Reprezentativ

Vara lui Mioi (29 septembrie-14 octombrie) și legenda frunzei de stejar și a toamnei

img_autumn-fairyPentru țăranul de demult exista un rost în toate, căci tot ceea ce exista era din voia Creatorului, iar această voie trebuia respectată. Țăranul observa tăcut și apoi găsea o explicație pentru toate câte le vedea. Observațiile și explicațiile sale le fixa în legende, în basme, în datina ce se cerea respectată, lăsându-ne nouă zestre bogată, deși astăzi atât de ignorată. Pentru cine intră însă în acest univers vast, fiecare bucățică descoperită este motiv de fascinație și chiar de lămurire, de limpezire a propriului suflet.

Și fiindcă suntem deja bine intrați în toamnă să vedem puțin o legendă legată de toamnă și frunza de stejar, ca să ne lămurim cum vedea țăranul, într-un mod cât se poate de plastic, de metaforic, rostul frunzei.

Legenda spune că într-o zi s-a iscat un vânt năpraznic. Și atâta de puternic era că îndoia crengile copacilor mai-mai să le rupă, zdrăngănea ferestrele că păreau a sta să se spargă și ridica în slavă hârtiile și praful din drum. Nedumerită, frunza stejarului se uită la tatăl său și-l întrebă: „Dragă tată, o fi aceasta toamna despre care spuneai că trebuie să vină?Spune-mi, tată, ce este toamna?”

Și stejarul îi răspunse: „Draga tatii, toamna este cea de a treia fiică a anului. Ea coboară la vremea ei din înaltul cerului și atunci trebuie să-și primească alaiul și trena galben-arămie. Trena i-o veți face voi, frunzele, și veți așterne covor ruginiu peste întreaga fire, întreaga natură, munți, dealuri, văi și câmpii. Îndată ce coboară din înalturi își face apariția pe dealuri și începe a stropi împrejuru-i cu mănunchiul de ciumăfăi, binecuvântând pământul spre sporul în roade. De la ciumăfăi își ia și culoarea simbolică. Atunci, Soarele i se închină și coboară spre asfințit. Răcoarea se înstăpânește peste tot, iar sămânța se scutură. Frunzele îngălbenite se vor desprinde de ramuri, își vor lua locul în trena ei, vor așterne apoi covor pământului și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna. Diminețile vor fi întâmpinate de bruma rece, iar vântul va fi foarte neastâmpărat. Ei sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Vântul nestăpânit va sălta frunzele până-n înaltul cerului, jucându-se cu ele și făcându-le să danseze în aer. Apoi le va lăsa să se odihnească pe pământ. Voi, frunzele, vă veți supune Toamnei, părăsindu-vă tatăl ce v-a ținut atâta timp pe crengile sale și v-a putut apăra doar de adierile vânturilor blânde. Aceasta este însă legea naturii și ea trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o bucurie, căci e plină de roade”.

Abia ce termină de povestit când iată că se arătă pe dealuri frumoasa Toamnă. În juru-i era mulțime de fructe, miresme de crizanteme o învăluiau ca un abur, iar frunzele i se închinau, așternându-i-se în cale, ca apoi să-și ia locul în lunga-i trenă. Frunza era fericită că aflase ce este Toamna și care-i era ei menirea. Și, fascinată la vederea Toamnei, se împurpură, devenind mai ruginie decât era, se desprinse de tatăl său și plecă spre veșnicia ei.

Prin astfel de creații minunate a știut țăranul să-și exprime recunoștința față de acest anotimp al roadelor. Iar momentele importante ale toamnei le-a fixat, la fel ca și pe cele ale celorlalte anotimpuri, în sărbători, datini și tradiții. Sărbătorile erau cele mari, foarte importante, iar cele mai mici, patronate de mici divinități erau înțelese de comunitățile sătești ca „semne despre vreme”.

Pe aceste baze, între 29 septembrie și 14 octombrie, se ținea „vara lui Mioi” sau „vara lui Sânmihai”, dedicată în calendarul popular Sfântului Mihai. În această perioadă se aștepta o încălzire trecătoare a timpului, fiind o perioadă de intense munci agricole, când se finaliza strânsul recoltei și începeau să se facă pregătiri pentru următorul an agrar.

Referitor la „vara lui Mioi”, numită pe alocuri  și vară târzie, există și o legendă. Aceasta spune că trăia în vremurile de demult un cărăuș sărac ce se numea Mioi. Având el mult de lucru cu cărăușia în timpul verii, s-a întors acasă toamna, dar grâul îi rămăsese netreierat. Atunci Mioi s-a rugat fiebinte la Dumnezeu să-i mai dea câteva zile de vară, să-și poată treiera și el grâul. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea. De atunci, la sfârșitul lui septembrie și o parte din octombrie, toamna este mai blândă, părând chiar că s-a întors vara. Căldura din aceste zile anunță de fapt „îngropatul verii”, ce are loc pe 14 octombrie, de Sărbătoarea Sfintei Paraschiva.

Iosif-Berman-Păstorii

Din punct de vedere pastoral, ciobanii slobozesc berbecii în turmele de oi ca acestea „să se lege” spre a făta mai târziu mieii. Această perioadă mai era numită în stânele din Munții Apuseni, Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor.

Nunta Oilor își are în fapt începutul în jurul datei de 15 iulie, atunci făcându-se separarea oilor de berbeci. „Slobozirea” începe de Filipii de toamnă, dar se prelungește , de la stână la stână, cam până la Vinerea Mare dinainte de 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva. Pentru ca lucrurile să decurgă bine la „slobozire”, berbecii vor fi îngrijiți în mod special, în locuri proprii, spre a fi sănătoși și puternici. După cum spun bacii din Țara Zarandului, în „calendarul oilor” sărbătoarea berbecilor ocupă „ăl mai de samă loc, că numa’ așe om ave’ miei în primăvară”.

Interdicțiile prevăzute de această sărbătoare trebuiau respectate de toți ai casei spre a aduce în gospodărie „numai bine și belșug”. Cel mai important patron spiritual al sărbătorii era considerat Sfântul Apostol și Evabghelist Ioan, asimilat de către țărani ca unul dintre principalii protectori ai animalelor domestice, din acest motiv fiind numit de către ciobani și „Ioan al Oilor”.

sibiucioban

În perioada reproducerii ciobanii trebuiau să păzească bine stânele de eventuale incursiuni ale lupilor sau urșilor. În acest scop ei respectau și anummite interdicții. În afară de muls și făcut brânză, alte munci nu mai făceau, fiind „rău de lupi și alte primejdii de boli”.

Un fapt inedit se petrece la unele stâni din apropiere de satul Măgura, comuna Certej. De Ziua Berbecilor, ciobanii stropesc în mod simbolic oile și berbecii cu un mănunchi de busuioc muiat în apă sfințită păstrată de la Paști, considerând „că-i bine pentru oi”, căci așa făceau în vechime bătrânii.

Sărbătoarea era respectată și de femei, care „nu lucrau cu acul, fusul și melița de cânepă, că or ieși oile sterpe și n-or face miei”. În unele sate din zona Orăștiei se credea că „nu e bine să țeși cu roșu și să împletești la lână,că ți se îmbolnăvesc berbecii, iar de-ți intră astăzi un bărbat în casă atunci mieii născuți or fi numai berbecuți”.

O altă interdicție, în mai toate satele de munte, era ca să nu se lucreze marți seara, să nu căpieze oile. În alte părți nu se împrumuta sare sau oțet la vecini, după apusul soarelui, fiind primejdie de lupi pentru oi. Ciobanii nu vindeau produsele oilor de Nunta Oilor ca nu cumva să le moară oile sau berbecii.

Se zicea că dacă în această zi (Nunta Oilor) oaia sare și zburdă, până la sfârșitul toamnei va fi vreme urâtă și va fi frig.

Cea mai mare parte din aceste credințe și tradiții, astăzi nu se mai respectă, sau se respectă însă nu cu strictețe. Doar bătrânii mai țin la ele zicând : „Așe-i calendarul nost’ îi timpul nost’, cu bune și cu răle să știi când să ari, să sămeni și să culegi, altfel lumea-i cu fundu’ n sus, dară buna împărțală îi de la Domnu’ Dumnezău”.

MARI M.

Bibliografie:

-Marcel Lapteș, „Anotimpuri magico-religioase”, Editura Corvin, Deva, 2011

-„Tradiții și obiceiuri românești”, Editura Flacăra, București, 2012

-Agenția Zonei Montane, „Datini, tradiții și obiceiuri în luna septembrie”

 

Plugușorul în Buzău și împrejurimi așa cum era odinioară

plug_cu_pom_impodobit_tarani_din_vlasca_la_obor_1930_129283_25581200

În lumea satului românesc tradițiile, obiceiurile și datinile păstrate reprezintă tezaurul național nescris și înțelepciunea populară, în care se împletesc atât practici precreștine cât și creștine. De-a lungul timpului ele au suferit transformări mai mari sau mai mici, unele pierzându-se, în timp ce altele au trecut proba timpului și reusind să se transmită și să ajungă până în zilele noastre. Originea lor, în general, o vom găsi în negura timpurilor, în vremurile demult apuse, pe când momentele ce reprezentau o schimbare de stare, un început, aveau o încărcătură magico-simbolică deosebită.

Unul dintre acele momente de început sau, mai precis, de trecere de la vechi la nou, este Anul Nou. Iar acestui moment îi corespund îi corespund o serie de tradiții și obiceiuri ce au reușit să reziste până astăzi: plugușorul, plugul, mersul cu buhaiul, brezaia, jocul ursului, jocul caprei, sorcova, țurca, Vasilca, etc.

Plugușorul este unul dintre obiceiurile practicate din cele mai vechi timpuri, de Anul Nou. Este o datină agrară ce are la origini un ritual sacru ce se efectua în vederea obținerii unor recolte bogate. Un astfel de ritual nu putea lipsi la un popor sedentar, pentru care una dintre principalele ocupații era agricultura, alături de creșterea animalelor. Și aș menționa aici că utilizarea plugului primitiv, din lemn la acea vreme, a început în mileniul III î. Hr. pe teritoriul locuit de strămoșii noștri, după cum o dovedesc descoperirile arheologice.

Plugușorul se încadrează în categoria colindelor. Este o colindă agrară declamată, însoțită de elemente teatrale, pe parcursul căreia sunt amintite toate etapele de muncă până la obținerea pâinii. Dar la origini are o incantație magică, parte dintr-un ritual sacru.

plugusor-cu-patru-boi-versuri-uratura-2016Cu Plugușorul se merge și se colindă din casă-n casă din Ajunul Anului Nou până dimineața sau din dimineața Ajunului până seara sau până la miezul nopții, durata diferind de la o zonă etnografică la alta. În general era practicat de copii sau adolescenți, însă se spune că mai demult ar fi fost practicat doar de bărbații în puterea vârstei.

Unii cercetători leagă obiceiul de începutul primăverii, când se sărbătorea mai demult Anul Nou. Căci, logic gândind,, ce rost ar avea să treagi brazdă în curtea gospodarului și să-i pomenești de arat și semănat în plină iarnă¿ Așadar, acest amănunt ne clarifică faptul că obiceiul s-a petrecut și în vremuri străvechi, într-un alt anotimp, primăvara. Însă, odată cu schimbarea datei Anului Nou la 1 ianuarie, a migrat și obiceiul.

De la o zonă la alta a țării Plugușorul este cunoscut cu numele de Plugul, Plugarii, Uratul sau Plugușorul cel mic.

