Reprezentativ

Vara lui Mioi (29 septembrie-14 octombrie) și legenda frunzei de stejar și a toamnei

img_autumn-fairyPentru țăranul de demult exista un rost în toate, căci tot ceea ce exista era din voia Creatorului, iar această voie trebuia respectată. Țăranul observa tăcut și apoi găsea o explicație pentru toate câte le vedea. Observațiile și explicațiile sale le fixa în legende, în basme, în datina ce se cerea respectată, lăsându-ne nouă zestre bogată, deși astăzi atât de ignorată. Pentru cine intră însă în acest univers vast, fiecare bucățică descoperită este motiv de fascinație și chiar de lămurire, de limpezire a propriului suflet.

Și fiindcă suntem deja bine intrați în toamnă să vedem puțin o legendă legată de toamnă și frunza de stejar, ca să ne lămurim cum vedea țăranul, într-un mod cât se poate de plastic, de metaforic, rostul frunzei.

Legenda spune că într-o zi s-a iscat un vânt năpraznic. Și atâta de puternic era că îndoia crengile copacilor mai-mai să le rupă, zdrăngănea ferestrele că păreau a sta să se spargă și ridica în slavă hârtiile și praful din drum. Nedumerită, frunza stejarului se uită la tatăl său și-l întrebă: „Dragă tată, o fi aceasta toamna despre care spuneai că trebuie să vină?Spune-mi, tată, ce este toamna?”

Și stejarul îi răspunse: „Draga tatii, toamna este cea de a treia fiică a anului. Ea coboară la vremea ei din înaltul cerului și atunci trebuie să-și primească alaiul și trena galben-arămie. Trena i-o veți face voi, frunzele, și veți așterne covor ruginiu peste întreaga fire, întreaga natură, munți, dealuri, văi și câmpii. Îndată ce coboară din înalturi își face apariția pe dealuri și începe a stropi împrejuru-i cu mănunchiul de ciumăfăi, binecuvântând pământul spre sporul în roade. De la ciumăfăi își ia și culoarea simbolică. Atunci, Soarele i se închină și coboară spre asfințit. Răcoarea se înstăpânește peste tot, iar sămânța se scutură. Frunzele îngălbenite se vor desprinde de ramuri, își vor lua locul în trena ei, vor așterne apoi covor pământului și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna. Diminețile vor fi întâmpinate de bruma rece, iar vântul va fi foarte neastâmpărat. Ei sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Vântul nestăpânit va sălta frunzele până-n înaltul cerului, jucându-se cu ele și făcându-le să danseze în aer. Apoi le va lăsa să se odihnească pe pământ. Voi, frunzele, vă veți supune Toamnei, părăsindu-vă tatăl ce v-a ținut atâta timp pe crengile sale și v-a putut apăra doar de adierile vânturilor blânde. Aceasta este însă legea naturii și ea trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o bucurie, căci e plină de roade”.

Abia ce termină de povestit când iată că se arătă pe dealuri frumoasa Toamnă. În juru-i era mulțime de fructe, miresme de crizanteme o învăluiau ca un abur, iar frunzele i se închinau, așternându-i-se în cale, ca apoi să-și ia locul în lunga-i trenă. Frunza era fericită că aflase ce este Toamna și care-i era ei menirea. Și, fascinată la vederea Toamnei, se împurpură, devenind mai ruginie decât era, se desprinse de tatăl său și plecă spre veșnicia ei.

Prin astfel de creații minunate a știut țăranul să-și exprime recunoștința față de acest anotimp al roadelor. Iar momentele importante ale toamnei le-a fixat, la fel ca și pe cele ale celorlalte anotimpuri, în sărbători, datini și tradiții. Sărbătorile erau cele mari, foarte importante, iar cele mai mici, patronate de mici divinități erau înțelese de comunitățile sătești ca „semne despre vreme”.

Pe aceste baze, între 29 septembrie și 14 octombrie, se ținea „vara lui Mioi” sau „vara lui Sânmihai”, dedicată în calendarul popular Sfântului Mihai. În această perioadă se aștepta o încălzire trecătoare a timpului, fiind o perioadă de intense munci agricole, când se finaliza strânsul recoltei și începeau să se facă pregătiri pentru următorul an agrar.

Referitor la „vara lui Mioi”, numită pe alocuri  și vară târzie, există și o legendă. Aceasta spune că trăia în vremurile de demult un cărăuș sărac ce se numea Mioi. Având el mult de lucru cu cărăușia în timpul verii, s-a întors acasă toamna, dar grâul îi rămăsese netreierat. Atunci Mioi s-a rugat fiebinte la Dumnezeu să-i mai dea câteva zile de vară, să-și poată treiera și el grâul. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea. De atunci, la sfârșitul lui septembrie și o parte din octombrie, toamna este mai blândă, părând chiar că s-a întors vara. Căldura din aceste zile anunță de fapt „îngropatul verii”, ce are loc pe 14 octombrie, de Sărbătoarea Sfintei Paraschiva.

Iosif-Berman-Păstorii

Din punct de vedere pastoral, ciobanii slobozesc berbecii în turmele de oi ca acestea „să se lege” spre a făta mai târziu mieii. Această perioadă mai era numită în stânele din Munții Apuseni, Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor.

Nunta Oilor își are în fapt începutul în jurul datei de 15 iulie, atunci făcându-se separarea oilor de berbeci. „Slobozirea” începe de Filipii de toamnă, dar se prelungește , de la stână la stână, cam până la Vinerea Mare dinainte de 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva. Pentru ca lucrurile să decurgă bine la „slobozire”, berbecii vor fi îngrijiți în mod special, în locuri proprii, spre a fi sănătoși și puternici. După cum spun bacii din Țara Zarandului, în „calendarul oilor” sărbătoarea berbecilor ocupă „ăl mai de samă loc, că numa’ așe om ave’ miei în primăvară”.

Interdicțiile prevăzute de această sărbătoare trebuiau respectate de toți ai casei spre a aduce în gospodărie „numai bine și belșug”. Cel mai important patron spiritual al sărbătorii era considerat Sfântul Apostol și Evabghelist Ioan, asimilat de către țărani ca unul dintre principalii protectori ai animalelor domestice, din acest motiv fiind numit de către ciobani și „Ioan al Oilor”.

sibiucioban

În perioada reproducerii ciobanii trebuiau să păzească bine stânele de eventuale incursiuni ale lupilor sau urșilor. În acest scop ei respectau și anummite interdicții. În afară de muls și făcut brânză, alte munci nu mai făceau, fiind „rău de lupi și alte primejdii de boli”.

Un fapt inedit se petrece la unele stâni din apropiere de satul Măgura, comuna Certej. De Ziua Berbecilor, ciobanii stropesc în mod simbolic oile și berbecii cu un mănunchi de busuioc muiat în apă sfințită păstrată de la Paști, considerând „că-i bine pentru oi”, căci așa făceau în vechime bătrânii.

Sărbătoarea era respectată și de femei, care „nu lucrau cu acul, fusul și melița de cânepă, că or ieși oile sterpe și n-or face miei”. În unele sate din zona Orăștiei se credea că „nu e bine să țeși cu roșu și să împletești la lână,că ți se îmbolnăvesc berbecii, iar de-ți intră astăzi un bărbat în casă atunci mieii născuți or fi numai berbecuți”.

O altă interdicție, în mai toate satele de munte, era ca să nu se lucreze marți seara, să nu căpieze oile. În alte părți nu se împrumuta sare sau oțet la vecini, după apusul soarelui, fiind primejdie de lupi pentru oi. Ciobanii nu vindeau produsele oilor de Nunta Oilor ca nu cumva să le moară oile sau berbecii.

Se zicea că dacă în această zi (Nunta Oilor) oaia sare și zburdă, până la sfârșitul toamnei va fi vreme urâtă și va fi frig.

Cea mai mare parte din aceste credințe și tradiții, astăzi nu se mai respectă, sau se respectă însă nu cu strictețe. Doar bătrânii mai țin la ele zicând : „Așe-i calendarul nost’ îi timpul nost’, cu bune și cu răle să știi când să ari, să sămeni și să culegi, altfel lumea-i cu fundu’ n sus, dară buna împărțală îi de la Domnu’ Dumnezău”.

MARI M.

Bibliografie:

-Marcel Lapteș, „Anotimpuri magico-religioase”, Editura Corvin, Deva, 2011

-„Tradiții și obiceiuri românești”, Editura Flacăra, București, 2012

-Agenția Zonei Montane, „Datini, tradiții și obiceiuri în luna septembrie”

 

Continuitatea neamului nostru străvechi

“Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa… fie că este vorba de traci, de geți sau de daci. Locuitorii au rămas aceiași din epoca neolitică – era pietrei șlefuite – până în zilele noastre, susținând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam“. – Andre Armand

Continuitatea neamului nostru, începând cu hiperboreenii și continuând cu pelasgii, traco-geto-dacii, apoi cu valahii sau românii, până în zilele noastre trebuie tratată interdisciplinar spre înțelegerea și conștientizarea ei. Aceasta trebuie văzută atât prin prisma descoperirilor arheologice cât și prin intermediul folclorului, al tradițiilor manifeste prin diverse evenimente din lumea satului, dar și a meșteșugurilor, prin spiritualitatea populară (chiar dacă astăzi unele credințe sunt considerate simple eresuri), precum și prin prisma izvoarelor istorice sau literare din perioada antichității și până în prezent, dar și a limbii noastre cu o vechime și continuitate incontestabile.

Simbolistica este unul din elementele importante în demonstrarea continuității, deși mulți istorici nu vor să o ia în considerare. Cercetările minuţioase asupra societăţilor arhaice au reliefat importanţa simbolismului, înrucât mitul, imaginea, simbolul se înscriu în viaţa spirituală, iar studierea lor înlesnește cunoaşterea, căci „fiinţa istorică poartă în sine o mare parte a umanităţii de dinainte de istorie” (M. Eliade).

Și tot referitor la simbolistica ce are o continuitate ce nu poate fi negată, iată ce spunea și baronul Ștefan J. Fay: „Nu există un singur model de pe vreun vas vechi de patru, cinci mii de ani să nu se găsească în broderiile românilor de azi. Ele dau temeiul celei mai vechi conştiinţe de popor neclintit.”

