpate cu dalta. Linia convergentă din stânga este tăiată oblic în partea superioară de un segment de curbă pe care sunt săpate cinci litere mari grecești, scrise invers. ca în oglindă. Ele par a reprezenta sfârșitul și începutul a două cuvinte: …OƩ XPO… Pe linia convergentă din dreapta sunt trasate liniuțe indicatoare orizontale, șase în dreapta și șapte în stânga. Cu excepția primei și ultimei, celelalte sunt marcate cu majuscule grecești perfect citibile de jos în sus, de la B la M. Litera A are ruptă partea din dreapta. Este normal să se presupună că prima liniuță a fost marcata cu A, iar ultima cu N. Emilian Popescu, după analiza și comparația literelor cadranului cu cele de pe unele monumente epigrafice descoperite tot la Histria propune încadrarea cadranului la sfârșitul sec. IV î. Hr. sau cel mai târziu începutul sec. III î. Hr.

Cel de al doilea cadran antic a fost descoperit în comuna Cumpăna, aflată la circa 12 km distanță de Constanța, în anul 1960 și se află la Muzeul Arheologic din Constanța. Cadranul este într-o bună stare de conservare și se prezintă sub forma unui cap de bou între coarnele căruia este așezat cadranul propriu-zis. Boul este unul dintre animalele a cărui sacralitate este cunoscută și atestată din cele mai vechi timpuri pe teritoriul nostru.

Suprafața cadranului este o porțiune dintr-un cilindru circular drept cu raza de 160 mm. Pe ea sunt săpate unsprezece linii orare convergente și două curbe paralele transversale (cea echinocțială și cea a solstițiului de iarnă). Piesa este din marmură albă cu pete vineții, iar trasarea liniilor este aproximativă. După maniera de redare a bucraniului, Gabriela Bordenache datează piesa în sec. II d. Hr.

Al treilea cadran se află (sau cel puțin sperăm să se mai afle) în depozitul Muzeului Național de Antichități din București, cu nr. L. 990. Este o piesă inedită, provenind din vechiul fond al muzeului. Nu se cunosc data și împrejurările descoperirii. Piesa, ca ansamblu, reprezintă pe Atlas ce sprijină pe cap cadranul solar cumpănindu-1 cu brațele. Capul se prelungește cu un suport prismatic care susține cadranul pe toată desfă- șurarea lui. Atât suportul cît și un rost de încastrare din spate indică faptul că instrumentul era prins într-o construcție. Materialul cadranului este un calcar de sedimentare moale, de culoare găIbuie, rocă ce se găsește în Dobrogea. Meșterul care a lucrat-o n-a fost un maestru. Nu există o simetrie a întregului, iar disproporția între cap și mâini este izbitoare. Aceeași stângăcie se observă și în trasarea liniilor a căror lățime ajunge până la 5 mm. Cadranul propriu-zis, a cărui grosime medie este de 35 mm, este o cavitate sferică cu raza de circa 170 mm. După maniera de execuție cadranul a fost datat de G. Bordenache la sfârșitul sec. III d. Hr.

Cel de-al patrulea cadran a fost descoperit mai recent la Constanța, de către cercetătorii Muzeului Arheologic al orașului. Starea de conservare este foarte bună. Din păcate nu există o descriere a acestui cadran solar, cel puțin nu una de care să poată avea cunoștință publicul larg. Și nu există nici imagini, așa cum nici pentru cadranul solar cu Atlas, adică cel de-al treilea din acest articol, nu există.

MARI M.

Sursă- Constantin Ionescu Cârligel

Vâlvele și știmele- divinități sau duhuri din mitologia românească

În mitologia populară întâlnim o serie de mici divinități sau duhuri, cum mai sunt numite uneori, fiecare stăpânind peste o anumită categorie de elemente sau locuri din natură sau din viața oamenilor. În această categorie intră și vâlvele și știmele despre care voi vorbi în continuare.

Vâlva este o divinitate telurică, întruchipată fie ca o femeie care veghează asupra casei, pădurii, minelor, fie ca un duh rău cu înfățișare antropomorfă: femeie frumoasă sau o bătrână, cu furca în brâu, un om bătrân cu luleaua în gură, un pitic, un copil, etc. În ipostaza zoomorfă poate lua chip de pisică, iepure, berbec, miel, găină, vrabie, șarpe sau balaur. În Munţii Apuseni se împart în două mari categorii: benefice („vâlve albe”) şi malefice („vâlve negre”), cele din urmă putându-se metamorfoza de la ipostaza de motan negru la cea de moşneag. Vâlva însumează atribuțiile mai multor reprezentări mitice feminine.