M-am gândit să prezint modul în care se practica Plugușorul la Buzău și în împrejurimi deoarece am găsit o relatare a lui Ștefan Lucian Mureșanu, în baza mărturiei luate de la un anume moș Vasile, ce făcuse parte în tinerețea sa din ceata ce colinda cu Plugușorul.

Deși Buzăul nu este un sat ci oraș, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, era doar un târg mai răsărit. Chiar și după aceea, până prin 1950-1960, situația nu se schimbase întru totul. Periferia nu diferea cu mult de un sat. Mai toate casele erau în periferie, din lemn sau paiantă, iar ulițele erau asemeni celor de la sat. De aceea, la periferie se păstrau aceleași tradiții și obiceiuri ca și în satele din împrejurimi.

Vorbind despre obiceiul Plugușorului, moș Vasile povestește că ceata era formată din 10-15 băieți, ce urmau să colinde de dimineața până seara. Exista doar o singură ceată deoarece erau reguli stricte pentru cine putea face parte  din ceată. Plugușorul era văzut ca un moment și ritual sacru ce nu putea fi îndeplinit de orișicine, colindătorii fiind ei înșiși sacralizați,mesageri ai sacrului, aducători ai unei taine din timpuri ancestrale ce coborau divinul în curțile oamenilor.

Mai întâi de toate cei ce trebuiau să facă parte din ceată trebuiau să țină postul Crăciunului, iar înainte de a merge cu Plugușorul trebuiau să mai postească trei zile spre a fi cu totul curați. Părinții și rudele colaborau la purificarea membrilor, căci altfel nu se putea merge la gospodăriile oamenilor. Dacă vreunul ar fi îndrăznit să încalce această regulă era pedepsit de ceilalți membri ai cetei. Cine ar fi încălcat datina  era îmbrăcat sumar, dus în pădure așa în plină iarnă, era legat de un copac și lăsat acolo o noapte întreagă. Dar acest lucru nu s-a întâmplat decât foarte rar, căci după cum spune moș Vasile, exista mult respect față de datină, iar colindătorii-cetași aveau demnitatea lor.

Câteva dintre celelalte condiții spre a face parte din ceată erau: să fie tineri serioși, să cunoască bine versurile Plugușorului, să știe să intoneze, să aibă o voce puternică și să cunoască tonalitățile, să fie cunoscut de oamenii din zonă (respectiv din periferie sau din sat, dacă era vorba de o ceată din satele dimprejurul Buzăului), să fie suficient de puternici și rezistenți pentru a putea colinda toată ziua. De aceea ceata avea mulți ani aceeași componență și greu se putea face parte din ea. Iar pentru cei ce făceau parte din ea era un motiv de mândrie, căci căpătau o anume demnitate în comunitate și fetele îi priveau cu alți ochi decât pe restul tinerilor.

uratori biserica (5)Pregătirile pentru colindat începeau cu 1-2 săptămâni înainte, în casa celui desemnat ca vătaf. Cea mai mare parte dintre cetași aveau cai și mergeau călare, doi-trei duceau bradul, doi erau cu buhaiul, doi-trei erau cu bicele, doi erau cu plugul. O parte dintre cetași aveau acioaie. Acioiul este un termen arhaic ce desemnează clopotele mari, tălăngile. Ceata colindătorilor era însoțită de lăutari, plătiți de cetași spre a merge cu ei peste tot.

Sfintirea_apelor_de_la_Soveja_297125205

Caii erau țesălați cu o zi-două înainte de colindat, astfel ca în ziua de colind să “strălucească„, după cum spunea moș Vasile. Coamele le erau împletite cu șnururi de diferite culori, panglici, dar li se punea și beteală. Pe spate li se punea o pătură groasă, țesută din lână, spre a-i proteja de ger. În acea ocazie nu li se puneau hamuri. Cetașii călări erau cei ce înconjurau ceata și trebuiau să știe să stăpânească bine caii. Mai ales spre seară, spre finalul colindatului, caii deveneau nervoși, astfel că era nevoie de buni cunoscători spre a ști cum să-istrunească și cum să aleagă caii cu care se mergea la colindat. În alegerea cailor, deci, prevala nu doar frumusețea acestora, cât mai ales rezistența lor.

plugusor

Bradul cu care se mergea la colindat trebuia să fie cel mai frumos din acel an, așa cum nimeni nu ar fi avut pe acasă. Înălțimea sa trebuia să fie între doi și patru metri. De obicei se alegea un brad cam de trei metri și jumătate.  Bradul era împodobit cu mere, nuci, panglici colorate și beteală, iar în vârf i se punea o icoană, care îl sfințea și dădea o notă aparte alaiului. Prin icoana pusă în vârful bradului se înțelegea că Domnul era alături de colindători, fiind în același timp și o asigurare pentru cei colindați că ei, colindătorii, sunt urători ai Domnului, mesageri divini, nu niște urători de belșug oarecare. În acele vremuri lumea era foarte credincioasă. Mai departe îl voi cita pe moș Vasile, care face o comparație între vremurile de acum și cele din tinerețea sa: „Nu vedeți că acum nu se mai fac recoltele cum se făceau înainte¿ Suntem lipsiți de credință…atunci nu se foloseau îngrășăminte și oamenii erau mult mai sănătoși față de ziua de azi. Obțineam porumb mult mai bun și mai vârtos. Nici de grâu nu ne puteam plânge. Acum, parcă totul s-a dus. Iar Domnul era cu noi în tot ceea ce făceam. Astăzi, oamenii au uitat să se mai roage la Dumnezeu și vezi ceea ce se întâmplă. Nu mai au frică și nici rușine unul față de altul, e greu și greul ni-l facem noi.“

Plugul-cel-Mare-Campulung-Moldovenesc-SVCît privește plugul, acesta era unul cu două brazde. Plugul era și el împodobit, cu hârtie colorată, șervete cusute și flori, ca de sărbătoare. În timp ce era împodobit plugul, vătaful cetei murmura un descântec, o incantație, ale cărei cuvinte erau cunoscute doar de către acesta și de alți doi-trei membri ai cetei. Când se colinda, se trăgeau două brazde cu plugul în curtea gospodarului, ca să aibă recoltă bogată în anul următor. Și, spunea moș Vasile, așa se întâmpla, căci urarea era făcută din toată inima și cu credință, iar oamenii aveau toată încrederea în cuvintele urăturii: „Vă urăm cum se cuvine/ Pentru anul care vine/ Holde mari/ Cu bobul des/ Și pe creste/ Și pe șes!“

plugusorul-250x167

Pentru trasul plugului erau aleși boii cei mai frumoși, dar și cei mai rezistenți. Boilor li se puneau la gât cănăfei de diferite culori, predominanți fiind cei de culoare roșie. Se potrivea cu versurile Plugușorului: „La urechi cu cănăfei/ Și la bot mustăți vreo trei.“ Tot la gât li se atârna acioaia. Li se mai puneau boilor și faete (panglici) colorate, predominând, ca și la cănăfei, culoarea roșie.

craciun-5

Biciul era împletit în șapte și avea o lungime de șase-șapte metri. Și, spune moș Vasile: „Când pocneai cu el, despicai piatra, nu alta. Tunet, noi nu ne jucam cu datina!“

buhaiul_alb_negru

Buhaiul era construit dintr-un chiostec (putinică) și avea capacul din piele tăbăcită de vițel. Moș Vasile spune că scotea sunete tare frumoase, căci se chinuiau atunci când îl construiau și aveau grijă să nu sunete dogite și supărătoare la ureche. Aș aminti aici, făcând o paranteză, că buhaiul își are proveniența într-un vechi instrument muzical tracic, fapt consemnat într-un tratat antic grec de muzică.

Vătaful era un om serios, mai în vârstă decât restul cetașilor și foarte cinstit. Oamenii care ofereau bani se duceau la vătaf și puneau banii într-o cutie pe care acesta o ducea cu el și ale cărei dimensiuni erau 20x20x35 cm. Moș Vasile precizează că vătaful trebuia să fie foarte cinstit deoarece umbla cu banii și, după cum se spune, „banul este ochiul diavolului“. În alte sate, povestește mai departe moș Vasile, se întâmplase ca vătafii să-și fi făcut partea lor separată, fără știrea restului cetei. Iar din această cauză, în cete se înființase și un rol de contabil, care ținea evidența banilor ce se puneau în cutie. În timp ce gospodarii, gazdele, puneau banii, acel contabil ce stătea tot timpul lângă vătaf, scria câți bani s-au primit. Iar la final trebuiau să iasă toți banii conform evidenței.

Lăutarii, de obicei în număr de doi, însoțeau ceata de dimineața până seara când se termina de colindat. Unul cânta la cobză și celălalt la vioară. Ei trebuiau să cânte aproape tot timpul și erau plătiți doar în momentul în care ceata le dădea voie să plece.

RTEmagicC_plugusor-tatarusi_44971906.jpgÎmbrăcămintea cetașilor, ca și a oamenilor în general pentru asemenea sărbători, era deosebită, cu țesături cu cusături migăloase. Cămășile cetașilor erau albe, cusute cu multe motive florale și geometrice. Pe deasupra aveau cojoace de oaie sau paltoane groase din postav negru sau maro închis. Pantalonii erau albi și drepti. Cămășile se încingeau la brâu cu betea (sau beteală) din catifea neagră, cusută cu mărgele de diferite culori, prinse cu o ață tare, specială, ață care nu se rupea ușor. Mărgelele folosite erau cilindrice, lunguiețe, predominând culoarea roșie.

Moș Vasile povestește și de fetele gazdelor ce îmbrăcau în această ocazie iile și fota, care avea pe ea fluturași și mărgeluțe.

plugusor (1)

În ziua de colindat ceata se întâlnea dis-de-dimineață și mergeau din casă în casă. Dacă curtea era destul de mare intrau cu toții. Când intrau în curte cetașii cu plugul trăgeau două brazde și aruncau cu grâu în timp ce ceilalți recitau: „Să trăiți,/ Să-nfloriți/ Ca merii,/ Ca perii,/ În mijlocul verii,/ Ca toamna cea bogată/ De toate-ndestulată!“ Gazda le dădea covrigi, vin, nuci și alte bunătăți, iar cei ce aveau bani îi puneau în cutia ținută de vătaf, suma fiind notată de contabil. Toate porțile erau deschise în așteptarea lor și ei colindau de dimineața până seara târziu, practic până terminau de colindat pe la toate casele. În cazul în care curțile erau prea mici și nu puteau intra cetașii călare și nici cei cu plugul, intrau doar ceilalți ca măcar astfel gospodarii să simtă că le sunt aproape. Colinda de la fiecare casă se încheia cu urarea: „Să ne fie-ndestulată/ Casa toată!/ Țara toată!/ Ia mai mânați, măi flăcăi!/ Și strigați cu toții măi!/ Hăi! hăi!“

Darurile pentru cetași, afară de bani, erau date acolo unde gazda avea fete, de către acestea. După terminarea colindatului mergeau cu toții la casa vătafului unde erau verificați banii din cutie cu însemnările contabilului,iar apoi împărțiți în mod egal. Se împărțeau și toate darurile primite, apoi stăteau la masă, la o friptură și vin.