Ținând cont de aceste considerente, putem observa că pe teritoriul locuit astăzi de români, se conservă o serie de simboluri vechi de aproximativ 30000 de ani. Și o să dau un exemplu, semnificativ, în acest sens:

-rombul, formând o coloană, apare ca o primă reprezentare pe statueta de os de la Cuina Turcului a cărei datare fusese stabilită într-o primă fază în 9500-9000 î. Hr., dar recent, la o nouă datare vechimea sa a fost stabilită la 30000-26000 î. Hr.: aceeași simbolistică o putem însă observa la colierul din tezaurul de la Hinova (mărgelele prismatice fiind reprezentarea spațială a rombului) datat la sfârșitul mileniului II î. Hr., o putem apoi observa la colierul descoperit la Sarmizegetusa (colier recuperat de pe piața neagră a traficanților de comori în Germania), datat în secolul II-I î. Hr., în construcțiile țărănești, în special la porțile maramureșene, dar și la stâlpii prispelor din alte zone, precum și la stâlpii de pridvor ai unor biserici ortodoxe, pe modelele de pe iile din mai multe zone etnografice ale țării, sau așa cum se poate observa pe una din cele mai cunoscute creații din epoca modernă, Coloana Infinitului sau Coloana Neamului a lui Constantin Brâncuși.

Dacă tot vorbeam de reprezentări prismatice, atunci trebuie să ne referim puțin și la piramide. Și trebuie să spunem în acest sens că faimoasele piramide din Egipt au niște predecesoare, mult mai modeste ce-i drept, în necropolele de la Schela Cladovei- Lepenski Vir, de la 9500 î. Hr.

Acestea au fost apoi precedate de mormintele de formă conică, de tip gorgan sau tumul, numite de Marija Gimbutas kurgane. La noi, încă se mai pot observa o serie de tumuli presărați pe tot teritoriul Dobrogei, în zona nordică, în Maramureș, dar sunt de luat în considerare și faimoasele piramide de la Șona, puțini dintre acești tumuli fiind cercetați până în prezent, deși mulți dintre ei atunci când au fost cercetați au oferit adevărate surprize.

Însă, ceea ce este de reținut în ceea ce privește continuitatea este cultul pentru strămoși sau cultul pentru morți, căci doar respectul pentru cei decedați a făcut să li se dedice aceste monumente funerare, care pe lângă construcția în sine prezintă și ofrandele depuse alături de mort. Iar noi, românii, suntem unul dintre puținele popoare la care cultul morților a rezistat până în prezent. Nu prin construirea unor monumente, căci acest cult s-a transformat de-a lungul timpului, ci prin dedicarea unor zile speciale dedicate memoriei celor decedați. Este vorba de acele zile numite în popor moși, adică zile în care se cinstesc nu doar morții din familie, ci după cum clar o spune numele, dedicate cinstirii strămoșilor, astfel că avem câte o astfel de zi în fiecare anotimp. Și acestea pe lângă zilele stabilite la anumite perioade și intervale de comemorare a defuncților din familie, la care se dau ofrande: pomeni, parastase. Toate acestea însemnând grija urmașilor pentru sufletele celor decedați. O grijă pe care o moștenim, iată, de la predecesorii noștri de milenii. Și o altă dovadă ar fi menținerea credinței Paștelui Blajinilor, când se pomenesc și se are grijă de Blajinii considerați strămoșii mitici ori, pe alocuri, morții nepomeniți, credințe diferite funcție de zona etnografică și memoria mai mult sau mai puțin fidelă a sărbătorii, o credință păgână, dar care a rezistat tuturor încercărilor bisericii de a o scoate din tradiția neamului.

Arhitectura caselor țărănești, precum și materialele folosite la construcția acestora au rămas aceleași din neolitic și până aproape de zilele noastre fiind o altă dovadă a continuității noastre, nu același lucru întâmplându-se în alte țări ale Europei.

De asemenea, folclorul ne poate da dovezi ale continuității. Dansul călușarilor este fără îndoială una dintre dovezi, el fiind consemnat pentru întâia oară de către Xenofon, în Anabasis. Avem apoi consemnarea sa de către Dozsa Daniil, din Opus-ul istoric „Kornis Ilona”, Pesta, 1859, în care ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai, dar și descrierea făcută de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Avem obiceiul pițărăilor, păstrat încă din vremea dacilor, dar și unele elemente din aceleași vremuri păstrate în obiceiurile Junilor din Șcheii Brașovului.

Dansurile căiuților, Capra, Țurca sau dansurile cu măști sunt alte elemente ce se păstrează din perioada precreștină, avându-și cel mai probabil originea în culturile neoliticului.

Nu în ultimul rând, trebuie să amintim de îmbrăcămintea țăranilor români, care a suferit anumite modificări de-a lungul timpului, însă în esența sa a rămas aceeași ca cel puțin acum 2000 de ani, iar dovada incontestabilă o avem pe Columna lui Traian.

Mărturiile despre strămoșii noștri ancestrali în sursele istorice ne vorbesc despre antichitatea străbunilor din cele mai vechi vremuri.Trebuie să ne amintim că străbunii noștri din neolitic, deveniți în evoluția lor după milenii ‘’proto-daco-geți’’ și apoi daco- geți, erau, pe lângă agricultori și crescători de animale, și meștesugari. Ceea ce ne surprinde este caIitatea ceramicii în special ceramica de Cucuteni având o uimitoare calitate și o categorică expresie a perfecțiunii geometrice. În imaginile de mai jos putem observa artefacte din neolitic găsite în vatra românilor, atestând prelucrarea cuprului și aurului.

Descoperirile arheologice contemporane și cele din secolul trecut demonstrează că strămoșii stravechi ai românilor erau sedentari, creatori de artă, constructori de orașe protourbane și aveau o civilizație egalitară ce trăia și evolua într-o armonie și conexiune care și azi generează întrebări marilor savanți.

Civilizațiile neolitice, după cum ne explica savantul Marco Merlini, erau constant în conexiune având schimburi comerciale, dar și spirituale.

Să nu uităm câteva lucruri remarcabile despre strămoșii noștri din neolitic:

-aveau case cu etaj și case pe piloni

-unele dintre locuințele lor aveau pana la 200 de mp

-s-au descoperit așezări de aproape 40000/50000 de case, aranjate planimetric, ceea ce arată o organizare socială bine pusă la punct (proto orașe).

-pasta ceramică, ca și pigmenții, sunt de o calitate excepțională, foarte greu de atins și cu tehnologia de astăzi. Practic pasta ceramică și culorile sunt foarte bine păstrate, chiar și după ce au stat în pământ 7000-8000 de ani.

-se foloseau cuptoare de ardere cu reverberație, o minune tehnică pentru acea perioadă

-cultivau aproape toate cerealele, vița-de-vie și diverși pomi fructiferi, aveau animale domestice.

Spirala a fost una dintre caracteristicile culturii Cucuteni, dar o regăsim și în culturile Gumelnița, Vădastra, geto-dacică, perpetuându-se până în zilele noastre.

Anticii pelasgi (cultura Turdaș-Vinca, cultura Cucuteni, cultura Petrești, cultura Gumelnița, cultura Hamangia), făuritori ai Civilizației CARPATO-DUNĂRENE aveau să influențeze prin străvechimea culturilor lor chiar și simbolistica…vezi:’’yin- yang,, sinca veche ori steaua lui David , vasele cucutenienilor , vârtelnița sau svastica, simbolistica cosmogonică Turdaș, artefactele culturii Gumelnița (simbolistica preoteselor șamane), cultura Hamangia cu Gânditorul său, a cărui geometrie ascunde secrete care pot fi corelate cu secretele piramidelor egiptene etc.

Materialele arheologice nu sunt mute. Ele vorbesc propria lor limbă. Și trebuie să fie folosite pentru marea sursă pe care o reprezintă pentru a ajuta la dezlegarea spiritualității strămoșilor noștri, anterioară celei a indo-europenilor cu multe mii de ani. ”- Marija Gimbutas

Marija Gimbutas, avea să realizeze în baza descoperirilor arheologice făcute în ţara noastră şi nu numai, că adevărata vatră a civilizaţiei europene este spaţiul carpato-balcanic şi nu cel asiatic.

Conform lingvistului și omului de știință Harald Haarmann, cel mai vechi sistem de scriere a fost descoperit în zona Dunării, un set de caractere găsite pe artefacte neolitice.

O civilizație care a existat în regiunea Balcanilor în zona Dunării și a râurilor având centrul în România (Marco Merlini, arheolog italian)Civilizația Dunăreană (5500 – 3500 î.Hr.) fiind cea mai influentă din sud-estul Europei.

Mulți arheologi consideră că este mai degrabă o colecție de forme geometrice decât o scriere sau un alfabet. Cu toate acestea, este un sistem de scriere mai vechi ca cel descoperit în Mesopotamia sau Tableta Dispilo (5360 î.Hr. conform arheologilor- ex. Marco Merlini, Harald Harmann).

De remarcat că precursoarea teoriilor savanților moderni este Zsofia Von Thurma, teoria căreia asupra unei protoscrieri aparținând culturii Turdaș a fost apreciată de însuși Schlieman, descoperitorul cetății Troiei (Ilion). Dealtfel, Zsofia Von Thurma, a adunat peste 10000 de artefacte, cele mai multe dintre ele fiind duse la Budapesta, unde mai există doar o mică parte dintre ele, altele mai fiind păstrate doar în manuscrisele cercetătoarei.

Mulți oameni de știință au făcut în cursul vieții lor declarații despre mama noastră, România, deci, la ora actuală trebuie să începem să gândim, realizând: Încontro?

Interesul asupra istoriei, mai ales al tinerilor, trebuie accentuat în așa fel ca arheologia și cunoașterea istoriei să devină normalitate, cum este și în țările occidentale: siturile arheologice, cetățile, mormintele- gorgane, trebuie protejate, iubite, reconstruite. Oamenii de rând trebuie să înceapă să își iubească ISTORIA NEAMULUI, ARHEOLOGIA, CLĂDIRILE NEAMULUI, CETĂȚILE STRĂVECHI, SATELE STRĂVECHI, TRADIȚIILE ANCESTRALE etc.