“Ca duh al Pământului, este prezentă în tot și în toate: în mine (Vâlva-Băilor), în păduri și în arbori (Vâlva-Pădurii), pe ape (Vâlva-Apelor), pe holde (Vâlva-Bucatelor). Dacă păzește comorile, se numește Vâlva-Comorilor, dacă patronează zilele săptămânii se numește Vâlva Zilelor, sinonimă cu Sfânta Duminică, Sfânta Vineri, etc. Vâlva își face cunoscută prezența prin semnale vizuale sau auditive: cântă, tropăie, vorbește, bate cu ciocanul piatra în care se găsește aurul etc.” (Ion Ghinoiu, 2008, p. 344). Dintre aceste vâlve, una singură are caracter benefic, având o mare forţă fizică şi controlând fenomenele atmosferice printr-o luptă corp la corp cu norii, pe care îi învinge, ferind astfel satele de calamităţi. “În ținutul Munților Apuseni, Vâlva ferește oamenii de trăsnete, de grindină și vânturi puternice, aduce norii cu ploaie, indică băieșilor unde vor găsi aur în mină. Călătorește zburând, precum Muma-Pădurii și alte reprezentări mitice, dar poate fi văzută mergând și pe pământ, pe jos sau călare pe cal. Vâlvele pot fi bune sau rele: unele ajută, altele pedepsesc oamenii; primele sunt îmbrăcate în alb, celelalte, în negru” (Ion Ghinoiu,
2008, p. 344).

De obicei vâlva este considerată un duh rău, „femei fabuloase, fără identitate precisă, cutreierând noaptea pe dealuri şi aducând cu ele maleficul; ele pot fi alungate doar cu fumul rezultat din arderea crenguţelor de cătină roşie pe care le aprind copiii cu scopul de a îndepărta duhurile rele.


În Ţara Moţilor, vâlvelor li se precizează un statut foarte extins, cu atribuţii de putere dintre cele mai diverse: Vâlva-Apei, Vâlva-Ciumei, Vâlva-Pădurii, Vâlvele zilelor săptămânii, Vâlvele vânturilor, Vâlva Lupilor (o variantă moţească pentru Sânpetru Lupilor), Vâlva-Bucatelor (ca patroană agricolă), Vâlva-Băilor (a minelor, a minerilor), Vâlva-Comorii, Vâlva-Cetăţii (în fapt, un duh al ruinelor). În Ţara Almașului, o legendă afirmă că, pe vremea uriaşilor, trăiau şi vâlvele, care erau ca toţi oamenii; după o vreme, fără să se cunoască pricina, vâlvele s-au luat la ceartă şi au început să se bată cu plugurile pe care le aveau; apoi s-au luat la bătaie cu copacii, scoţându-i din rădăcină, ca mai târziu ele însele să se transforme în nişte roţi mari de car; şi s-au rotit aşa până s-au făcut din nou oameni” (Romulus Antonescu, 2009, p. 692).


În unele tradiții Vâlva minelor este asimilată de Sfânta Varvara, patroana minerilor, celebrată pe 4 decembrie. Acestă întruchipare fabuloasă este prezentă în credinţele oamenilor din Munţii Apuseni, unde este stăpâna minelor de aur. Mulţi cred că baia care nu are vâlvă nu are aur. Al. Ciura consemnează: „Îmi spunea tata că Vâlva e tânără și frumoasă. Își pune ochii pe câte un fecior mai zdravăn și când îl întâlnește singur prin vreun colț de știolnă, i se arată… Feciorul rămâne uimit de atâta frumusețe și nu poate scoate nicio vorbă. Atunci ea îl mângâie și îl dezmiardă, spune că i-i drag de el și că are să-i arate pe unde să cerce aur. Și așa se pomenesc unii deodată în belșug. Dar Vâlva le cere un singur lucru: să nu spună la suflet de om că au dat față cu ea, că dacă vor cuteza să-și caște gura sunt pierduți. Și vezi cum e omul, când dă de noroc: nu știe să-și pună straje gurii; și-apoi Vâlva îl sugrumă ca pe niște pui de vrabie. Dar pe urmă tot ei îi pare rău, că ce ți-e drag, tot drag îți rămâne; și după ce a omorât un om, dă aur din belșug celorlalți, ca să-și ispășească păcatul. De aceea e credința la băieși că dacă omoară baia vreun om, dăm de aur!” (Tudor Pamfile, 1916, p. 24).