Mai amintește moș Vasile și de datina balului de seară, la care fetele veneau însoțite de părinți și asistau la alegerea reginei balului. Alegerea se făcea în funcție de numărul de ilustrații pe care le aduna fiecare fată de la flăcăii satului. Cea care avea numărul cel mai mare de ilustrații era desemnată regina balului. Iată ce însemnau aceste ilustrații: de regulă, cei cătăniți, când veneau în permisie, în învoire, cumpărau ilustrate pentru a le dărui fetei pe care o plăceau. Obligația, morală în primul rând, a celei alese regina balului era să danseze mai mult timp cu flăcăul ce-i oferise ilustratele ce o ajutaseră să devina regină a balului. Totul putea să se limiteze doar la acel bal, dar erau și cazuri în care aceasta fusese ocazia ca doi tineri să se apropie mai mult și să continue povestea la un alt nivel, adica până la căsătorie.

Astăzi,tot ce a povestit moș Vasile a rămas doar o amintire. Nouă ne par aceste relatări file parcă desprinse dintr-un basm. Un basm cu oameni frumoși și suflet curat, pentru care datina era datină, căci era moștenire din străbuni, iar ei își respectau cu sfințenie străbunii, la fel cum și credința lor era neabătută. Tradițiile nu se mai respectă acum întru totul, regulile nu mai sunt atât de stricte și nici nu se mai pune mare preț pe ele. Sperăm ca măcar o parte din ele să mai reziste în viitor.

Notă- Mulțumiri domnului Ștefan Lucian Mureșanu, din cercetarea căruia (cercetarea a fost făcută în 1996) am cules informațiile privitoare la Plugușor.

MARI M.

Marele Lup Alb și Sântandreiul

sfantul-andrei-interdictii-pentru-halloweenul-romanesc-9Legătura dintre daci, lupi și Sântandrei este una clară și care nu poate fi tăgăduită.

Din străbuni noaptea Sfântului Andrei mai poartă și numele de Andreiul de iarnă, Andrea sau Indrea. În această noapte se spune că ar fi Anul Nou Dacic, conform ritualurilor păstrate de la daci, căci atunci se trece de la vara cea luminoasă și călduroasă la întunericul și frigul iernii.

Dacii se considerau un popor de lupi neînfricați, având ca totem chiar acest animal neîmblânzit, dar puternic și curajos. Ei se identificau cu lupii, iar alegerea steagului lor, cu corp de balaur și cap de lup, este grăitoare. Însuși Nicolae Iorga, marele istoric, a spus despre steagul dacilor că acesta reprezintă însăși “esența religiei strămoșești”.

Din relatările istoricilor antici, dacii se închinau unicului lor zeu, Zamolxis, iar protectorul dacilor era Marele Lup Alb. Legenda acestuia se aseamănă, după cum se spune, cu a zeului Apollo. Despre Apollo, legenda povestește că își avea templul pe Insula Albă (Leuke) din Marea Neagră. El se retrăgea în fiece toamnă în țara misterioasă a hiperboreilor, rămânând până ce trecea iarna. Apollo era considerat conducătorul hiperboreilor, fiind numit și Lycantropul, Lupul Alb, o divinitate pe care strămoșii noștri o respectau cu multă sfințenie, considerând-o protectorul lor și salvator în clipele de cumpănă, având darul de a putea vindeca rănile, iar prin rugăciuni putea “lega gura lupilor”, apărând astfel și pe oameni, dar și pe vitele, animalele lor domestice.

220px-Canis_lupus_arctos_qtl1

O legendă referitoare la Marele Lup Alb ne spune că acesta era considerat căpetenia tuturor lupilor și că s-ar fi aflat alături de daci în bătălia contra romanilor, la Sarmizegetusa. Calitățile sale mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea daci-lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă.

Pe scurt, ce spun legendele despre Marele Lup Alb? Spun că acesta ar fi fost un preot devotat al lui Zamolxis, care ar fi renunțat de bunăvoie, pentru totdeauna, la înfățișarea de om, acceptând să fie transformat în cea mai respectată fiară a Daciei, într-un lup. Însă nu orice fel de lup, ci într-unul cu totul deosebit, Lupul Alb. Acesta era mai mare și mai puternic decât oricare lup, iar datoria sa era să adune toți lupii din codri la nevoie spre a apăra teritoriile Daciei.

lupul-dacicAstfel, lupii au ajuns să asculte de el, considerându-l conducătorul lor. Și de fiecare dată când dacii se aflau în primejdie lupii se strângeau și le săreau în ajutor. Semnalul era dat de urletul Marelui Lup Alb, la auzul acestuia alergând cu toții să apere pe cei ce le deveniseră frați, dacii.

Însă Marele Lup Alb mai avea o sarcină, aceea de a fi și judecător al dacilor, pedepsindu-i pe lași și pe trădători.

Cum dacii se considerau frați cu lupii, războinicii neînfricați se identificau cu aceștia, numindu-se ei înșiși lupi sau cei asemenea lupilor.

Cu toată vigilența dacilor și a Marelui Lup Alb, se întâmplă la un moment dat că romanii reușiră să sădească în inima unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu, iar cu ajutorul unor trădători reușesc și să se infiltreze printre daci. Urmarea fu că unii daci încep a se teme că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, în timp ce trădătorii cuprinși de frică încep a omorî toți lupii ce le ieșeau în cale, sperând că unul dintre aceștia ar putea fi chiar Marele Lup Alb.

Zamolxe-1Lupii încep să fugă și să se ascundă în adâncurile pădurilor din munți și nu vor mai reveni nicicând în ajutorul fraților care-i trădaseră. Văzând toată această grozăvie, Zamolxis și Marele Lup Alb se vor retrage în Muntele Sacru, privind de acolo cu multă durere cum dacii sunt învinși de romani din cauza trădării.

Strămoșii noștri au consacrat lupului un adevărat cult magico-mitologic, păstrându-se până la mijlocul secolului trecut anumite reminiscențe etno-folclorice.

Pe măsură ce-și fac apariția primele semne ale creștinismului încep să se risipească din atribuțiile magice conferite Lupului Alb, Sâmedru sau Sfântul Petru începând să se substituie acestuia și căpătând numele de păstori ai lupilor, iar aceste animale vor fi considerate doar câinii acestora. Sfântul Apostol Andrei a fost cel desemnat a duce cuvântul lui Iisus pe teritoriile locuite de traci, deci și pe cele locuite de geto-daci. El a botezat primii locuitori pe țărmul apusean al Mării Negre și este considerat ocrotitorul României.

O explicație pentru legătura dintre sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei și credințele populare ale românilor referitoare la puterea lupilor ar putea fi cea oferită de Dumitru Manolache: “În puzderia de obiceiuri și tradiții, numele Apostolului Andrei apare mai întotdeauna legat de cel al lupilor. Animalele care, mai mult decât oricare altele, au strâns în jurul lor cele mai multe legende, mituri și povești. Fără să greșim, putem spune că lupul este singurul animal care nu poate fi niciodată dresat sau îmblânzit total. Unii cercetători cred că el ar fi fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind adorat cu sfințenie, tainicul Lup Alb fiind considerat căpetenia lupilor. Unele legende uitate spun că Lupul Alb a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei. Se povestește, de asemenea, că spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre peștera care avea să-i ofere adăpost”. (din vol. “Andrei, Apostolul Lupilor”, Edit. Dacica, București, 2008)

Calendarul păgân a fost ascuns strategic în spatele celui creștin, acesta consemnând de-a lungul întregului an multe zile dedicate lupilor, una dintre acestea fiind și cea corespunzătoare în calendarul creștin a Sfântului Apostol Andrei. Dar vechile credințe și ritualuri ale populației precreștine au fost înglobate în noua religie.

Unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, ajunul Sfântului Andrei (sau Sântandreiului) este unul marcat prin dezlănțuirea forțelor malefice, dușmani vechi, tradiționali, ai țăranului. Noaptea de 29 spre 30 noiembrie este considerată un fel de sabat al srigoilor și lupilor, când spiritele ies în lume, lupii vorbesc cu grai omenesc spunând lucruri îngrozitoare și cei ce vor fi atacați în această noapte se vor transforma în vârcolaci. Fie că sunt oameni (strigoi vii sau morți), fie că sunt animale (lupi), aceste forțe malefice, dăunătoare țăranului, își au corespondentul în tulburările anotimpului ce și-a intrat în atribuții și al cărui reprezentant este Sântandreiul, numit și “cap de iarnă”. Viscolul și șuierăturile crivățului au fost deseori asociate sufletelor neliniștite ale morților necurați, considerându-se că acum li s-a dat putere de a se desfășura nestingheriți pe pământ. În ajunul Sântandreiului se crede că este momentul potrivit pentru practici magice cu caracter oracular.

images (1)

În noaptea Sântandreiului, considerată și prima noapte a Anului Nou Dacic, se crede că cerurile se deschid și se întâlnesc cele văzute cu cele nevăzute, lumina cu întunericul, moare haosul și se naște armonia atât din om cât și din univers, așa încât ce e înăuntru e și în afară. Iar această noapte puterea lupului este cea mai mare, la fel ca și cea a duhurilor malefice(strigoi, moroi sau pricolici) și sosesc printre oameni spre a le face rău și a le pricinui neajunsuri. Datorită transparenței granițelor dintre lumi se zice că se pot dezlega secrete, descoperi cei ce au comis crime sau furturi.

be628319

Este o sărbătoare foarte îndrăgită de români, dincolo de amenințările duhurilor malefice, o sărbătoare cu multe obiceiuri frumoase și interesante. Acum se coc pentru belșug plăcinte cu dovleac și turte de mălai, se ung ușile și ferestrele cu usturoi, se ascund coasele și se evită ieșirea pe ulițe, casele se protejează cu usturoi pus la intrare și prin candele aprinse în case, se taie ramuri din copaci și se plantează grâu ce se păstrează până la Anul Nou.

Aceste practici indică atât obiectivul patonat de Sântandrei al trecerii dacilor la noua religie, cât și caracterul profund popular al acestora. În lumea satului românesc, pe lângă practicile menționate mai au loc și altele legate de măritiș sau ursită. Pentru alungarea spiritelor rele, se pune usturoi nu doar la intrarea în casă ci și la intrarea în staule, iar animalelor li se pune busuioc în mâncare și câteva picături de agheasmă în apă. Grâul pus la încolțit va da prognoze despre recolta din anul ce urmează, precum și asupra prosperității casei și familiei.

Ziua Sântandreiului fiind sub semnul lupilor găsește în majoritatea tradițiilor populare o serie de interdicții a căror respectare conferă protecția de lupi.

turta-de-indreiÎn noaptea Sfântului Andrei fetele nemăritate au și ele ritualurile lor. Se strâng la casa uneia dintre ele spre a face turta de aflare a ursitului, aducând cu ele doar apă neîncepută. Trebuie însă să țină post negru toată ziua de ajun. Pentru turtă se pune în egală măsură apă, sare și făină, măsurate cu o coajă de nucă. Fiecare fată își coace turta pe vatră, apoi o mănâncă, peste noapte zicându-se că-și vor visa ursitul în persoana celui care în vis va veni să le dea apă spre a-și potoli setea.

Colacul de Sântandrei (un alt obicei) este făcut din aluat de pâine dospită, în mijlocul lui punându-se un cățel de usturoi. Colacul se duce acasă și se pune într-un loc călduros, fiind lăsat acolo pentru o săptămână. Dacă usturoiul din mijlocul colacului va răsări este semn că fata va avea noroc de un bărbat bun. Dacă nu răsare înseamnă că bărbatul așteptat va veni în anul viitor. Tot pentru aflarea ursitului, în unele zone, fetele pun sub căpătâi patruzeci și unu de fire de grâu pe care le descântă astfel: “Voi, patruzeci și unu de fire de grâu/ Eu voi adormi/ Și voi hodini./ Dar eu ma  rog lui Dumnezeu,/ Să-mi trimită îngerul meu,/ Să-mi arate pe ursitorul meu,/ Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!”