Vom prezenta o spirală a continuității, iată cinci așezări mai vechi decât piramidele egiptene:

-Vârfu Câmpului, Botoșani. Toată Moldova este plină de urmele civilizației Cucuteni. Vorbim despre o cultură care-și are începuturile pe la 5.500 î. Hr., adica cu 2.000 de ani înainte de construirea primelor piramide egiptene și cu 3.500 de ani înainte de patriarhii din Biblie. E o cultură care a dăinuit timp de peste 2.700 de ani și care a lăsat în urma ei obiecte uluitoare de artă ceramică, dar și mărturii ale unei filosofii de viață atemporale.

De exemplu, pe teritorul comunei Vârfu Câmpului din Botoșani, în punctul numit „La Temelii” (Ionășeni), s-au găsit numeroase fragmente ceramice de culoare neagră, brună sau gălbuie cu lustru și incizii specifice, iar astfel de descoperiri abundă pe tot teritoriul Moldovei, pentru că civilizația care le-a lăsat în urmă se întindea până hăt- departe, în stepele Ucrainei.

-Hârșova, așezare veche de șapte milenii. Da, Hârșova este o localitate cu vechime de șapte mii de ani! În partea de sud-est a localității, pe malul Dunării, se găsește o așezare neo-eneolitică dezvoltată sub forma unei coline de aproape 12 m ca urmare a distrugerii și refacerilor succesive a locuințelor din lut. Cercetările de aici au identificat o comunitate care se ocupa cu vânătoarea, pescuitul, cultivarea pământului și creșterea animalelor. Au fost identificate schimburi comerciale cu comunități de pe spații mult mai îndepărtate. Pe vatra localității se găsesc mai multe așezări din epoca bronzului și fierului. În antichitate, comunitățile de aici au cunoscut cea mai mare dezvoltare.

-Cernavoda și Gânditorul de la Hamangia. Și această așezare dăinuie, sub o formă sau alta, de peste 7.000 de ani. Aici primele descoperiri aparțin culturii Hamangia (eneolitic timpuriu) cu mai multe așezări și o necropolă (cca. 400 de morminte). Tot aici a fost descoperit și Gânditorul de la Hamangia alături de perechea sa, denumită Femeie șezând, datând din a doua jumătate a mileniului V -începutul mileniului IV î.Hr.

-Turdaș, o așezare de dinainte de piramide. În apropierea râului Mureș a fost descoperită așezarea neolitică de la Turdaș care datează de dinainte de piramide, pentru că aparține culturii Vinca-Turdaș, contemporană cu etapa timpurie a culturii Cucuteni (5.700 – 4.500 î.Hr.). Istoricii români spun chiar că e primul oraș din Transilvania și printre primele din Europa. Suprafața cercetată de arheologii sibieni a fost de aproximativ 11 hectare, considerată a fi imensă, mult peste orice standard în Europa. Așezarea, estimată la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn. Orașul dispunea de un sistem de fortificație cu porți întărite și turnuri de observație din lemn.

-Schela Cladovei, 8.750 de ani de locuire neîntreruptă. Conform concluziilor trase în urma cercetărilor făcute la Schela Cladovei din Drobeta Turnu-Severin, se pare că aici se afla, dacă nu cea mai veche așezare umană din Europa, în mod sigur una dintre cele mai vechi. Are urme de locuire continuă datând de peste 8.700 de ani!

Zona a fost locuită încă din zorii umanității. Vorbim de schelete de Homo Sapiens vechi de peste 8.000 de ani, de ateliere, de locuințe, de urmele unei așezări nu doar agrare, ci și de meșteșugari, care-și duceau traiul aici acum aproape 9.000 de ani! Au fost descoperite locuințe, vetre rituale și morminte, precum și unelte agricole.

Continuitatea noastră pare invizibilă ochilor acelora care participă la ‘’sepultura’’- îngroparea istoriei și continuității noastre pe meleagurile străbune.

Dar ce zic sursele istorice ?

Aflăm de la autori greci și latini că Dunărea era considerat fluviul sacru sau divin sau că pământul daco-geților se afla sub Axa lumii (AXIS MUNDI) sau că bătrânul KOGAION este de fapt adevăratul OLIMP.

Din cartea lui Cristofi Cerchez aflăm, în urma studiilor făcute de el, că:

*Olimpul ILIADEI nu e OLIMPUL THESSALIEI, ci ,,OLIMPUL CEL VECHI”, de lângă Istru, unde era originea zeilor (Homer, Iliada, I, XIII)

*Istrul este părintele zeilor (Homer, Iliada)

*Istrul este râul sfânt; el aparține istoriei religiilor timpurilor primitive (Dyonisios)

Surprinzător sursele istorice ne uimesc și ele atribuind pământului nostru cu claritate primatul în Europa; sunt realist, nu visez.

*Vergiliu, vorbind despre Daci, îi numește genus antiqum terrae (cel mai vechi popor de pe pământ) și terrae filli (fiii pământului)(Eneida, VI, 580). Și Servius spune același lucru.

*În Orient, dacii iau numele de Titani sau Giganți. Mai mult, Homer îi numește zei Titani (Hymn in Apoli, 335, Hesiod, Theogonia, 630-668).

*Iar în Iliada, tot Homer le spune „protopărinții zeilor” și ai oamenilor distinși, sau protopărinții părinților noștri (Homer, Iliada, XIV)(C.Cerchez- DACIA PREISTORICĂ ȘI ISTORICĂ, Pag. 88)

*Alexandre Bernard, arheolog francez (Archéologie celtique et gauloise) -”Nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparține unui neam de oameni, care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Daco-Geții)

*Hyperboreeni sunt locuitorii Daciei (Strabon, Geografia, XI)

*Hyperboreeni sunt oameni cu moravuri foarte pure (Pomponius Mela).

*Câmpiile Hyperboreenilor sunt şesurile de la Dunărea de jos (Horațiu, Ode, I, 20).

*PINDAR explica despre mitologia originii ceea ce pe ‘’greci,, în ziua de azi îi ridică la nivel înalt în manualele școlare. Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbește despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natală de la Istru, la Hiperboreeni. (VIII,47).

*’’În genealogia popoarelor preistorice, hiperboreenii sunt arătați ca o ramură pelasgă. Proto-tatăl lor este Hyperboreus (ZEUS), fiul lui Pelasg (KRONOS), puternicul rege și patriarh al întregii națiuni pelasge’’. (Pindar’s scholiast, Olymp.III.28 (Fragmenta Hist. Graec.II, p.387)

*’’Toate legendele, toate tradiţiile arienilor, istoricii din Asia confirmă că vin din Occident. Să căutăm leagănul lor comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică.” (Roger Clemence, ”Buletinul Societăţii de Antropologie”, Paris 1879)

”Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima origine a arsacizilor, când au supus această parte a lumii, ei veneau din Europa şi făceau parte dintr-o puternică naţiune răspândită de la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei superioare: aceste popoare erau dacii, acesta era numele naţional al arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria şi Bactriana (de azi- sublinierea mea) purtau în mod egal numele de Dacia/ Dakia şi această denumire, care se poate recunoaşte uşor oricând, dar modificată în mod diferit în idiomurile care s-au succedat în Europa şi Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna popoarele germane şi pe urmaşii vechilor persani” (Henry Jules Klaproth, ”Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’à nos jours, accompagnés de recherches historiques et ethnographiques sur cette partie du monde’’).

*”Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşisi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii – pelasgii – , aparţinând timpului neoliticului.” (A. Jarde)

Analizand anumite surse de la respectabili si neîndoctrinati autori, de ex. Jacopo Hemso Von Graberg, ne spune că OFFICINA GENTIUM ori Vagina NATIONUM nu se afla în țările nordice (mai exact Scandinavia). Opera lui HEMSO este ignorată de mulți “adepți ai istoriei” dacă se pot numi în acest mod, cercetători cu scopuri din ce în ce mai oculte. HEMSO era de origine SCANDINAVĂ și ne atrage atenția spre adevăr zicându-ne : “ aud afirmaţia că la începuturi Scandinavia era plină de războinici, o Officina gentium sau Vagina nationum. Cei care cred orbeşte aceste lucruri, se vede că nu au nici cea mai mică idee despre situl şi natura acestor provincii care, în cea mai mare parte sunt încărcate de munţi pietroşi, lacuri nenumărate şi natură sterilă”.

Istoricul si primul Ministru al regatului celor două SICILII, CARLO TROYA, afirma în operele sale de mare importanță pentru Neamul Românesc, în a sa “Appendice di dissertazioni, 1855” că: “Niciun Popor printre acei pe care “Grecii” îi numeau barbari au o Istorie mai veche și certă ca GOȚII sau GEȚII”.

G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: “Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei. Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.

Acei Goți în splendida lor glorie au devenit cu timpul prostie omenească în transcrierea istoriei, pe placul acelora care, de fapt, au transcris istoria mincinoasă. Deci, GOȚII CARE SUNT GEȚII și divizarea lor în OSTROGOȚI și VIZIGOȚI în drumul spre Europa occidentală, după războaiele de la DUNĂRE și îndepărtarea și slăbirea Imperiului Roman, concluzionată cu decăderea Romei, de facto erau DACII lui DECEBAL (stră-stră-nepoții lui din Familia Amalilor și Balților).

Sursele istorice ne vorbesc singure despre un zid care este mut de milenii, acel zid se cheamă popoarele îndoctrinate, a căror orbire, chiar și la nivel academic, a dus la convingerea pe deplin că istoria antică poate evolua sub un curat camuflaj sfidător și disprețuitor.

În Istoria Italiei (Vol. 1, 2, 3, etc) a domnului C. Troya se pot cerceta surse istorice foarte importante pentru a reconstitui continuitatea Daco-Geților și demostrarea că de fapt Românii ori Daco-Geții sunt aceiași până în ziua de azi, ceea ce este demonstrat și de limba lor. Bineînțeles, și noi am suferit de-a lungul vecurilor, chiar constant în perioda Evului Mediu, ‘’mileniul de întuneric’’, unde se pare că dispărusem ca neam. Dar, iată că ies la iveala acei valahi, despre care propagandiștii națiunilor mâine, poimâine ne vor spune că vin din Coreea de nord (IRONIC)? Așadar scopul acestei lucrări este de a pune la dispoziție surse și argumente logice care vor sa stârnească curiozitatea tuturor.