În Maramureş se crede că fiecare casă are vâlva sa, care uneori se arată sub formă de şarpe, care, dacă este omorât, atrage moartea cuiva dintre membrii familiei. Dar poate fi întruchipată și ca o femeie care veghează asupra casei, pădurii etc. (ŞĂINEANU,V,p.496). Însă, în cele mai multe zone din ţară, vâlva este considerată un duh rău; în Ţara Moţilor, textele folclorice caracterizează vâlvele destul de confuz, cel mult ca nişte femei fabuloase, fără identitate precisă, peregrinând noaptea pe dealuri şi aducând cu ele maleficul; ele pot fi alungate doar cu fumul rezultat din arderea crenguţelor de cătină roşie (Lycium halimifolium– DLRM,p.129), pe care le aprind copiii în scop de a îndepărta duhurile rele; dintre aceste vâlve, una singură are caracter benefic, dispunând de o mare forţă şi controlând fenomene- le atmosferice (trăsnet, grindină, furtună, ploi torenţiale) printr-o luptă corp la corp cu norii, pe care îi înving, ferind astfel satele de calamităţi.

Știmele

Vâlva apei din Munții Apuseni este numită în alte zone Știma apei sau apelor.

Știma apelor este o reprezentare mitică feminină, stăpână a apelor, care se face vazută și simțită pe timp de noapte. Știma apelor ar fi o femeie albă și rece care stă în apă, are sânii mari pe care îi dă pe spate. Ca statură, este înaltă și îmbrăcată în alb. Apare însă și ca sirenă (jumătate om și jumătate pește), poate fi femeie, dar și bărbat. Când iese la suprafața apei, pe vreme rea și în nopțile cu lună, se scutură, umblă pe uliță ca un nor, se scaldă. Dacă-i dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muțește, te sluțește. Umblă până la miezul nopții, când încep cocoșii a cânta. Ea trage pe om la înec zicând: Ceasul a sosit, / Omul n-a venit! (în Moldova și Bucovina). Atunci, cel sortit va lăsa totul în urmă și va porni către apa Știmei pentru a se scufunda în adâncuri. În cazul în care celui predestinat să se înece, îi apar peripeții în calea sa spre Știmă, acesta se va ruga să își ude măcar picioarele. Cum atinge apa, cum moare.

Știma apei este o divinitate primitivă a apelor dulci. În mitologia românească ea poate provoca inundații și secetă. De asemenea, este foarte asemănătoare cu naiadele de la greci. Sau cu ondinele din mitologia nordică. Este vorba de ființe ale apelor, spirite sau zâne.

În folclorul românesc se crede că fiecare apă are știma ei. În unele zone apare ca o femeie cu părul verde-albăstrui, până la călcâie și este o creatură malefică. Ea distruge totul în cale aducând potopul. În Bucovina este numită Femeia Gârlei, iar în Munții Apuseni “Vâlva Apei”. Tot ea îi atrage pe tineri la înec. Cunoaștem astfel de exemple în Lostrița lui Vasile Voiculescu sau în Zâna Lacului de Mihail Sadoveanu ori în Aranca, știma lacurilor la Cezar Petrescu.

Știmele fac parte dintr-o familie mai mare în care intră și faraoncele, sirenele Mării Negre sau Sorbul Pământului. Să mai ținem cont și de faptul că în tradiția românească apa este unul dintre cele patru elemente pe care s-a clădit lumea, element fundamental.

Legendele cu aceste știme sunt încă vii în satele din România. În zona luncii Ialomiței sau la lacul Sf. Ana au fost semnalate astfel de apariții.

Un lucru interesant de știut este că, dacă îți intră apa în urechi și auzi un țiuit, înseamnă că în apă se află duhuri rele. Așadar, după locul pe care îl stăpânesc și unde pot fi aflate se cunosc următoarele vâlve sau știme:

-în mine, Vâlva Băilor

-în păduri și în arbori, Vâlva Pădurii, sinonimă cu Muma Pădurii și Fata Pădurii

-în animale, Vâlva Lupilor, sinonimă cu Sânpetrul Lupilor

-în ape, Vâlva Apelor, sinonimă cu Știma Apelor și Fata de apă

-pe holde, Vâlva Bucatelor, sinonimă cu Mama Câmpului, Sânziana sau Drăgaica

-în plus, patroană a zilelor săptămânii, Vâlva Zilelor, sinonimă cu Sf. Duminică, Sf. Vineri, etc.

În tradiția populară ele sunt temute și respectate, iar cunoștințele despre ele au fost transmise din generație în generație.

MARI M.