3_grau-dupa-o-saptamanaTot grâul se mai folosește și spre aflarea norocului. Toți cei ai casei pun grâu la încolțit în câte-o strachină cu pământ. Cel căruia grâul îi va răsări cel mai bine și frumos va fi cel mai sănătos și-i va merge cel mai bine. În alte zone, grâul se pune doar în apă curată și dacă va răsări, va vaea noroc. În loc de grâu, în alte părțise pun în apă ramuri cu muguri, crenguțele înflorite fiind apoi folosite ca sorcove la Sfântul Vasile.

traditii-sf-andreiO altă practică rituală este păzirea usturoiului. Mai mulți flăcăi și fete se strâng împreună la o casă și pun pe o masă mai multe căpățâni de usturoi. În jurul acestora pun tămâie, smirnă și câteva lumânări de la Paști, aprinse. Apoi, așezați în jurul mesei, mănâncă, vorbesc și râd până-n zori. Fetele împart între ele usturoiul, apoi a doua zi la biserică îl sfințesc și apoi îl pun la icoană, fiind bun de făcut “de dragoste”. Sau, îl pun primăvara în pământ, acesta fiind bun de leac atât pentru oameni cât și pentru vitele bolnave.

Ca să nu se ia mana de la vaci, țărăncile le înconjoară în noaptea Sântandreiului, după mersul soarelui, presărând în jurul acestora semințe de mac. La vitele de parte masculină li se lipește o cruce de ceară de cornul din dreapta.

Înainte de Sântandrei, femeile fac un colac și câte două lumânări pe care apoi le duc la biserică. O lumânare o iau înapoi, iar în seara Sfântului Andrei, cu ea aprinsă, înconjoară curtea și oborul vitelor ca să fie ferite de grindină, de boli și ca să nu le mănânce lupii.

Credințele poporului spun că așa cum va fi vremea în această noapte, așa va fi și iarna. Dacă va fi lună plină și cer întunecat, dacă ninge sau plouă, peste iarnă vor fi zăpezi mari și grele. Dar dacă noaptea va fi senin și cald, iarna va fi blândă. În schimb va fi iarnă grea, dacă noaptea va fi ger.

bocetul-andreiuluiUn obicei ce atestă suprapunerea sărbătorii creștine peste cea precreștină, respectiv a Sântandreiului peste Anul Nou Dacic, este cel numit Bocetul Andreiului, un obicei ce a fost atestat la românii din Transnistria. Fetele confecționează o păpușă din cârpe, pe care o numesc Andreiu, această păpușă simbolizând anul cel vechi.Așează păpușa pe o laviță sau pat, apoi se așează în jurul ei și o jelesc ca pe un mort. Din constatările etnografilor se deduce că ar lipsi jertfa ritualică a animalului ce personifica divinitatea (în ritualurile precreștine), specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradițiile ce au migrat de la Anul Nou Dacic la Anul Nou din zilele noastre, celebrate la solstițiul de iarnă, să fie sacrificiul porcului, ce a substituit sacrificiul inițial al altui animal. Dealtfel, unul din numele purtate de lup în zilele în care este celebrat, gădineț, în special la Filipi când începe împerecherea, este purtat și de poecul tânăr, numit popular și godin, godineț.

Întorcându-ne la Andreiu cel bocit, constatăm deci că el este văzut ca anul cel bătrân ce trebuie să moară spre a lăsa locul celui mai tânăr. Există în calendarul popular mai mulți sfinți bătrâni, moși, între ei situându-se și Moș Andrei. În acest calendar popular acești sfinți moși (Moș Crăciun, Moș Ajun, Moș Nicolae, Moș Andrei) sau babe, cum avem pe Baba Dochia, indică începuturi preistorice de an sau anotimpuri. Divinitățile ajunse la vârsta senectuții sunt praguri ale timpului care marchează, în mos simbolic, moartea anului sau anotimpuluivechi și nașterea unuia nou.

Apariția celor doi sfinți-moși, Moș Andrei urmat îndeaproape de Moș Nicolae, începutul iernii și punerea în mișcare a haitelor de lupi sunt semnele îmbătrânirii și degradării timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie la starea simbolică de haos, cea de dinaintea  creației, care prevestește nașterea unei noi lumi în care să domnească armonia, adică se restabilește ordinea.

MARI M.

Obiceiul Craiului Nou în țară și ce realități istorice dezvăluie (partea a II-a)

Ce-a de a II-a parte se referă la legăturile obiceiului Craiului Nou cu alte obiceiuri, unele derivate din acesta. Iată continuarea articolului lui Nicolae Drăganu:

„S-a întâmplat și cu acest obiceiu și cu slujbașul care era în fruntea lui ceea ce s-a întâmplat cu rochia sau fusta numită vigan(ă), fie după Wigan, oraș englezesc vestit pentru fabricile lui de textile și postavuri, fie, mai curând, după baletista operei italiene din Viena Viganò  cunoscută pe la sfârșitul XVIII și vestită pe la începutul secolului XIX. Îmbrăcămintea ei, la «femme à la mode», era imitată «et les dames portèrent bientôt des petits ventres à la Viganò». La început vigană a însemnat o rochie scurtă, care mai târziu s-a lungit și era obișnuită numai în clasele înalte și la orașe. De aici a pătruns pe încetul și în păturile mai de jos și în sate, unde însă a fost considerată ca un obiect de lux și semn de desfrânare, mai pe urmă ca o haină ridicolă pe care o poartă numai Țigăncile. De-aici batjocura cântecului popular: “De-aș ajunge pân‘ la toamnă/ Să mă-nsor să-mi iau o doamnă,/ Fie măcar de Țigan,/ Numai să aibă vigan.”

Avem și alte analogii care dovedesc evoluția schțată mai înainte pentru obiceiul alegerii Craiului Nou în țară.

Așa este mai întâi obiceiul înfărtățirii și însurățirii, pe care îl găsim descris la S. Fl. Marian (“Sărbătorile la români”, vol. II, București 1899, p. 84-87) și în “Dicț. Acad.( II, p. 66-67) astfel:

“Flăcăii români de pretutindeni obișnuiesc «a se prinde fărtați» sau «frați de cruce» (mai rar «fărtați din dragoste», prin unele locuri din Transilvania și veri, prescurtat din «frați veri» ≈ frați adevărați). În ziua de Sân Toader (în Transilvania, Banat și prin părțile ungurene; pe aiurea și în alte zile) cei doi inși care se simt legați printr-o prietenie adâncă își făgăduesc în mod solemn să se considere frați cât vor trăi. Actul acesta este întovărășit în unele regiuni printr-un jurământ «pe pâne și pe sare» cu următoarea formulă: «Eu ti-oiu fi frate,/ Pân‘ la moarte,/ M-oiu lăsa de pâne/ Și de sare mai bine/ Decât să mă las de tine!»

În alte părți fărtăția se leagă cu sânge: cei doi fărtați își înțeapă cu un spin vârful degetului mic și-și amestecă sângele. Există și un jurământ pe cruce, care explică numirea de «frate de cruce».

Fărtații se iubesc până la moarte mai mult chiar decât frații din aceiași părinți, nu se ceartă și nu se trădează, chiar dacă unul din ei ar fi făcut moarte de om. Ei n-au taine unul față de altul și secretele lor nu le spun nimănui. Când moare unul, cel răms îl jelește cu capul gol, ca rudele de sânge. Nici frații și surorile, nici copiii fărtaților nu se pot căsători între olaltă. Din pricina aceasta se și prind greu doi inși fărtați.

În același chip se prind sau se însurățesc și surorile de cruce când sunt mici și înainte de a se mărita. Ele își zic «tu, soră!» sau «surată!», iar frații își zic, sau se «agrăesc», cum se exprimă Ardelenii: «măi frate!» sau «măi fărtate!».”

V. Alecsandri în “Poesii populare ale Românilor”, București, 1866, p. 13, credea că acest «obiceiu mistic», astăzi aproape dispărut, «se ține negreșit de oarecare tradițiuni de pe timpul Cruciatelor, sau poate chiar de tainele introducerii creștinismului la Români».

Lucrul stă însă nițel altfel. Fărtații sau frații de cruce, numiți așa numai pentru că se leagă pe cruce, sunt pomeniți des nu numai în cântecele bătrânești de origine medievală, ci mai ales în povești, care cuprind multe elemente vechi creștine, adeseori chiar  și păgâne.

Instituțiunea înfrățirii, ca și cuvântul fărtat, sunt deci foarte vechi: cuvântul se găsește și la Aromâni (fârtat) și la Megleniți (fărtat, furtat) și datează de pe vremea comunității româno-slave, dinainte de despărțirea dialectelor.

Obiceiul înfărtățirii pare a fi luat dela Slavii de sud, unde găsim bg. bratim, pobratim, srb. bratim, slov. pobratim, cu același sens. Chiar și formația cuvântului este la fel cu cea slavă, fărtat fiind derivat din frate cu sufixul participial -at.

Și Albanezii au, cu același sens («Verbrüderter») și cu înțelesul de «tovarăș, înlocuitor al mirelui» («Vertreter des Bräutigams»), ca și la Aromâni, cuvântul vëllam, derivatul lui vellà, vllà «frate», «Bruder», precum și pe me vëllazënúe «sich verbrüdern» vëllazëním, -i, vëllmërí «Verbrüderung», vëllazëní, vllazëní, -ja, vëllamí, -ja «Bruderschaft».

Firește, ca formă, surată este alcătuit la fel și pare a avea aceeași vechime ca și fărtat.

Dar și aici, ca și în celelalte cazuri, peste acest obiceiu și peste aceste cuvinte vechi s-au suprapus altele mai nouă și asemănătoare, în fond se pare chiar de aceeași origine, ca și în cazul bricelatului sau prișcălitului.

Este vorba de mătcălău. Asupra mătcălăului ne putem informa la Sim. Mangiuca, “Calendar pe 1883”(18 și 25 aprilie), Doctor. At. Marienescu-“Mătcălăul sau înfărtăția și însurăția” în “Familia” din Oradea, a. XXVI-1890, p. 6, și, mai ales, S. Fl. Marian în “Sărbătorile la Români“, vol. III, București 1901, p. 189-190, unde, în afară de lucrările citate, se mai utilizează și o seamă de comunicări.

Pentru Marian, l. cit., «Mătcălăul, după credința Românilor din Banat, e o ființă parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe carele oamenii nu-l pot vedea din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi. Mătcălăul e frate mai mic cu Paștile.

Sub Mătcălău, numit și Paștile Mici, se înțelege și o sărbătoare, care se ține de către unii Luni după Paști, iar de către cei mai mulți inși Luni și Marți după Dumineca Tomei.

În această zi bărbații nu lucrează nimic la câmp, pentrucă Mătcălăul viorează bucatele semănate și se aduce trăznet. Tot din această cauză nu lucrează nici femeile nimic în casă, anume: nu torc, nu țes, nu cos în ziua aceasta.

Pentru feciori și fete însă Mătcălăul este nu numai o zi de serbare, ci totodată și o zi de înfrăție și însurăție.»

«În ziua de Mătcălău adică, pretutindeni în Banat este datină de a se aduna mai multe fete la un loc și a se mătcuța», de a se «prinde mătcuțe, văruice, surori, a se însurăți, după cum se înfărtățesc feciorii», sau «după cum se prind aceștia fărtați sau frați de cruce».