„Legile, limba, arhitectura, locuirea continuă pe aceleași meleaguri și identitatea familiei Amalilor în sine printre Geții sau Dacii lui Deceneu și Decebal, tradițiile și obiceiurile, precum și absența legilor germanice wergild dovedește identitatea geto-dacilor cu ostrogoții și vizigoții, în ciuda etnografiei moderne: și demonstrează diversitatea radicală a ′′ rasei ′′ getice sau gotice de aceea germanică.” (Carlo Troya- Storia D’Italia)

Necunoscută pentru greci a fost Istoria progresului, pe care oamenii nemuritori ai lui Zamolxi au făcut-o în Europa de Est: necunoscută sau deghizată de scriitorii lor ca Hecateu din Abdera, Efor, Xenofon din Lampsaco și Filimon (…) . Helanic din Lesbos, Platon, Timeu și Diodor Siculul împreună cu alții nu au tăcut despre geți și descântecele lor.”(Carlo Troya, Della Architettura Gotica, pag. 5)

Totuși continuitatea neamului nostru a suferit de-a lungul veacurilor încercărivrăjmașe, dar aceste încercăriși batjocura milenarăatât de-a lungul istorieicâtși astăzi ne face săreflectămși mai mult, concluzia fiind că istoria trebuie cercetată pe plan mondial de fiecare ROMÂN care într-adevăr se simte ROMÂNși care își IUBEȘTE NEAMUL mai presus de orice.

Enea Silviu, la care face referire tot C. Troya, ne spune că nu credea că descendența Daco-Geților fusese anihilată de Traian. De ce? În mod logic admite că acei Valahi ori Daco-Geți vorbesc o latină de mai mult de șaisprezece secole.

Credeti că doar C. Troya va fi menționat?

NU!

Interesante sunt totodată viziunea și interesele care sunt din ce în ce mai puternice și infiltrate în așa mod încât apar în normalitatea cotidiană.

De multă vreme, interesele națiunilor au mințit în „manualele scolastice” care promovează o istorie semi- „patriotică” (cu interese astratto-occultus) în special Occidentul, făcând arborele genealogic cu descendenții altora (a se vedea, de asemenea, Școala Ardeleană cu problema diverselor teorii bizare-romanizare și alte minciuni). Să conștientizăm acum că aproximativ 2000 de ani în urmă, căderea Daciei a creat o decădere europeană care și astăzi persistă și se resimte. Mă surprinde că alte națiuni au preluat descendența noastră primară, chiar și descendența limbii (Limba părinților sau așa cum se numește acum Limba maternă). Redau un mic citat din cartea Lingua Marca de Lando Siliquini „Un popor îl poți înlănțui, dezbrăca, să-i închizi gura și este încă liber. I-ai munca, pașaportul, masa unde mănâncă, patul unde va dormi și este încă bogat. Un popor devine sărac și sclav atunci când i se fură limba Părinților. În acel moment este pierdut pentru totdeauna.”

Să nu uităm nici cuvintele slăvirii latinești dar cu un mesaj pe care îl poți asculta și cuprinde doar prin acela subliminal.

Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.

Surprizele nu se sfârșesc, sunt destule surse istorice care ar putea recontrui antichitatea spațiului carpato-danubiano-pontic, dar și aceste surse pot fi consfințite doar pe baza descoperirilor constante și a devotamentului statornic din partea noastră împreuna cu acei cercetători sau savanți care au nevoie de sprijin văzând direcția nepăsătoare a politicii.

În volumul “XI, MILANO 1820 DELLA STORIA D’ITALIA ANTICA E MODERNA DEL CAV. LUIGI BOSSI” scrie:

Pinkerton în principiu, spune că în origine, GEȚII (DACII), SCIȚII, GOȚII, sunt unul și același popor și că istoria întreagă a Europei se clădește mulțumită acestui popor.

Numele Geților (Dacilor) este vetust dar acel nume de Goți a apărut în al III-lea secol d. Hr. sub împăratul roman Decius. Populația care fusese numită ,,POPOLI GOTICI” de fapt ieșise din Geția (DACIA). Autorii latini i-au numit fără deosebire GEȚI ori GOȚI. Grecii după epoca împăratului Decius îi numiră Sciți. Geții și Goții erau un singur popor și această afirmație se demonstrează nu doar prin asemănarea numelui dar și cu poziția geografică”.

Cassius Dio numi GETICA istoria Goților; Sparzian pe vremea lui Caracalla scria căGoții sau Gotti se chemau GEȚI ; Claudianus numi Guerra GETICA războiul Gotilor; Sidoniu Apollinare, Ausoniu, Orosius, Sfântul Ieronim, Ennodiu, Procopiu, Iordanes și Isidor din Sevillia s-au folosit de numele de GEȚIși GOȚI; Orosius și Sf. Ieronim observaseră că anticiiGEȚI pe timpul lor erau GOȚII.

Foarte interesant este și acest fragment din “Historia Augusta”, Antonino Caracalla, 10, 5-6:

Fiul său făcuse o glumă ascuțită pronunțată împotriva sa (Caracalla).” Când a vrut să ia numele de germanic, part, arab și alemanic (întrucât el îi învinsese și pe alemani), se spune că Helvius Pertinax, fiul împăratului omonim, ar fi comentat ironic: „Dacă vrei, adaugă si Geticus Maximus! ”, făcând aluzie la faptul că și-a ucis fratele Geta și că Geții era numele acelor Goți pe care îi învinsese în timpul unei lupte din Est.” Aluzia a fost făcută tocmai deoarece Caracalla a fost cel ce a emis, după asasinarea fratelui său,acea faimoasă Damnatio memoriae din anul 238, prin care se interzicea folosirea numelui de Geta. Și nu doar interzicerea curentă ci și ștergerea din documente și manuscrise sau chiar distrugerea acestora, precum și ștergerea de pe monumente ori distrugerea acestora.

Alt citat interesant din “HISTORIA AUGUSTA”

Căci în viața lui Antoninus Caracallus, n.10. p.419 din Hist. Aug. Script. ed. var. 1661, 8vo. el spune că Gotti Getæ dicerentur, „Gotii au fost numiți apoi„ Getæ ”. Și din nou, în viața lui de Antoninus Geta, n.6 p. 427, Geticus quasi Gotticus; Geticus așa cum îi numim astăzi Gotticus.”

Getae, Goții și Sciții (Sciții EUROPEI) un singur popor.

Pentru a fi mai clar în ceea ce am tradus vă adaug și acest citat de mai jos:

Sciții din Europa au domnit peste Africa. Aceștia erau sciții de la Dunărea de Jos, cei mai civilizați, mai avuți și mai războinici, a căror memorie o aflăm în tradițiile istorice ale perșilor, indienilor, chinezilor.” (Gibbon, Histoire de la décadence romaine)

Domnilor vedeți și dumneavoastră că cine vrea poate, așadar sursele ne vorbesc despre continuitatea poporului Daco-Get după Războaiele lui Traian invadatorul, care adusese în Dacia mai mult de 60% din legiunile imperiale.

Ceea ce mă sperie din partea ,,istoricilor’’ este indiferența sau neexaminarea totalității surselor disponibile ori necercetarea lor în fond.

Vă expun o sursă foarte interesantă, dar or avea ei ochi să o vadă?

Poate s-au integrat și câteva triburi germanice, dar orice popor care a migrat atât din Germania, cât și din Asia, puteau doar să fie ÎNCORPORAȚI sau CONECTAȚI cu GEȚII și chiar să devină SLUJITORI. Dar nu să îi ÎNFRÂNGĂ sau să îi DISTRUGĂ(…) POPOR VALOROS, la care nu a fost posibilă distrugerea din partea marelui efort al Romei Imperiale și a rămas întotdeauna PREZENT pentru sine și conștient de UNITATEA NAȚIONALĂ a acestuia de pe vremea lui Burebista și Decebal până în ultimele zile ale Imperiului, a cărui cădere a grăbit-o.” (Nuova SERIE VOL. X , Napoli, 1846)

ROMA,FORUL LUI TRAIAN,DISTRUS IN PRIMUL RAZBOI GOTIC(GETIC)

Primul război gotic (getic) este cel mai tragic eveniment din istoria Italiei și, dealtfel, nu este niciodată menționat în textele școlare. Nici măcar nu se spune că acele întregi regiuni italiene s-au îndreptat spre canibalism, neștiind cum să supraviețuiască, deoarece distrugerea a fost teribilă.

Săpând în Catedrala din Pesaro, în urmă cu câțiva ani, s-a descoperit că biserica fusese incendiată de goți și apoi reconstruită la un nou nivel. Se știe, de exemplu, că gotii au distrus toate apeductele Romei, tăindu-le, făcând astfel că orașul a rămas fără apă, creând și prin ieșirea apelor din apeductele tăiate mlaștini imense în jurul orașului, consecința fiind că malaria a devastat orașul și mlaștinile au durat până în ultima vreme. Sunt evenimente dramatice și înspăimântătoare, Goții au devastat unele zone ale Italiei; unele zone nu și-au revenit niciodată, cum ar fi zona de mijloc, Cesena și Città di Castello, care erau foarte înfloritoare, căci acolo războiul gotic a fost cu adevărat cumplit.

Timp de secole, oamenii s-au întrebat cum s-ar fi putut întâmpla ca un oraș ca Roma care era construit în mare parte din marmură, plină de clădiri colosale, în unele cazuri să fi dispărut. Toate locuințele orașului din epoca imperială au fost distruse.

Agonia și sfârșitul Romei antice- Sursa: Federico Zeri, Vicepreședinte al Consiliului Național pentru Patrimoniul Cultural și Academician al Franței” Milano 24/10/97 (Traducerea C.Savin)

Marea majoritate a surselor sunt încă disponibile, deci pot fi cercetate de orice istoric, așadar vă menționez și părerea Prof. Giuseppe Giorgio Sulzer din cartea sa, tipărită în anul 1855, care ne pune pe gânduri în așa mod încât întrebările mele sunt din ce în ce mai numeroase!