Obiceiul este cunoscut și în Mehedinți unde Mătcălăul înseamnă «petrecere după Paști, numită și Însoroțit: se adună băieți și fete, schimbă ouă roșii între ei și zic că s-au făcut frați».

În jud. Muscel acest obiceiu n-are numele de Mătcălău, ci de «datul de văr, de verișoară și de surată». Se dau străchini din partea copiilor, farfurii și căni de porțelan din partea flăcăilor și a fetelor. «În farfurie sau strachină se toarnă și puțină apă; apoi se umple strachina (și farfuria) cu fel de fel de lucruri: felie de pâine, colivă, pâsat, «colarezi» (orez sau făină cu lapte), ouă, caș dulce, cozonaci, turte dulci și chiar fragi, că fragile tocmai atunci se coc. Se mai pune și o lumânare. Apoi strachina astfel împodobită se tămâie».

Dicționarele care înregistrează mătcălăul, nu știu explica originea lui și a numelui lui. Având în vedere întinderea geografică a lui mătcălău, ar trebui să ne gândim întâi la o legătură cu s.-cr. matka. Dat derivarea lui mătcălău din s.-cr. matka nu este posibilă, mai întâi fiindcă acesta are altă însemnare și n-am putea explica desvoltarea înțelesului cuvântului românesc; apoi pentru că obiceiul descris mai sus, care, cât se vede din întrebuințarea rom. băn. cumnace «cumnate» pentru surate, a pătruns dela Români la Sârbi (Orșova, Negotin, Srem, Banat), cum îmi atrage atenția dl. E. Petrovici, este numit de aceștia druzicalo> ruzicalo pentru care cf. v.-sl. (rut., ceh., pol.) druzika (rom. drușca, «însoțitoare sau soră de mireasă»), druzati, «comitem se praebere», «sociare».

D-l. I. Mușlea, studiind până în cele mai mici amănunte “Obiceiul Junilor brașoveni” a ajuns la concluzii asemănătoare în privința acestora.

a) Junii în forma lor cea mai veche reprezintă vieața de sat de pe vremuri, cu organizarea primitivă a cetei feciorilor «juni» sau «tineri», care totdeauna au avut un rol deosebit în datinile și petrecerile satului, mai ales în cele legate de sărbătorile agrare și schimbarea anotimpurilor, cum sunt procesiunile și ospețele pe dealuri de care ei sunt legați prin tradiții, azi uitate cu desăvârșire, care pot fi elemente străvechi, chiar preistorice.

Dovezi pentru această organizare străveche sunt raporturile lor cu fetele, la care merg după ouă roșii, aducerea de ramuri de brad și așezarea lor la casele fetelor, călărirea (un fel de «încurare a cailor») «Între Chetri», purtarea de arme, în special jocul voinicesc al buzduganului, care a putut avea la început altă formă, etc.

b) La elementele străvechi s-au putut adăuga altele foarte vechi, și ele, datorită amestecului cu Slavii sau unui eventual aport sud-dunărean.

c) Cu toate că relațiile între Șchei și Sași în secolele XIV-XVI nu ne sunt prea bine cunoscute, nu se poate contesta că Bruderschaft-urile din orașul săsesc al Brașovului au exercitat o influență de organizare asupra cetei feciorilor din Șchei și poate chiar o îndrumare spre biserică: supt influența preoților dela Sf. Nicolae și poate chiar după exemplul confreriilor religioase săsești ceata feciorilor din Șchei pare să fi fost atașată din ce în ce mai strâns de biserică. Aceasta cu atât mai vârtos, cu cât, spre deosebire de confreriile feciorilor sași dela sat, cele din orașe s-au transformat în confrerii bisericești în vederea anumitor sărbători ale bisericii și ale cultului.

Într-adevăr, Junii se prezintă ca un obiceiu căruia i s-ar putea spune bisericesc. Ei se constitue în cadrele bisericii, sunt de-aproape supravegheați de preot, își împodobesc brazii ce-i aduc d‘«Între Chetri» cu cruci de lemn, pun acești brazi la crucile din Șchei, cântă la tpate ocaziile Troparul Învierii, etc. Socotind după formulele greacă și slavă la strigătele «Christos au înviat!» («Cristos văscris!» și «Cristos aneste!») și la răspunsurile Junilor, care nu mai înțeleg aceste cuvinte («Adevărat c-au înviat!», «Adevărat că-i scris!», «Adevărat că este!»), se pare că legătura cu biserica are o vechime considerabilă.

d) Influența alaiurilor domnilor munteni, opriți adeseori în fața bisericii Sf. Nicolae, și a boierilor băjeniți din Principate la Brașov, se vede în fastul călăritului, în instrumentul particular numit surlă, în numele armașului executor al pedepselor, care lovea cu buzduganul, etc.

e) Și alte influențe mai nouă de mai puțină importanță, s-au grefat, ca și celelalte, pe forma primitivă de tovărășie a fecilorilor și pe influențele mai vechi suprapuse acesteia, alcătuind un caleidoscop în care se vede vieața feciorilor din Șcheii de altădată.

Exemplul înfărtățirii, însurățirii și al mătcălăului ne arată limpede că adeseori este deajuns să cunoaștem originea numelui unui obiceiu, casă știm de unde ne-a venit acesta și dacă el s-a suprapus altuia mai vechiu asemănător.”

Multe informații prețioase conține anuarul alcătuit la inițiativa lui Ion Mușlea, un renumit etnograf al timpului său, în colaborare cu o serie de alți etnografi ce ne readuc înainte vechile obiceiuri și tradiții ale poporului nostru.


După articolul „Cuvinte și obiceiuri”, scris de Nicolae Drăganu, apărut în „Anuarul arhivei de floklor”, II, publicat de Ion Mușlea, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională București, 1933

MARI M.

Obiceiul Craiului Nou în țară și ce realități istorice dezvăluie (partea I)

crai5Târziu au apărut la noi, românii, cronicari care să consemneze faptele și evenimentele istorice. Și asta nu atât din lipsa unor oameni învățați cât faptului că aflându-ne în calea tuturor năvălitorilor, românii trebuiau să lupte spre a apăra ceea ce era al lor spre a lăsa o moștenire urmașilor.

Cu toate aceste neajunsuri, cine știe unde să caute va și găsi informații. Surprinzător sau nu putem afla aceste informații chiar la noi. Căci acest popor, prin oamenii de rând, prin simplii țărani, a știut să-și conserve memoria. Astfel, în datinile, tradițiile, în creația folclorică și în mitologia populară românească au fost conservate o mulțime de informații, chiar dacă, după cum observase și Mircea Eliade, mult ocultate.

De-a lungul timpului au fost o serie de cercetători, în special etnologi, etnografi, dar și istorici ca N. Densușianu, care s-au aplecat cu seriozitate asupra lor reușind să ajungă la rezultate nu doar bune, ci inedite sau revelatoare.

Un obicei care ascunde astfel de informații inedite este cel păstrat în special în zona transilvăneană, ce a atras atenția atât poetului George Coșbuc, cât și mai multor etnografi, printre care s-a numărat și Nicolae Drăganu, al cărui articol din „Anuarul arhivei de folklor” din anul 1933 îl voi reda mai jos. Articolul se numește „Cuvinte și obiceiuri”:

„În cercetările pe care am avut prilejul să le fac asupra limbii noastre, adeseori am dat de cuvinte de o valoare neprețuită în privința luminării părților celor mai întunecate din trecutul poporului nostru, adevărate nestemate care, cercetate mai de aproape, par că reînviază lumea de odinioară și ne spun mai mult decât șiruri de însemnări istorice. Sunt într-adevăr cuvintele fermecate, caracterizate atât de minunat, ce e drept în alt înțeles, de poetul Vlahuță: „Că-n basme-i a cuvântului putere/ El lumi aevea-ți face din păreri,/ Și chip etern din umbra care piere/ Și iarăși azi din ziua cea de ieri./ / El poate morții din mormânt să-i cheme/ Sub vraja lui atotputernic ești,/ Strșbați în orice loc, în orice vreme,/ Și mii de feluri de vieți trăești.”

De multe ori aceste cuvinte se păstrează în legătură cu unele obiceiuri. Interesul lor este deci dublu: cuvintele lămuresc originea, chiar felul obiceiurilor, vechimea și stratificarea acestora; obiceiurile lămuresc originea și înțelesul cuvintelor.

Cele ce urmează sunt menite să dovedească această afirmație.

Mă voiu opri mai întâi la alegerea „Craiului Nou în țară” (a „Craiului”, „Craiului Mare”, „Crăișorului” sau „Crăișorilor”, „Craiului și Ficiorilor lui Crai”), pentru care avem numeroase descrieri din deosebite regiuni.

Dau descrierea lui G.  Coșbuc, pe care o putem socoti  tipică:

„Obiceiul Craiului Nou e practicat, după cât știu până acum, numai prin plaiurile românești ale Ardealului, în Nord spre Maramureș și Bucovina, în ținutul Năsăudului, și la Sud în Țara-Oltului, de către Muntenia. Plaiurile Carpaților de către Moldova nu sunt ale Românilor, ci în cea mai mare parte ale Secuilor. Cred însă că obiceiul o fi existând și în Muntenia pe sub munți, dar până acum nu l-am putut dovedi.

În părțile sudice e obiceiu să se aleagă numai un Craiu, iar în cele nordice doi(1). Alegerea „Craiului Nou în țară” o anunță un flăcău urcat în turnul bisericii, strigând peste mulțime.

Un ceremonial simbolic urmează după această strigare: flăcăul din turn aruncă jos un suman; toți flăcăii sar să-l prindă, căci nu e iertat să-l lase să atingă pământul. Dacă sumanul ar atinge pământul, Craii părăsesc scaunul județului, și trebue să se facă altă alegere de Crai, așa că aceștia doi nu pot fi aleși. E un mod așa de naiv și de poetic de a-și arăta încrederea în Craii-aleși!

obiceiul craiului nou la mocodCei patru ajutători ai Crailor (2) au în mână vergi de alun,- de aceea și sărbătoarea cu chef și cu lăutari câtă se face de la Paști până la Dumineca Tomei, se numește Vergel.

După ce s-au așezat pe scaun începe Bricelatul. Toată mulțimea e adunată în jurul Crailor; toți cei ce au de denunțat pe cineva, s-apropie și spun.

Unul din Crai judecă, iar celălalt execută pedeapsa. Rând pe rând vine la scaun câte unul și dă de gol pe cutare sau cutare flăcău- numai flăcăii sunt denunțați, dar poate denunța oricine- că are obiceiul să-și bată boii, că se ceartă cu părinții, că a amăgit pe cutare fată și cununia și-a lăsat-o, că are năravul să înjure, că doarme când ar trebui să fie Dumineca la biserică, ori că e nebăgător de seamă și rupe mereu câte ceva la car și la plug, că umblă prea mult sărind gardurile, că e răutăcios și gâlcevitor cu toată lumea. Și altele, câte și câte.

Craiul judecător ascultă, dă semn și cei patru ajutători prind pe acuzat, îl iau pe sus, doi dela cap și doi dela picioare, și așa cu fața în jos îl duc în jurul bisericii și, la fiecare colț de biserică, îl bat la tălpi cu niște lopățele, dându-i loviturile rânduite de Craiu. Al doilea Craiu, executorul, merge în fruntea alaiului cu vinovatul, el observă dacă loviturile i se dau după număr, dacă nu-l lovesc prea cu dușmănie (căci se întâmplă și asta, mai ales că vinovatul trebue să fie desculț) și apoi se întoarce ca să ia pe altul în primire, fiindcă în vremea asta Craiul-judecător a rămas pe scaunul său și ascultă alte denunțuri.

Lumea adunată râde, comentează, chiotește. Alaiul cu vinovatul e urmat numai de copii, cărora le face plăcere să vadă bătaia la tălpi, căci au un spectacol; lumea cealaltă se îndeasă însă pe lângă scaun să audă acuzările care pentru oamenii mari au mai mult interes decât bătaia la talpă. Nimeni dintre cei acuzați nu poate să se sustragă judecății, nimeni n-are voie să fie încăpățânat, să nu se supuie „legilor apucate din bătrâni”,căci atunci ar avea de furcă, bietul, cu satul întreg.”

În strânsă legătură cu alegerea de „Craiu Nou în țară” este și „Strigarea peste sat”, obiceiu pe care Al. Pelimon îl numește „bătrânesc” iar I. Pop-Reteganul mai nou decât cel dintâi, în parte o degenerare, în parte o îndulcire sau nobilitare a lui, întru cât este vorba numai de o pedeapsă morală, nu și corporală.

Strigarea peste sat se face de pe un deal, de pe o râpă sau de pe arbori înalți. O fac și oameni mai bătrâni, dar mai ales flăcăii, iar în unele regiuni voievodul Țiganilor.

Am văzut că Pelimon ne spune că acest obiceiu este „bătrânesc”. Despre „Craiu Nou în țară”, alegerea și funcțiunea lui, Coșbuc ne arată că poporul le socoate obiceiuri și „legi apucate din bătrâni”.

„Legea din bătrâni” după toată probabilitatea este ceea ce se numește și în documentele latinești „lex antiqua”, în cele slavone „staryi zakonu”, deci ” lex antiqua districtuum volachicalium universorum”, „ius valachicum”, „ius et consuetudo Valachorum”, în limba polonă „voloskiem praven”, etc.

Judecata după „ius valachicum” o făceau cnejii și voievozii, împreună cu sfetnicii lor, jurații și crainicii, adică pristavii sau vestitorii.

Cnezul este un cuvânt de origine sud-slavă, și anume venit din limba slavă sudică care a denazalizat mai curând, deci probabil din cea sârbească (cf. v.-sârb, s.-croat knêz, << Fürst >>, < v.-bg. kÞnëzÞ, <<dux >>; sloven knêz, << Graf >>, << Fürst >>, etc. ).

Cuvântul slav este de origine germană, din got. ∗ kuniggs, deci identic cu vgs. kunig, care a dat germ. mod. König, „craiu”.

De origine slavă este și voievodul, care derivă din v.- bg. vojevoda << dux >>, „conducător în războiu”, precum și crainicul, care este identic cu rut. krajnik.

Deși numiri slave, cnezul, voievodul și crainicul în organizația politică, militară și judecătorească a poporului român numesc niște instituțiuni care, „afară de nume”, n-au „nimic slav” și pe care Românii le aveau când au vennit în contact cu Slavii, cum ne arată numirile străvechi ducă < gr. biz. δoνxaς, domn < dom(i)nus, -um, jude, judec, judece, plur. judeci < judex, -icem și jurat < juratus, -um păstrate alături de ele(3). Supremația politică și militară slavă, ca să nu mai vorbesc de cea bisericească, din evul mediu ni le-a impus pentru un timp destul de îndelungat. Românii, păstori, coloniști agricultori și ostași în același timp, le-au dus cu sine oriunde s-au așezat : nu numai în țările astăzi românești, ci până în Moravia, Silezia, Polonia și Ucraina.

Din felul cum s-a păstrat înțelesul celor două cuvinte de origine slavă, cnez și voievod, nu se vede limpede care era la început superior celuilalt. În „Notarul anonim al regelui Bela” de exemplu, bulgarul cnez este pus alături de lat. dux, (c. 44: „et in eodem bello mortui sunt duo duces cumanorum et tres kenezij bulgarorum”). Totuși „Gelou quidam Blacus” care „dominium tenebat” ” terre Ultrasilvane” și este numit „dux Blacorum” (c. 24-27), pare a fi mai curând voievod, ca și Loborcy din Zemplén, care „duca vocabatur in lingua” celor din ținutul stăpânit de el (c. 13), unde chiar din cei dintâi ani ai secolului XIII găsim numeroase așezări românești. În schimb călugărul anonim de la 1308 vorbește mai curând de cneji când spune despre „blazi” sau „Românii” din Panonia și Mark Messn (Mosony) că „omnes erant pastores romanorum et habebant super se deces reges potentes in tota Messia et Panonia” ). (4)

Dar, chiar și dacă la început cnejii, acești reges pastores sau crai păstorești, cum s-au mai putut numi, ar fi fost mai mari decât voievozii, cu timpul puterea militară preponderantă a voievozilor i-a suprapus pe aceștia cnejilor, care s-au înmulțit prin colonizare, în vreme ce voievozii au rămas mai puțini.

În documentele din secolul XIII-XIV cnez are sensul de „cel ce colonizează un teritoriu, un sat cu populație în rândul întâiu valahă (dar putând fi și de altă limbă, de ex. ruteană, polonă, sârbă, etc. dacă se ocupă și de păstorit) și este capul acesteia, înțelegând cap militar, politic și judecătoresc, împotriva judecății căruia se putea apela la voievod, întocmai cum împotriva judecății acestuia se putea apela la comes, reprezentantul puterii regale”.

Organizațiile românești în mici voievodate și cnezate s-au păstrat pretutindeni: în Banat, Ardeal (pe Valea Arieșului și în Munții Apuseni, pe Valea Someșului, chiar și în Săcuime), pe Valea Crișurilor, în Moravia și Silezia, deci în Carpații nord-vestici, în Maramureș, în Galiția și Polonia, deci în Carpații nord-estici, cu un cuvânt pe toată coama Carpaților, ca mici organizații aparte, mulțumită cărora populația românească a putut rezista până în sec. XV și XVI presiunii politice ungurești și slave.

Nu este locul aici să înșir pe nume numeroșii cneji și voievozi români întâlniți în documente până în acest timp.

Începând din secolul XV cnejii și voievozii români se înstrăinează repede, unii maghiarizându-se, alții slavizându-se. Pricinile sunt mai ales două: a) scăderea puterii regale față cu magnații sau, cum le-am zice noi, boierii atotputernici și începutul donațiunilor de moșii din partea regilor  pentru aceștia; b) nobilitarea cnejilor și voievozilor înșiși pentru meritele lor, în special cele militare.

Cât timp puterea regească a fost tare, cnejii și voievozii români, care slujeau pe regi ca militari, iar prin hărnicia lor contribuiau la bunăstarea țării, au fost bine apărați de aceștia și li s-au respectat privilegiile și instituțiile străvechi.

Când regii slăbiți au început să facă mari donații de moșii particularilor, cnejii și voievozii, împreună cu populația românească stăpânită și condusă de ei, au fost lăsați pradă boierilor, care au dispus de ei cum au vrut, mai ales în regiunile unde masa românească nu era destul de compactă.

Nobilitarea a pricinuit, și ea, înstrăinarea cnejilor și a voievozilor, și nu numai în ținuturile în care populația românească era în minoritate, ci și chiar în cele mai românești, cum au fost comitatele bănățene, Hunedoara, etc.

Iată ce ne spune despre aceasta regretatul I. Bogdan („Despre cnejii români”, AAR, XXVI, 19: „Începând sub Carol Robert, nobilitarea cnejilor români se continuă sub Ludovic I și Sigismund și, în urma serviciilor însemnate ce cnejii aduc regatului în războaiele cu Turcii, ia, în comitatele sudice ale Ungariei: Caraș, Severin și Hunedoara, un mare avânt sub Albert Vladislav și Huniady ca voievod al Ardealului și guvernator al Ungariei. Sub Matei Corvin ea se rărește. În a doua jumătate a secolului XV și la sfârșitul acestui secol „Valachi nobiles” sunt foarte numeroși în Banat și în Hunedoara. Devenind nobili, cnejii încetează de a fi Români; parte de bunăvoie, parte siliți de dispozițiunile luate de Ludovic și confirmate de Sigismund la 1428, ei trec la catolicism, ca să-și poată păstra mai departe domeniile lor. Românilor le mai rămân doar „kenezii communes” cari, fie că aparțineau castrelor regale, fie capitulelor, nobililor sau comunelor orășenești, nu sunt altceva decât juzi sătești, „villici seu kenezii”, „judices vel kenezii”, „pro tempore constituti” supuși proprietarului, ca și consătenii lor neliberi….”.

Astfel, vechiul cnez sau chinez, la început sinonim cu craiu și ducă, a ajuns pe încetul să însemne simplu nobil, în sfârșit un biet primar, numit și scos după plac de autoritatea politică și administrativă.

În Carpații nord-vestici și nord-estici înstrăinarea Românilor s-a întâmplat și mai ușor, fiind ei în minoritate. Unii s-au slovacizat, alții s-au polonizat, cei mai mulți s-au rutenizat și maghiarizat. Înstrăinarea a fost accelerată aici prin faptul că celelalte popoare, cu care trăiau Românii împreună, le-au învățat felul de vieață, în special păstoritul, și le râvneau privilegiile în schimbul serviciului de grăniceri pe care-l îndeplineau. Astfel mai ales Rutenii au început să intre în număr mare în organizațiile cu „drept valah”, să covârșească cu timpul pe Români cu numărul lor și să-i asimileze.

Prin secolul XV- XVI, când marile donațiuni de moșii încep și în aceste părți, urmează maghiarizarea rapidă atât a cnejilor și voievozilor români, cât și a celor ruteni. Un învâțat maghiar, care se ocupă de ei, crede că maghiarizarea s-ar fi datorit bunului tratament pe care l-au avut ei din partea domnilor, pentru că ea s-a întâmplat fără silă. „Sate întregi învață limba ungurească, deși niciodată n-a călcat învățător maghiar în ținutul lor” spune el. „Dacă cetim vechile conscripții, vedem surprinși, că cei mai mulți dintre voievozii ruteni și români au nume ungurești și cei mai mulți știu și ungurește. Așa stăm și cu crainicii. Și între aceștia sunt mulți care au luat nume ungurești și au făcut cunoștință cu obiceiurile ungurești. Și unde acești slujbași s-au maghiarizat, acolo ei au fost urmați numaidecât și de popor” (Takacs S.).

Aceeași soartă au avut-o și Românii din Illyria, Panonia și Moesia, cu singura deosebire că acolo Rutenii, Slovacii, Polonii și Ungurii au fost înlocuiți de Sârbo-croați, Sloveni și Bulgari.

În toate regiunile secolul XV-XVI este epoca în care Românii se desnaționalizează în masă, iar vlah, numele slav al lor, și olah cel unguresc, încetează să însemne „Român”, pe cel ce are naționalitate română, și începe să însemne numai „păstor” în general, fără deosebire de naționalitate (5).

Cnez, care se numește în documentele latinești rex, deci craiu, ajunge să însemne acum șeful unui fel de păstori, un fel de stăpân, conducător și supraveghetor al lor. Cu acest înțeles îl găsim la începutul secolului XVI în Likava, comitatul Liptó, „Ubi Walachi sub reges suos pascendi appreciare solent” (O. L. Urb. f. 15). Ceva mai târziu, în Munkacs, com. Bereg, în anul 1627 „craiu” al porcilor sau, mai bine, al porcarilor era Ioan Petheö; în 1685 cel dintâiu oier între oieri și supraveghetor al lor era Vesile Jutkovics, etc., ale căror nume, evident, nu mai sunt românești.