Acestea sunt Galessia Angliei, Galiția (Gallaecia) din Spania, Valesia din Elveția, Valois din Franța, Valonia Belgiei, Țara Românească (VALAHIA-bineînțeles și Moldova și Ardeal)- principatul dunărean: locurile care îndepărtate între ele și fără comerț reciproc, ne demonstreză în “dialectele” lor, nu doar originea identică dar și antichitatea lor în comparație cu ceilalți membri care sunt de aceiași origine (familie).

Dacă în observarea paleologică, în care se zice că dacă un cuvânt de același sens prezintă într-un dialect caracteristica “R” și în altul “L”, aceia este de uz mai antic, și cealaltă mai recentă : deci în acest caz cuvintele CIR în dialectul Vallonic, Ceriu în Valahă, Cheri în Vallic, Sserù ori Ceru în Bască etc. , sunt anterioare limbilor Gaelica, Cyl și descendentele ei Coelum, Cielo, Cel, Ceo.

Marea asemănare dintre “dialectul” Valah și Vallic ori Valensian în mod firesc ne conduce (…) la presupunerea că se vorbea aceiași limbă.”

Cu siguranță se pot încă adăuga alte și alte exemple și dovezi,dar cred că deja cele prezentate sunt în măsură să ne lămurească asupra continuității indubitabile a neamului nostru pe un teritoriu chiar mai extins decât cel pe care astăzi se află România.

Surse există, dacă se caută bine, trebuie doar să existe și voința de a le descoperi și de a le folosi în favoarea noastră, a neamului în care ne avem rădăcinile.

Costel SAVIN

Marinela MIHĂILĂ

‘’Copyright, diritto d’autore,,

Monedele cu inscripția Sarmis

Despre existența unui legendar rege Sarmis al dacilor se știe puțin și se acceptă și mai puțin. Presupunerile ar fi că acesta ar fi domnit în secolul IV î. Hr. Cercetătorii nu sunt de acord că acest rege a existat cu adevărat, singurele izvoare care îl evocă fiind câteva monede descoperite acum câteva secole și considerate astăzi falsuri, fără argumente sau dovezi. Imaginea unui rege Sarmis, întemeietor al Sarmizegetusei, apare în repetate rânduri și în mai multe inscripții din ansamblul plăcuțelor de la Sinaia, considerate de asemenea falsuri. Izvoarele scrise, în special Herodot, trimit la un Hermes adorat de regii traci, care susțineau că descind din acesta. Un rege scit Armes, atestat de Valerius Flaccus, are o biografie asemănătoare cu cea a lui Hermes. J.F.Neigebaur și Huszti Andras îl consideră pe Sarmis regele get care se opune lui Alexandru Macedon în expediția sa la nord de Dunăre.
Maghiarofonii o spun, așadar nu vedem care ar fi interesul lor de a susține vreun fals.

În sfârșit, corespondența fonetică dintre Sarmis și Hermes ridică întrebări în legătură cu „ingeniozitatea” celor care l-ar fi „inventat” pe Sarmis atât în monedele găsite încă din sec. al XVI-lea, cât și în plăcuțele de la Sinaia.

1. Moneda de argint, descrisă de Zamosius (sec. XVI), care spune că din pricina vechimii era atât de ștearsă, încât nu se vedeau toate literele (numisma argenteum, annis ab hinc plus quam Zamosio in Dacia visum, ita tamen vetustate detritum, ut paucas literas graecas, easque abrasas haberet: APMIS SIΛE. – Benkö, Transsilvania, ed. 1778, pag. 10). Despre aceeași monedă scrie și Troester (Dacia, Nuerenberg, 1666, 129): „Da auch dieses Königes Sarmitz Müntz noch gefunden wird, mit der Überschrift: SAPMIS BASIΛEYS. Auf der andern Seiten ist eines wilden Schwins Kopff gepräget, der in dem Rüssel einen Pfeil hält Zamosius”. Și Soterius (sec. XVIII) amintește de această monedă, care avea ca emblemă un porc sălbatic cu o săgeată în gură (Schmidt, Die Geten und Daken, p. 60).

2. Moneda de aur, descoperită în 1826 pe câmpurile de la Turda. Pe avers: un bărbat cu barbă, având legenda APMIS BASIΛ(ευς). Pe revers: cetate în perspectivă, cu ziduri din piatră tăiată. În fața porții un semn în formă de zvastică; Densușianu scrie despre această monedă: „asemenea celor întâlnite adesea pe teracotele de la Troia”. În dreapta se află figura „de jumătate” a unui bou cu capul ridicat în sus.

3. Moneda de aur descoperită la Turda în anul 1826. Avers: Un personaj cu două fețe. Revers: o broască țestoasă, ale cărei picioare din față se confundă cu două litere din legenda SAPMIS BASIΛ(ευς).

4. Medalie de aur, care pe la 1848 se afla în colecțiile contelui Eszterhazy din Viena. Descoperită la Grădiște (Sarmizegetusa), după spusele lui Neigebaur, care a ținut o comunicare la ședința Institutului Arheologic din Roma în data de 4 februarie 1848 (Bolletino dell’ Istituto di coresp. arch. a. 1848, p. 50). Legenda medaliei: SAPMIS BASIΛ. Era reprezentată și pe aceasta o broască țestoasă. Diametrul era de un deget (1 țol) și grosimea de ¼ deget (Neigebaur, Dacien, p. 39).

5. Moneda de aur în greutate cam de trei ducați. Avers: un cap cu legenda SAPMIS BASIΛE S. Revers: un templu având în interior un altar pe care arde focul.; de o parte o figură umană, de alta un asin, jos două cuțite (Arneth, Sitz.-Ber. Acad. d. Wiss. Phil.-hist. Cl. VI B. 307).

6. Moneda de argint. Avers: un cap cu două fețe, tip Ianus. Revers: legenda SAPMIS BASIΛ și o broască țestoasă, pe care se vede un scut, iar pe scut o lance. Pe ambele laturi S (Arneth, Sitz.-Ber. ibid.).

7. Moneda aflată în vremea lui Densusianu în colecțiile muzeului de la Gotha. Revers: chip ianiform. Avers: monogramă ce pare a conține literele AP. AG. (Kenner, Wien. Num. Zeitschr., XXVII B., 71), interpretate de către Densușianu drept ρμ ς γ τωρ = γ τωρ, ultimul cuvânt, cu înțelesul de dux, fiind epitetul homeric al lui Hermes.

Aceste monede au fost considerate falsuri de unii numismați încă de timpuriu, însă fără dovezi și fără argumente. Astăzi nu se mai știe nimic despre soarta lor și nici nu au mai apărut altele, sau cel puțin nu au fost raportate.

MARI M.

Crucea dacică

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale manifestării ciclice este marea migraţiune hiperboreană. În plan ezoteric, aceasta corespunde unei coborâri din indistincţia polară pentru a se manifesta în multiplele etape secundare ale ciclului.


Toate tradiţiile antice sunt unanim de acord că Hiperboreea era localizată în Dacia străveche, centrul celui mai vast imperiu din istorie, Imperiul Pelasg asimilabil Atlantidei platoniciene, condusă de Poseidon. Ori, atât miturile cu referire la Hiperboreea cât şi cele referitoare la Atlantida, sunt unanim de acord că acestea erau centre ale tradiţiei primordiale. Prin urmare la acestea se raportează, în plan istoric, simbolismul Centrului.


Voi cita câteva mărturii ale antichităţii pentru o edificare completă. Pindar, cel mai erudit poet al Greciei antice, ne spune în opera sa intitulată “Olimpicele” că după ce a construit zidurile Troiei ajutat de Poseidon/Neptun şi eroul Eac, Apollo s-a întors în patria sa de pe Istru (Dunărea), la hiperboreeni. Clement Alexandrinul este şi mai concludent numindu-l pe Zamolxe/Apollo Hiperboreanul în a sa operă intitulată “Stromata”. Mai mult, Strabon afirmă categoric că „primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului (Dunărea).


Din Dialogurile lui Platon (Kritias mai ales) aflăm că Atlantida era situată dincolo de Strâmtoarea Gaditană şi avea ca rege pe Poseidon, un alt atribut al lui Zamolxe şi nume al unuia dintre preoţii regi ai pelasgilor. Poseidon, după cum afirmă tradiţiile greceşti, domnise peste regiunile din preajma Muntelui Atlas, situat în ţara hiperboreilor sau în nordul Istrului de Jos. Această situare, după cum se poate observa concordă întru totul cu localizarea pe care o dădeau anticii Hiperboreei. De la numele muntelui Atlas vine numele Atlantidei şi nu de la altceva. Din punct de vedere geografic această Atlantida cuprindea regiunea sudică a Carpaţilor şi în particular Oltenia.


Am vorbit despre hiperboreeni şi despre atlanţi, care par a fi de fapt unul şi acelaşi popor în etape diferite ale evoluţiei sale în plan mitic. În plan material însă, acest popor cu caracterele sale primordiale poartă un alt nume şi anume acela de pelasgi. Despre aceşti pelasgi Densuşianu ne spune, după ce a studiat întreaga literatură antică cu referire la ei, că „ au fost primii care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. Pentru poporul grec, Pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de -dioi – divini, pe care ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale. Din cele afirmate de N. Densuşianu se poate observa caracterul de popor primordial şi civilizator al pelasgilor. Mai departe acelaşi autor ne lămureşte unde îşi aveau sălaşele aceşti pelasgi:” În timpurile preistorice gintea pelasgă avusese o vastă extensiune geografică. Ea formase totodată şi o mare unitate politică, un imperiu enorm. Reşedinţa principală a acestor regi (pelasgi-n.n) se afla în nordul Dunării de jos, pe pământul Daciei vechi. Aceasta o confirmă tradiţiunile geografice, ce le aflăm la Homer şi Hesiod, şi aceasta rezultă din istoria cea sacră a egiptenilor, fenicienilor, asirienilor şi perşilor.
Identificarea dintre hiperborei şi pelasgi este făcută şi de Apollonius din Rhodos care ne spune textual: „hiperboreenii sunt Pelasgi locuind în nordul Thraciei”. Pe lângă această afirmaţie fără echivoc mai amintim faptul că , la Dodona, sanctuarul lui Zeus, întemeiat de hiperboreeni în Epir, divinitatea supremă era adorată sub numele de Zeus Pelasgikos. Tot astfel este invocat marele zeu al lumii preelenice de către Ahile în Iliada iar Scoliastul lui Pindar, în genealogia zeilor pe care o propune, spune că Hiperboreus este fiul lui Pelasgos. Deci, pentru a arăta existenţa rasei primordiale în ciclul nostru de existenţă numele de pelasg este mai nimerit încă ca şi acela de hiperboreu.