După secolul XVI organizația cu „drept valah” încetează cu totul.

Și la sate, unde se introduce administrația și judecata regească în toate chestiunile se restrânge-afară de unele, în care „bătrânii” sau „jurații” dintre ei își mai spun și astăzi cuvântul-, numai la tineret, la petrecerile lui, care mai continuă să-și judece „coram rege”  „singulis annis electo” și „jure volachiae requirente” „lites sive causas”, „exceptis publicis furto et latrocinio et criminalibus causis”, „juxta antiquam et approbatam legem” pe care au avut-o „semper et ab antiquo, quo memoria hominum comprehenderet”, cum se exprimă documentele din secolul XV care vorbesc de „ius valachicum”.

Pedeapsa sau pedepsirea face parte integrantă din judecată, partea cea mai de frunte a ei. De aceea numele pedepsei a ajuns să numească în unele părți întreg obiceiul alegerii de „Craiu Nou în țară”: vergelat sau vergel, bricelat, brișcălit sau prișcălit și strigare peste sat.

Numele vergelat sau vergel, cum ne spune și Coșbuc, vine de la vergeaua de alun cu care se pedepsesc cei vinovați de către crăișori sau judecători, de către sfetnicii sau „feciorii lui Craiu”. Acest nume pare a fi cel original, căci vergeaua este cuvânt de origine latină, derivând din virgella, -am (virgula, -am).

Cu timpul vergeau a fost înlocuită cu bricela, brișcàla, prișca sau prăștila de origine străină. Izvorul ultim al acesteia este din germ. Britsche, Pritsche, dim. Britschel, Pritschel, care înseamnă „scândurică” sau „lopățică” (cf. germ. Brett < vgs. și mgs. bret) „întrebuințată de măscărici sau paiațe și nebunii de curte la petrecerile de carnaval”) „ferula”, „Schottel”. Acești „măscărici” sau „nebuni de curte” se numeau si Pritsch- , Pritschenmeister-i, mai demult Pritzel- sau Pritzelmeister, însemnând „Ordner bei dörflichen Vergnügungen”, „aranjor la petrecerile populare” (Heine), „eine besondere Art von Dichtern” (Weigand).

Cum apare din forma lor , bricela, bricilui și brișcăli, ca și bricela și brișcàla, par a fi primite din săsește, în vreme ce prișcăla și prișcăli ne-au venit mai curând de la Unguri decât de la Sași, deși ar putea fi și de la aceștia. Prăștilă „șindilă” pare a fi rezultat din contaminarea lui prișcală+ șindilă, iar prișca are forma slovenului și kaj-kr.-ului pricka, deci pare a fi din același izvor și de aceeași vârstă cu cnezul.

Pritsch- sau Pritschenmeister-ii trebuie să fi avut odinioară un rol important și în forma mai veche a Bruderschaft-urilor săsești, ca îngrijitori ai ordinii și persoane comice în petrecerile poporale organizate de acestea.

Bruderschafturile (confreriile, înfrățirile sau întovărășirile) au fost introduse de biserica catolică și au fost păstrate și de cea luterană a Sașilor. În fruntea lor stă așa numitul Altkniecht, ales pe la Crăciun. Datoria acestuia este ca, în bună înțelegere  cu preotul, să se îngrijească de conducerea confreriei, de păstrarea bunelor moravuri și educația tineretului.

Primirea în societate astăzi, când ea a evoluat în mod firesc, modernizându-se în privința organizării, se face în adunarea festivă condusă de Altkniecht. În aceasta se cetesc regulele după care tineretul se va conduce în biserică,  la petreceri, șezători și în adunările lor. Membrii primiți se obligă că vor ținea aceste dispoziții și-și vor cinsti pe ceilalți tovarăși.

Supravegherea imediată asupra confreriei o exercită cei doi Kirchenväter-i ori doi tineri aleși, numiți Kniechtväter-i. Afacerile uniunii le conduce un personal ales de tinerime. În fruntea acestuia este amintitul Altkniecht, care prezidează și judecă.

Numărul persoanelor oficiale (Amstkniecht) variază după sat; dar în tot locul întâlnim pe al doilea tânăr (Agderaltkniecht „Unteraltknech”, Wirtkniecht „Wortkniecht”, Schreiber, Uschnegder, care înseamnă pedepsele pe răboj) și pe aranjatori (Irtekniecht, Irtenträger), care se îngrijesc de pregătirea serbărilor.

Afară de adunarea generală de pe la Crăciun, în care se fac alegerile, în fiecare lună se convoacă membrii la „Zugang”-uri sau „șezători”.

Aici își aranjează aceștia neînțelegerile și pedepsesc pe cei ce se abat dela îndatoriri. Celui care își anunță singur greșeala, i se iartă jumătate pedepsa. Dacă aceasta nu se întâmplă, cum e firesc, denunțul îl fac slujbașii în urma invitației Altkniecht-ului. Acuzele ridicate de un singur membru trebue dovedite cu doi martori. Acuzații se depărtează apoi, iar după aceasta adunarea stabilește sentința în baza regulamentului sau obiceiurilor pe care le au ori după cum le dictează bunul simț, când n-au nicio dispoziție pentru cazul în discuție. Împotriva judecății se poate reclama în rândul întâiu la Kircherväter-i , apoi la preot.

Aceste obiceiuri s-au întins dela orașe la sate și variază foarte puțin dintr-un loc într-altul.

Și Săcuii din Ardeal cunosc întovărășirile de feciori. De obiceiu la Anul Nou, la Crăciun sau la Paști, feciorii își aleg dintre ei un conducător (legénybiró, elsö legény, legények gazdája sau gazda) (6) care aranjează petrecerile, încasează taxele dela feciori, tocmește lăutarii, etc. El este ales pentru un an, se bucură de deosebită autoritate, poate da amende și uneori chiar pedepse corporale.

Asemănările dintre judecata făcută de Altkniecht-ul Bruderschaft-ului săsesc introdus de biserica catolică pentru moralizarea tineretului, ori dintre cea făcută de legénybiró-ul săcuiesc și cea a craiului și a voievodului românesc este prea izbitoare, ca să nu vedem nicio legătură între ele.

craiiEste sigur că acestea au influențat vechea legiuire românească, făcută de cneji sau crai și de voievozi, care au continuat pe vechii judeci sau judecători, punând-o în legătură cu biserica (7) și modificând-o în sensul că a rămas numai a tineretului, pentru moralizarea și petrecerea lui, și dându-i în locul străvechei vergele de alun și chia a priștei, care pare a fi și ea destul de veche, bricela sau prișcala, care sunt, evident, mai nouă.

Terminologia ei (crai, crăișor=cnez, voievod, judec(e), judecător, care se găsește numai la noi), cuvinte neînțelese ca alimori, aure-maure < bg. ale more «haide măi»), alături de prișcă, care are o origine înrudită, cuvinte și construcții vechi ca îndires, „feciorii lui Craiu”, etc. ne arată însă că în fond este vorba de o rămășiță străveche, proprie poporului român.

Voievodul român împărțitor de dreptate însă, prin degenerarea obiceiului, a ajuns să fie voievodul sau voievoda Țiganilor, așa cum întreagă organizația veche românească, în frunte cu voievodul, a ajuns să mai fie păstrată numai de Țigani.

-Va urma-

 


(1)-În unele regiuni, de ex. în Țara-Oltului, în Șeușa, Filpișul Mare și în Zărand, de obiceiul alegerii „Craiului” se leagă și cel al „Plugarului”, cel dintâiu fecior ieșit cu plugul la arat, pe care îl duc ceilalți feciori pe plug până la părău, unde-l aruncă în apă-interesant rit de fructificare (A. Viciu,”Comoara satelor”,I-1923, p. 34; I. Mușlea,”Obiceiul Junilor brașoveni. Studiu de folklor”, extras din „Lucrările Inst. de Geografie al Universității din Cluj”, Cluj, 1930, p. 38)

(2)-Numele și numărul acestora variază după regiuni. Astfel în unele părți se numesc crăișori sau judecători (I. Mușlea, op. citată)

(3)-I.Nistor în „Emigrările de peste munți”, în A. A. R., s. II, t. XXXVII ist., București 1914-1915, p. 917 afirmă: „În organizația aceasta primitivă ni s-au păstrat fără îndoială ultimile rudimente din vechea constituție municipală romană”.

(4)-„Anonymi Descriptio Europae Orientalis….” Anno MCCCVIII exarata, ed. Dr. Olgierd Gorka, Cracovia 1916, p. 43-45

(5)-Tot așa s-a întâmplat, dealtfel, și cu rëmër, corespondentul albanez al lui Rumân, în vreme ce însuși Rumân ajunge să însemne în Muntenia „iobag”, „șerb”, „vecinul” Moldovei.

(6)-Pe birău și gazdă îl au și unele din întovărășirile tinerilor noștri din apropierea Săcuilor.

(7)-Din descrierea lui Coșbuc se vede că o parte din acțiune se petrece în biserică sau în preajma ei. În unele locuri alegerea craiului se face înaintea bisericii și în fața preotului, care declară ales pe cel mai vrednic (Comoara satelor, I-1923, p. 50)

După articolul „Cuvinte și obiceiuri”, scris de Nicolae Drăganu, apărut în „Anuarul arhivei de floklor”, II, publicat de Ion Mușlea, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională București, 1933

MARI M.

 

Filipii de toamnă sau Sărbătoarea lupilor (26-28 septembrie)

Ca popor aflat sub semnul lupului nu se putea ca din calendarul popular să lipsească zile dedicate special animalului-totem al său. Dar nu doar acesta ar fi motivul, ci în special faptul că fiind un popor dedicat agriculturii și creșterii animalelor s-aucreat de-a lungul timpului o serie de sărbători născute atât din teama cât și din respectul, venerația față de tot ceea ce ținea de natură, de univers, de creație în general.

Mircea Eliade spunea că „mentalitatea satului trebuie înțeleasă ca un complex de factori între care alături de elemente religioase, mitice, empirice se află și cele magice”.

Calendarul popular a fost legat, în baza unor îndelungi observații, de ciclurile anotimpurilor, de ciclurile culturilor, de momentele semnificative din cadrul vieții animalelor domestice, dar și sălbatice, de astronomie, adică de mișcările astrelor ce se reflectau în viața lor. Calendarul popular transpunea în practică cuvintele rugăciunii: „precum în cer așa și pe pământ”, conferindu-i astfel religiozitate calendarului din viața satului.

Calendarul popular a devenit o „agendă spirituală”, pe care fiecare țăran o respecta cu sfințenie, o „agendă” ce cuprindea întâlnirile majore ale țăranului cu divinitatea sau manifestările diverse ale acesteia. Relația cu divinitatea era văzută, am putea spune, chiar sub aspect juridic, iar neprezentarea la o asemenea întâlnire nu ar fi putut avea decât consecințe nefaste, nedorite pentru om. Așadar, calendarul popular ilustrează excepțional tânjirea, dorul omului după eternitate, dar și năzuința lui permanentă de a fi cât mai mult în contact cu cei care-i pot oferi părticele din veșnicie.

Modul țăranului român de a vedea divinitatea și manifestările sau reprezentanții ei este unic, împletind elemente creștine, sacre, cu elemente profane, păgâne. Ceea ce nu poate fi tăgăduit este respectul profund și credința deplină în puterea acestora, indiferent de care dintre ele am vorbi.