În plan mistic, simbolic, poetul antic Asius ne spune că Pelasgos este fiul Geei, adică „născut din pământul negru” termen care face referire la indistincţia primordială. Prin urmare, termenul Pelasgos este desemnarea Omului primordial sau Universal, acel Adam Qadmon al tradiţiei ebraice şi islamice. Transpunerea acestor adevăruri ezoterice în plan material ne dă următoarea afirmaţie: pelasgii, autohtonii de la Dunărea de jos, adică „născuţi din pământul negru” , au pus bazele unui imens imperiu lumesc al cărui apogeu a fost atins în vremea lui Saturn/Zamolxe, care în tradiţiile româneşti este numit Omul Mare, ce şi-a extins dominaţia asupra întregii lumi cunoscute.

Istoria sacră se împleteşte cu istoria profană. Simbolismul Centrului şi al Polului şi manifestarea lui în plan material.

Spuneam la începutul articolului că marea migraţiune hiperboreană percepută prin prisma ezoterică, este o descindere din indistincţia polară pentru a se putea manifesta în multiplele planuri secundare ale ciclului. Ori în plan material această descindere este tot una cu termenul migraţiune. Privind această migraţiune a pelasgilor din centrul primordial de la Dunărea de Jos şi din Carpaţi se poate observa că migraţia în cauză nu are nimic dintr-o emigraţie în sensul înţeles de moderni. Ea nu are nimic improvizat, întâmplător sau precipitat, şi mai ales, nu are nimic violent. Totul se petrece sub semnul civilizaţiei întrucât peste tot pe unde au ajuns pelasgii se remarcă o înflorire a culturii şi civilizaţiei băştinaşilor sub noul imbold.


Simbolurile şi istoria ne spun acelaşi lucru. Simbolul autentic este o cheie a unor secrete transcendente ce-şi au corespondent în lumea materială. Simbolurile care nu se supun acestui criteriu nu sunt simboluri autentice.


Reprezentarea cea mai simplă a ideii de Centru în tradiţiile antice este imaginea cercului cu un punct în centrul său. Punctul reprezintă unitatea, principiul din care toate lucrurile au pornit iar cercul este imaginea lumii. Transpunerea acestui simbol în plan literal ne dă afirmaţia întâlnită în Evanghelia după Ioan: „La început a fost Cuvântul” . În plan istoric însă, acest simbol face referire la punctul de plecare al civilizaţiei umane care în toate tradiţiile antice este Centrul Lumii sau Polul Spiritual. Unde se afla acest pol spiritual al tradiţiilor antice ne spune poetul roman Marţial în Epigramele sale: „Soldat Marcellin, tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperborean şi astrele polului getic!” Încă Ovidiu , poetul roman exilat la Tomis, în Tristele, spune că a fost silit să trăiască în exil sub axul boreal, în stânga Pontului Euxin. Acelaşi autor ne spune, în Ponticele de această dată, că vorbeşte în imaginaţie cu amicul său Marco de la Roma sub Axul Boreal, în ţara geţilor. Destul de limpede cred eu….


Probabil vă veţi întreba ce legătură are Centrul cu Polul. Întotdeauna Centrul Lumii este un punct fix, pe care tradiţiile sacralităţii antice se învoiesc să-l desemneze sub denumirea de Pol deoarece în jurul său gravitează lumea.

Atenţie însă, în limbajul simbolic, gravitaţia lumii nu înseamnă acelaşi lucru cu gravitaţia pământului şi prin urmare nu este vorba de polul geografic ci de polul spiritual. Acesta este punctul (locul) primordial din care au plecat cultura şi civilizaţia şi chiar tradiţiile sacralităţii originare, oglindite cu mai multă sau mai puţină acurateţe în tradiţiile secundare ale ciclului, afectate în plan material de migraţia pelasgă. Ori, chiar în acest punct apare situat şi Muntele Cosmic, Piramida Cosmică, Arborele Cosmic, Arborele Vieţii, al tradiţiilor antice. Dacă Dacia străveche a fost acest centru spiritual al lumii vechi atunci ar trebui să existe măcar o mărturie în tradiţia populară care să confirme acest fapt. De ce în tradiţia populară? Pentru că tradiţia populară nu este populară la origine. Ceea ce poate fi popular este doar faptul supravieţuirii acestei tradiţii atunci când aceste forme tradiţionale sunt dispărute. Prin aceasta, se înţelege păstrarea acestei tradiţii de către popor, într-o formă aproape deloc înţeleasă, el împlinind funcţia de „memorie colectivă” al cărei conţinut este însă venit din altă parte. Ceea ce uimeşte la aceste tradiţii aşa zis populare este faptul că, cu cât se sondează mai adânc în conţinutul lor, cu atât se descoperă o sumă mai mare de elemente cu caracter ezoteric, adică tocmai acele elemente care sunt mai puţin caracteristice vulgului, în esenţă. Acest fapt, singur are darul de a demonstra că atunci când o formă tradiţională este pe cale de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi încredinţează în mod voit, memoriei poporului, ceea ce altfel s-ar pierde în mod iremediabil. În plus, oarecum chiar răutăcios, ignoranţa maselor este o garanţie pentru cei care transmit aceste mărturii memoriei colective, că ceea ce are un caracter ezoteric (ascuns) se va menţine la fel, rămânând cel mult, o mărturie a trecutului, pe care cei apţi din timpurile ce vor veni, o vor putea dezlega.


Or, tradiţia că Centrul Lumii asimilat Polului spiritual este încă vie în conştiinţa ţăranului român este chiar folclorul românesc care mărturiseşte despre „Osia Lumii”, sau „Buricul Pământului”, plasat în Bucegi, pe vârful Omu, închinat divinităţii supreme a lumii vechi Zamolxe/ Saturn/ Omul. Pe acest munte se înaltă Columna cerului denumită şi Întreitul stâlp al cerului pe care anticii îl numeau în mod expres Cardines Mundi, Omphalos, Muntele Cosmic.

Din mărturiile existente se poate trage concluzia că marea migraţiune hiperboreo pelasgă s-a desfăşurat mai întâi pe verticala nord sud, pe direcţia Marea Baltică – Grecia şi mai târziu nordul Africii, avându-şi punctul central în Dacia străveche. Unind aceste puncte obţinem o dreaptă verticală simbol al axului lumii care din punct de vedere al geografiei sacre, nu era altceva decât meridianul 0 al antichităţii. Totul se reduce, aici, la Dunărea de Jos, de la genealogia popoarelor până la originile culturii şi civilizaţiei.


Emanaţia centrului spre stânga şi spre dreapta dă din nou o dreaptă de această dată orizontală. În plan istoric avem mărturii despre existenţa pelasgilor pâna la Oceanul Atlantic , parte a Europei care aparţine grupelor de culturi trace şi celte, care în genealogia mitică a popoarelor se trag din pelasgi. Mărturii antice, istorice de această dată, ne spun despre extensiunea neamului dac până în China, Asia Mică şi Asia centrală fiind ocupată de massageţi; iar prinţul Rama, preot scit (trac), cum îl desemnează Ramayana i-a condus pe pelasgi până în India! Aceste două verticale, în plan material, ne arata că la un moment dat , undeva în jurul anului 8000 î. Hr., exista un centru de cultură, civilizaţie şi spiritualitate latentă, situat la Dunărea de jos, care în diferite etape cuprinse până la circa 1200 î.Hr. şi-a exercitat influenţa asupra întregii lumi antice! De remarcat acea Cale a Zeilor formată din menhirele ce puteau fi văzute până spre zilele noastre (astăzi se mai găsesc foarte puține dintre ele) din nordul Dobrogei până spre Crimeea și spre stepele Asiei.


Poziţia de Centru a Daciei nu este greu de dovedit nici măcar geografic. Dacă luam o hartă vom vedea că această regiune de la Dunărea de jos, locuită în prezent de români, se află la distanţă aproximativ egală de toate marginile uscatului cunoscut în acele timpuri!


Suprapunând cele două drepte şi înscriindu-le în cerc vom obţine o nouă figură, anume crucea cu brate egale înscrisă în cerc. Aceasta este simbolul emanaţiei luminii sau a triumfului luminii, cum aflăm din spiritualitatea greacă şi nu numai. În plan material, acest simbol semnifică centralizarea puterii imperiului Pelasg, cu centrul în Dacia, sub domnia lui Saturn. Densuşianu ne spune că, sub domnia lui Saturn omenirea face un progres enorm pe calea civilizaţiei, catalogându-l drept începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti. Sub imperiul său lumesc, a fost ceea ce miturile numesc unanim vârsta de aur a omenirii, paradisul terestru al Bibliei, acele vremuri pline de abundenţă când domneau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru liniştea şi bunăstarea omenirii. Iată cum lumina, în planul material, istoric, se revarsă asupra lumii din … Dacia!

Referitor la crucea dacică este de reținut că brațul orizontal al acesteia mai este numit și Calea vieții, iar partea superioară a brațului vertical (din centru în sus) se numește Calea Zeilor, pe când partea inferioară a brațului vertical (de la centru în jos) poartă numele de Calea Părinților.


Dacă până sub domnia lui Saturn s-au pus bazele Imperiului Pelasg, imaginea materială a miticei Hiperboreea şi Atlantida, odată cu centralizarea Imperului şi domnia lui Saturn se întreprind noi acţiuni de colonizare şi civilizare a zonelor neatinse încă de binefacerile pelasge. În plan simbolic, aceste acţiuni de revărsare a Luminii peste teritoriile în cauză, se concretizează printr-un X sau Crucea Sfântului Andrei, patronul lupilor în mitologia românească. Prin urmare, nu este vorba de un simbol care să-l desemneze pe Sfântul Apostol Andrei, ucenicul lui Iisus Hristos. De ce? Pentru că Andrei/ Andrea/ Undrea este amintirea lui Andros/Andru din limba greacă care înseamnă Om; iar Om este denumirea sub care s-a păstrat denumirea lui Saturn/Zamolxe în folclorul românesc. El Este Omul Mare al tradiţiilor româneşti şi al antichităţii greco-romane. Deci, dacă în plan simbolic crucea în formă de X este extinderea Principiului, a Centrului, pentru a lumina toate punctele cardinale cunoscute, în plan material ea simbolizează acţiunea civilizatoare a Imperiului Pelasg şi asupra teritoriilor care încă nu intraseră, până la domnia lui Saturn, sub influenţa sa. Dacă suprapunem acest X peste crucea cu braţe egale înscrisă deja în cerc avem o surpriză. Vom obţine „rotiţa celtică” cu opt spiţe sau ceea ce orientalii numesc „roata norocului”, manifestarea deplină a principiului în lume în cadrul unui ciclu de existenţă. Aceeaşi „rozetă”, pe care o avem sculptată în lemnul porţilor tradiţionale din Maramureș sau pe alte obiecte tradiționale țărănești şi care este considerată de cercetători şi etnografi un simbol solar. Este un simbol solar doar în măsura în care Soarele este considerat centrul sistemului nostru solar şi cel care dă viaţă pământului, exact cum imperiul Pelasg sub domnia lui Saturn era „Soarele” care-şi revărsa lumina civilizatoare asupra populaţiilor pe care le îngloba; iar Saturn este Soarele în măsura în care era creierul Imperiului Pelasg!


Dacă prelungim în unghi drept braţele crucii în formă de X, obţinem un semn ce a fost interpretat greşit ca simbol solar, el fiind în fapt o hieroglifă a Polului, acel centru al Lumii situat în Hiperboreea şi Atlantida mitică, concretizată în Dacia, centrul Imperiului Pelasg. Este vorba despre Svastică. Svastica este simbolul manifestării depline a principiului în lume iar traseul său pe circumferinţa cercului arată plenitudinea acţiunii sale benefice asupra tuturor făpturilor intrate sub influenţa sa. Dacă privim svastica descompusă în elementele sale componente obţinem doi Z; Principiul descompus în cele două elemente esenţiale: elementul masculin, pasiv şi elementul feminin, activ, acel Yin/Yang al Extremului Orient.


În lexiconul Suidas găsim o afirmaţie şocantă, am putea spune, anume că Zamolxe este şi nume de zeiţă. Zeul dacilor sub aspectul său masculin si pasiv era cunoscut sub numele de Zamolxe şi identificat, în plan terestru, cu persoana marelui său preot Saturn, regele Imperiului Pelasg. Ori despre Saturn aflăm că avea de soaţă pe Rheea, care se traduce Regina. Regele şi regina, zeul şi zeiţa, reflectarea planului spiritual în plan material si invers! Iată de unde decurge principiul regalităţii sacre! Axa Lumii, prin care ezoterismul vede legătura între Cer şi Pământ, era situată în Dacia-Centrul spiritual, şi aproape şi material al lumii, unde trebuia să fie „precum în cer, aşa şi pe pământ”! Prin urmare cei doi Z au un dublu sens. Ei reprezintă iniţialele Principiului descompus în forţele care-l constituie, şi reflecţia acestora în lumea materială, sub forma regelui preot si a reginei preotese! Valoarea sacră a acestui simbol o aflăm de la Vasile Lovinescu care ne spune că un domn educat încerca să-i explice unui ţăran român că svastica este un simbol de import şi care a primit răspunsul uimitor: „Ba nu! E a nost! Îl avem de pe vremea Urieşilor!” Ori, aceşti uriaşi sunt atestaţi de tradiţiile greceşti ca ciclopi care locuiesc în Ţara Zeilor, dincolo de Dunăre (Istru), mitica Hiperboreea. În plus, atât Rheea cât şi Saturn sunt pomeniţi în descântecele populare româneşti. Mai trebuie să spunem că există o formă particulară a svasticii care se prezintă sub forma a doi S suprapuşi. Aceasta reprezintă pe Dublul Zamolxe, sub forma zeilor şerpi, de la care avem denumirea Insulei Albe sau Insula Şerpilor.

Ultimul simbol veritabil care desemnează activitatea deplină a principiului şi a Centrului în lumea materială este Octogonul. Acesta ia fiinţă prin unirea diametrelor celor doua cruci, de unde se obţine câte un pătrat, care apoi, este aşezat unul peste altul prin suprapunere. Acest simbol este caracteristic poporului român, îl aflăm atât în cusăturile ţărăneşti cât si în ornamentaţia bisericilor de lemn şi nu numai. Cupolele majorităţii bisericilor închipuie un octogon în care este reprezentat Iisus Pantacrator, adică manifestarea deplină a principiului hristic, a Verbului Creator, iar turlele bisericilor ortodoxe sunt de regulă octogonale. Octogonul apare de-a lungul istoriei românilor aproape peste tot, ceea ce demonstrează cu prisosinţă că , atunci demult, în negurile istoriei , centrul spiritual al Lumii desemnat sub numele de Pol se afla în Dacia, şi că acest simbol este o moştenire arhetipală rămasă de la pelasgi poporului român, descendent direct al acestui neam care prin capacităţile sale, a devenit în ochii anticilor legendar. El apare pe cuşma lui Vlad Ţepeş, dar și pe stema unirii de la 1600.

Ce e mai ciudat este că decoraţia militară românească numită „Ordinul Steaua României este tot de formă octogonală.

Forma octogonală o găsim şi în planul oraşului medieval Alba Iulia, locul primei uniri a tuturor românilor, sub Mihai Voievod Viteazul!

Iată cum Istoria sacră, relatată de simbolurile autentice şi străvechi, se oglindeşte în planul istoriei profane. Ea ne spune despre vremuri demult apuse în care Dacia era centrul spiritual al lumii, locul unde Principiul, Dublul Zamolxe, comunica cu manifestarea sa materială marele preot şi marea preoteasă , regii Imperiului Pelasg, pentru a-şi revărsa binefacerile asupra întregii lumi cunoscute.

(Sursa: Quadratus)

MARI M.

Amintiri despre eroul-monah Gherasim (Iorgu) Cosma- un erou necunoscut din Războiul pentru Independență de la 1877

Reproduc un articol scris de preotul militar Constantin Neagu pentru a vă aduce la cunoștință povestea unui brav luptător în Războiul pentru independență din 1877, cu rădăcini pe plaiurile buzoiene, dar cu o inimă mare cât România, luptător devenit un adevărat erou prin faptele-i de luptă, nebăgat în seamă ca veteran de război, dar pe care Dumnezeu a avut grijă să-l răsplătească cu un sfârsit măreț. În continuare, articolul de care pomeneam:

Când în anul 1902 s-au aniversat 25 de ani de la proclamarea Independenţei, la Bucureşti a avut loc, în ziua de 10 mai, o impunătoare manifestaţie. La festivităţi a participat şi sergentul veteran Iorgu Cosma, fiu duhovnicesc al Episcopiei Buzăului, din păcate mai puţin cunoscut în zilele noastre, căruia îi închinăm în mod deosebit aceste rânduri.

A fost odată… un monah erou! S-a născut în comuna Vipereşti, satul Ruşavăţu, judeţul Buzău, în anul 1847, din părinţi binecredincioşi şi cinstitori de Dumnezeu, Iorgu Dimitrie şi Ioana Cosma, amândoi ţărani plugari. A fost încorporat în armată în anul 1870, efectuându-şi stagiul militar la Batalionul 2 Vânători, din ţinutul Prahovei, ajungând un oştean de frunte. După ce a fost lăsat la vatră, pentru a se întreţine, fiind stâlpul principal într-o casă c-o mamă bătrână a îndeplinit mai întâi slujba de picher în localitatea Câmpul, judeţul Buzău, unde s-a şi căsătorit. După un an, a fost încadrat ca brigadier la pădurile statului din plaiul Slănic, fiind numit în anii următori subcomisar în oraşul Buzău şi apoi felcer la spitalul judeţean din aceeaşi localitate. Declanşându-se războiul cu turcii, în anul 1877 s-a înrolat sub drapel la batalionul unde îşi satisfăcuse stagiul militar.

Când a plecat de acasă, menţiona gazetarul P. Macri de la ziarul „Universul“ din 12/18 mai 1902, a strâns în braţele sale pe bătrâna sa mamă care plângea şi i-a zis: “Mă duc, mamă, mă duc, acolo unde armata mă cheamă. Acolo unde am făcut şi milităria. Ştii, mamă? Ţara mă cheamă. La luptă, mă cheamă. Mă voi putea număra şi eu printre aceia care va lupta pentru ţară, pentru neam, pentru lege. Voi lupta pentru independenţă şi libertate. Şi… te rog ceva, mamă. – Se opreşte. Ş-apoi după ce-i şterge lacrimile bătrânei continuă: – Dacă o fi să mor să nu mă plângi mamă, că ştii…cei care mor pentru ţară, pentru neam şi lege aceia vor merge sus. Acolo sus… vor merge la ceruri.”

A plecat de acasă cu gândul de a fi tare. A ajuns la fosta sa unitate din vremea cătăniei, unde a fost repartizat şi s-a instruit pentru marea luptă ce trebuia să aibă loc, dincolo de hotarele de la Dunăre. A strălucit în cele mai aprige bătălii de pe câmpiile Bulgariei. La întâiul atac de la Griviţa, din subunitatea sa n-au supravieţuit decât el şi patru soldaţi, toţi ceilalţi fiind ucişi de focul năpraznic aruncat de puştile şi tunurile inamicului. Curajul nu l-a părăsit însă pe sergentul erou Iorgu Cosma care, deşi lovit de gloanţe, a scăpat doar rănit, având credinţa puternică că Dumnezeu îl va ajuta să-i biruiască pe vrăjmaşi. Devotat faţă de ţară, el a participat victorios şi în luptele de la Griviţa, Rahova, Vidin, Smârdan, Nicopole şi Plevna, unde inamicul a capitulat în faţa bravei oştiri române, războiul luând sfârşit. Rănit, mobilizatul de pe Valea Buzăului a ajuns la spitalul de la Turnu Măgurele.