Referindu-ne la calendar din punct de vedere al anotimpurilor, toamna își avea rosturile ei bine definite în cadrul acestuia. Pentru țăran, toamna își intra în drepturi pe parcursul mai multor zile, configurând finalitățile succesive ale unor cicluri energetice.

Echinocțiul de toamnă de la 23 septembrie este considerat pragul de trecere în toamnă și vestitorul unor sărbători autumnale, sărbători care astăzi se mai păstrează doar izolat în unele sate sau în memoria bătrânilor.

Între aceste sărbători ale toamnei una foarte importantă este cea a Filipilor de toamnă. Conotațiile agrare ale Filipilor în arealul hunedorean, de exemplu, au ca referință un străvechi calendar pastoral, fiind încă respectat de mulți crescători de animale din zonă. Filipii de toamnă se constituie dintr-un ciclu de trei zile, 26-28 septembrie, fiind, deși sumar, sărbătoriți de păstori la stâne prin ofrande pentru lupii și urșii ce dau târcoale oilor.

În trecut, în satele comunelor Pui și Sălașul de Sus, pentru această sărbătoare, păstorii tăiau o oaie bătrână pe care o împărțeau în bucăți pe care apoi le duceau în pădure în locuri anume, cu credința că lupii și urșii se vor sătura și le vor lăsa oile în pace până la sfârșitul anului.

ovidenia-sarbatoarea-luminii-ce-sparge-intunericul-iernii-18467318Sărbătoarea se extindea însă asupra întregii gospodării, așa încât existau o serie de interdicții, considerându-se că respectarea lor va apăra gospodăria de rele și durere. Astfel, în Platoul Luncanilor, bătrânele și acum mai cred „că-i primejdie dacă te piepteni astăzi că atâția lupi or sări la oi câți dinți are pieptenul” (Rafila Săcoi, țărancă din satul Târsa). În satele din Țara Zarandului, la Buceș de exemplu, femeile nu dau gunoiul sau cenușa din case ” că noaptea vine lupoaica, zgârmăne în gunoi și găsește tăciunele și dă foc la casă”, după cum spune baba Lina Cătălini din cătunul Cânele. În alte sate, ca cele din comuna Balșa (Roșia, Techereu și Almașul Mic de Munte) mai există și astăzi credința că „îi mare primejdie de vei coase, toarce, împunge cu acul ori de împletești lâna și piaptăni cânepa că te năpădesc lupi-n ocol de nu-ți mai rămâne nicio oaie” (baba Maria Ștef din Poienița).

Existau însă interdicții și pentru bărbați, neputând face în aceste zile orice fel de munci în gospodărie. De exemplu, nu puteau săpa, să sfredelească cu burghiul, să lucreze cu fierul sau să macine, așa cum spun țăranii din zona Văii Mureșului (Dumbrăvița) căci dacă nu, lupii se vor năpusti în grajduri și vor sfâșia animalele.

În Ținutul Momârlanilor, la Cimpa și Jieț, femeile nu lucrau de Ziua Lupului „că-i bai, iese laptele rău, iară brânza să umple de viermi” (tușa Aurica Moian- Jieț).

Aceste tabuuri ce au rezistat până astăzi ne încredințează de puterea lor magică ce poate fi comparabilă cu cea a Sânandreiului, Ziua Strigoiului.

O altă relatare interesantă este cea a unei foste moașe potrivit căreia „femeia ce naște de Lupi (Filipii de toamnă) să bea apă de sub icoana Maicii Domnului, iar bărbatul ei să puște în târnaț de câteva ori să sperie lupii, de nu femeia o face prunc fricos” (Dănilesc Eva- Bobaia, comuna Boșorod).

Funcție de zonă Filipii mai au și alte nume, ca spre exemplu cel de Berbecari. Interdicțiile din cele trei zile 26-28 septembrie, valabile și în alte zone decât cea a Hunedoarei, sunt: nu se coase, nu se împunge în piele, nu se dă nimic împrumut, căci încălcarea interdicțiilor aduce „rău de lupi” (Marian, 1994, I, pag. 186). Sau, conform informațiilor din T. Pamfile, nu se lucrează pentru a nu avea primejdii și a nu adormi pe veșnicie.

Fascinantă ni se pare astăzi vechea lume a satului. O lume de poveste plină de povești. O lume ce stă să moară dacă nu ne vom îngriji de ea. Iar dispariția acestei lumi ne va lăsa mai săraci, chiar dacă acum nu suntem conștienți de acest lucru. Zestrea bogată a neamului nu trebuie doar pusă în cufere și uitată prin poduri, ci trebuie scoasă la lumină, redându-i strălucirea și dându-i respectul și locul ce i se cuvine în viața, în sufletele noastre.

MARI M.

Bibliografie:

-Marcel Lapteș-„Anotimpuri magico-religioase”, Editura Corvin, Deva, 2011

-Mircea Eliade-„Istoria credințelor și ideilor religioase”, vol. 1, Editura Universitas, Chișinău, 1994

-Georgiana-Livia Cârlan-Antoci-„Țăranul român între forțele naturii și puterile divine”, „Acta Lassyensia Comparationis”, 4/2006

-Antoaneta Olteanu-„Calendarele poporului român”, Editura Paideia, 2000

Legenda lui Vodă Cuza și a călugărilor greci de la Brădeanu

schitul grec-pt legenda cuza

Ca întotdeauna, după culesul porumbului, lumea se strângea la clacă la depănușat, ba la unul ba la altul, până ce terminau cu toții treaba și-și puneau porumbul în hambare.

Treaba se făcea nu doar cu spor ci și cu voie bună, căci fiecare povestea ba câte-o întâmplare din sat, ba vreo glumă ori vreo poveste din vremurile de demult auzită de pe la moșii lor.

Soarele încă mai trimitea puțină căldură, cu ultimele sale puteri, înainte de a fi alungat de norii care să-și verse ploile și înainte ca iarna să-și arate colții.

Copiii făceau grupuri-grupuri, după vârstă, puși pe joacă și pe șotii. Cei care nu prea aveau tovarăși de joacă de vârsta lor se așezau cuminței pe lângă părinți, ascultând poveștile celor mari. Iar Marinaș era unul dintre aceștia. Asculta cu nesaț poveștile și le băga la cap să le păstreze bine și să le povestească și el mai târziu, poate copiilor sau poate nepoților săi.

Așa și-a amintit într-o zi, după mulți ani, de o poveste sau mai bine zis o legendă pe care moș Gică o știa și el de pe vremea când era copil și-o auzise de pe la bunicii săi.

Povesteau moșii că demult, pe vremea când domnea în țară Vodă Cuza, ar fi fost în pădure la Brădeanu un mic schit de călugări greci, schit închinat Mănăstirii Banu, ce la rându-i era închinată unei mănăstiri din Muntele Athos.

Și avea pământuri întinse acest mic schit, căci boierii din satele alăturate îi tot dăruiseră câte-o moșioară, așa încât aveau călugării pământuri și la Brădeanu și la Albești și la Moisica și-n multe alte sate.

Se întâmpla uneori că țăranii mai scăpau vitelepe pământurile schitului, iar de se întâmpla să le găsească vreun călugăr, mare năpastă era pe bieții țărani, căci nicio milă nu găseau când se duceau să-și ceară vitele. Dacă le voiau înapoi trebuiau să facă multe zile de muncă pe moșiile schitului, să plătească și câteva duble de grâu sau porumb, iar pe deasupra primeau și douăzeci-treizeci de vergi pe spinare.

alexandru-ioan-cuza-domnia

Auzind însă țăranii că vodă e un om bun și drept s-au dus cu jalbă la el plângându-se de toate câte le pătimeau.

Atunci, veni vodă, punându-și straie țărănești pe deasupra hainelor sale domnești, își îndesă o căciulă pe cap până deasupra sprâncenelor și plecă împreună cu un țăran până spre pădurea Brădeanului, pe unde erau pe vremuri Tufele Albești, luând cu dânșii și două vaci. Ajunși aproape de moșia călugărilor, lăsară vacile să pască în voie, ba chiar dându-le imbold să ăncalce moșia, iar ei se prefăcură a fi prinși de somn sub un copac.

Nu trecu mult timp și auziră în apropiere:

-Măi, neghiobilor, ale voastre-s vacile?

Se frecă vodă la ochi, prefăcându-se a se fi trezit abia atunci din somn. Și văzu doi călugări ce prinseseră deja de funii vacile. Se ridică iute în picioare și la fel și țăranul ce era cu el. Cu figură umilă și glasul stins, zise vodă:

-Ale noastre, părinte. Iertați de supărare și dați-ne vacile. Acuma,de data asta, ne iertați sființiile voastre.

Pufnind, unul din călugări îi răspunse:

-Pfui! Neisprăviților, numai să vă milogiți știți. Să veniți la starețu’, să vă înțelegeți cu el.

Și luând vacile porniră călugării spre schit. Iar vodă cu țăranul în urma lor.

Ajunși la schitchemară pe unul dintre frați să anunțe pe Sfinția-sa starețul. După vreun sfert de ceas veni călugărul și le făcu semn să-l urmeze. Vodă mergea imediat în urma călugărului și țăranul în urma sa. Când îi văzu starețul îi și luă în primire:

-Zi, așa, sărăntocilor! Lăsați vacile să pască unde vor și voi dormiți. Puturoși, asta sunteți. Și mai vreți să scăpați doar cu două vorbe.

-Iertare, Sfinția-Voastră, îndrăzni vodă, cu voce stinsă.

-Ce iertare! Trebuie să plătiți ca să vă învățați minte. O să-mi faceți câte-o săptămână de muncă la culesul viei și una la culesul porumbului. Și o să dați la schit câte două duble de porumb. Și acuma o să primiți și câte douăzeci de vergi pe spinare ca să țineți minte altădată și să nu mai lăsați animalele de capul lor.

Făcu semn călugărului ce-i însoțise să ia varga, dar atunci vodă lepădă căciula și cămașa de pe dânsul și rămase cu tunica sa lăsându-l pe stareț cu gura căscată.

După primul moment de uimire, înghițind în sec, starețul se aruncă la picioarele lui vodă, implorând:

-Iertare, Măria- Ta! Iertare!

-Iertare? zise vodă. Dar tu, adineauri, ai vrut să ierți un biet țăran?Câtă pagubă ți-a făcut o văcuță să vrei plata ce-ai cerut?

-Iertare, iertare! N-o să mai cer plată la țărani, se ruga starețul îngrozit.

Dar vodă, neînduplecat, îi spuse:

-Până mâine să vă faceți toți bagajele și să plecați de-aici. Și toată averea mănăstirii se confiscă. Și să nu cumva să puneți mâna să luați odoarele bisericești de la schit. Doar lucrurile personale să le luați cu voi și ceva de-ale gurii să aveți la drum. O să vie îndată câțiva soldați să vegheze ca întocmai să se facă precum am zis.

Tare mult s-au bucurat țăranii și mult au mai mulțumit Măriei- Sale. Și tare îl mai iubeau pentru dreptatea și bunătatea sa. Cât despre schitul de la Brădeanu, nimic nu se mai știe despre el și nici că s-a mai auzit ceva de atunci. Poate l-or fi dărâmat țăranii sau doar vremurile ce au trecut peste el.

A fost aceasta doar una dintre legendele pe care Marinaș le-a ascultat de la bătrânii satului. Una pe care, precum se vede, n-a mai uitat-o toată viața. Uneori își mai amintește câte una și mi-o povestește, iar eu o scriu și v-o dăruiesc cu drag, ca să le ducem mai departe copiilor și nepoților, spre sfântă amintire a vremurilor ce au fost.

MARI M.