Într-o zi rece de noiembrie, scrie Ştefan Georgescu – sergent, au venit la spital domnitorul Carol şi ţarul Rusiei, Alexandru. Acesta împreună cu suveranul nostru se opreşte la patul unui Roşior. Împăratul Alexandru cum îl vede, exclamă în franceză: “- Iată un turc!… ăsta este turc, nu-i aşa?… Are figură de turc!” Atunci Domnitorul nostru îl întreabă pe rănit: “- Aşa-i, eşti turc?” “ Nu, nu! Sunt… Roşior şi de fel sunt de prin părţile judeţului Buzău.” Îndreptându-se spre împărat, acesta îi tălmăceşte răspunsul şi râde. Împăratul pregăteşte o medalie, era Crucea „Sfântului Gheorghe”. Apoi se apropie şi i-o dăruieşte Roşiorului. După scurtul şi emoţionantul ceremonial, urmează Domnitorul nostru Carol ce-i dăruieşte… tot Roşiorului, medalia „Steaua României”. Martor ocular la acest moment, sergentul Ştefan Georgescu, şi el rănit, vecin de pat cu medaliatul, îl descrie pe buzoian ca pe un băiat plăcut, naiv, blajin şi modest. Peste câteva zile când rana de la mână, care din fericire nu-i atacase osul, evolua spre vindecare, Iorgu Cosma s-a externat şi a pornit spre regimentul său. “Eram trist, spune Ştefan Georgescu – sergent, că mă despart de un astfel de tovarăş. În vecinătatea lui rănile mele mult mai adânci, deveneau mai uşor de suportat. Mă lipisem de el precum copiii, faţă de cei care încearcă să le ofere fie şi puţină dragoste cu toate că… sincer să fiu mă muşcase puţin gelozia. Atunci (n-am să uit) el parcă mi-a înţeles gândurile şi în delicateţea sa plină de naivitate, mi-a propus: „- Alegeţi şi tu una dintre ele. -Nu glumeşti? -Nu, alegeţi-o pe care o vrei. -Nu se poate, nimeni în afară de tine nu are dreptul să poarte ce tu ai meritat.” Rămas pe gânduri, medaliatul de pe Valea Buzăului, după ce le mai priveşte încă o dată, le introduce în buzunarul mantalei, ridicând cu mândrie capul. Deodată s-a întâmplat că la acest om c-o fire blajină şi modestă să prind ceva nemaiîntâlnit. Într-o clipă am văzut pe faţa sa atâta mândrie încât n-am putut vedea într-o viaţă. Da, în viaţa mea n-am văzut o fiinţă mai orgolioasă. Apoi…luându-şi ziua bună, pleacă pe jos pentru a-şi găsi Regimentul, aşa cum primise ordinul“.

În anul 1878, după terminarea războiului, se întorcea acasă şi sergentul Iorgu Cosma, ciuruit de gloanţe, cu nu mai puţin de 6 medalii, strălucindu-i şi acoperindu-i trupul rănit cu frumuseţea lor. Bucuria i-a fost însă umbrită, aşa cum scria ziarul ,,Universul“ în anul 1902, de pierderea celor dragi, deoarece la scurt timp după întoarcerea sa, soţia sa s-a mutat la cele veşnice. În acest context a hotărât să ia drumul mănăstirii, intrând în anul 1884 în obştea monahală de la Ciolanu şi primind îngerescul chip cu numele Sfântului Cuvios Gherasim de la Iordan(+475), prăznuit în calendarul Bisericii Ortodoxe la data de 4 martie. Numai aşa putea să se creadă mai aproape de Dumnezeu, de camarazii săi căzuţi în luptă, de mama şi soţia sa, aşa cum remarca preotul Gabriel Cocora. Pe acest front al războiului nevăzut, aşa cum numesc Sfinţii Părinţi confruntarea cu forţele întunericului în vederea dobândirii cununii de lauri a mântuirii, a luptat până la sfârşitul vieţii, din starea smerită a unui ascultător de rând, în Biserica lui Hristos. Călugăr evlavios şi râvnitor, la miezul nopţii, când suna clopotul conform pravilei monahale, se afla întotdeauna aproape de uşa bisericii, aşteptând cu nerăbdare şi vie emoţie slujba Miezonopticii. Purta la gât, ca pe un odor de mare preţ, o cruciuliţă mică, primită în vremea copilăriei de la binecredincioasa sa mamă. A purtat-o şi în timpul războiului, mărturisind adeseori prietenilor şi apoi fraţilor monahi că prin puterea ei a biruit în luptele crâncene de la Griviţa, Rahova, Vidin, Smârdan, Nicopole şi Plevna.

La împlinirea unui sfert de veac de la declanşarea Războiului de Independenţă, eroul-monah s-a pregătit pentru a fi de faţă la manifestările prilejuite de acest măreţ eveniment. Primul demers oficial l-a făcut la stareţul mănăstirii Ciolanu, arhimandritul Dosoftei Georgescu, pentru a-i cere voie să meargă la Bucureşti. Stareţul şi-a închipuit că până în capitală fiind cale lungă o să-i trebuie hrană şi cazare şi, datorită sărăciei, va fi pus în situaţia de a cerşi, motiv pentru care nu i-a îngăduit să plece. Cu gândul la bucuria revederii camarazilor de arme şi însufleţit de patriotismul şi amintirea strălucitelor victorii petrecute cu un pătrar de veac înainte, a plecat de la Ciolanu, pe jos, până la gara din Buzău. Arătându-şi decoraţiile, a cerut şefului de staţie un bilet de călătorie gratuit până la destinaţia mult dorită. Răspunsul acestuia la solicitarea monahului a fost: N-am această împuternicire, dar fă o petiţie directorului general al CFR. A scris-o şi în scurtă vreme a primit răspuns negativ. Surprins, a plecat pe jos (mai era vreme), ajungând chiar pe 10 mai, ziua rânduită pentru somptuoasa paradă militară, ultima manifestare la care se mai purtau ca nişte veritabile trofee de biruinţă, vechile drapele de luptă de pe câmpiile Bulgariei, unele sfârtecate de iatagane, altele ciuruite de gloanţe. Pe o ploaie torenţială, văzându-se aproape de cei ce urmau a fi sărbătoriţi de impresionanta adunare, a fost aşezat de către organizatori, la marea defilare, în fruntea veteranilor din Regimentul 10 Dorobanţi Putna. Pe straiele sale modeste de călugăr şi-a aşezat pe piept decoraţiile dobândite pe timpul glorioaselor lupte de odinioară, martore vii ale vitejiei sale. Participarea la parada din 10 mai 1902 i-a fost însă fatală eroului monah. Obosit din cauza distanţei parcurse pe jos de la mănăstirea Ciolanu la Bucureşti, înfometat şi grav afectat de ploaia care i-a pătruns până la piele, provocându-i o dublă pneumonie, în ziua de 11 mai a anului 1902 a trecut pragul acestei lumi . Consiliul de miniştri, aflând de tragedia eroului, a spus că, probabil, înmormântarea se va face pe cheltuiala statului, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat. Dacă în ediţia din 12 mai 1902, celebrul cotidian bucureştean, „Universul“, titra că la defilarea din 10 mai, a participat şi un călugăr cu pieptul plin de decoraţii, ce luase parte la războiul din 1877, în numărul din 13 mai dădea câteva detalii, cine a fost, de unde este şi ce i s-a întâmplat, iar în următoarea zi, făcea următorul apel: “întrucât viteazul veteran a luptat pentru independenţa ţării şi gloria neamului, trebuie să fie înmormântat cu toate onorurile ce i se cuvin […]. El care a luptat pentru poporul acestei ţări, poporul să-1 îngroape şi să-1 conducă pe viteazul sergent până la ultimul locaş. El şi-a făcut datoria faţă de ţară iar poporul să-şi facă şi el datoria […] îngropându-1 pe cel a cărei memorie va fi neştearsă, datorită vitejiei de care a dat dovadă pe câmpiile Bulgariei”. Se lansa şi invitaţia la o chetă publică, redacţia ziarului deschizând lista cu suma de 50 de lei. Trezită dintr-odată din indiferenţă şi ignoranţă faţă de valorile autentice naţionale, opinia publică, aşa cum se întâmplă de obicei, când nimic nu mai foloseşte celui în cauză, a aflat că pe pardoseala azilului a murit un erou, pe care doar cu o zi înainte mulţimea îl aclamase. Ştirile „Universului“ i-au mişcat pe toţi. Sub aceste auspicii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit în şedinţă de lucru în ziua de 15 mai 1902. Pe agenda discuţiilor s-a aflat cazul Gherasim (Iorgu) Cosma, motivul fiind faptul că fostul ostaş a avut timp de 25 de ani şi calitatea de monah. Episcopul Pimen al Dunării de Jos (1902-1909) a făcut să exalte inimile participanţilor arătând unele din bravele fapte din război ale răposatului şi motivele care l-au determinat să ia calea călugăriei. La final membrii Sfântului Sinod au hotărât: corpul neînsufleţit al fostului monah va fi depus la biserica „Sfântul Gheorghe Nou”; va fi înmormântat la mănăstirea Cernica; delegatul Sfântului Sinod pentru a oficia serviciul înmormântării va fi episcopul Pimen. La rândul său şi armata a hotărât să organizeze un program al înmormântării, o paradă şi să trimită reprezentanţi, cu convingerea că meritele acestui fost brav ostaş, trebuie să reprezinte o pildă vie, o pildă a recunoştinţei ce trebuie s-o simtă întreg neamul românesc atunci când este vorba de vitejie pentru a apăra patria.

Vorbind despre înmormântarea eroului, realizăm lecturând presa vremii, că aceasta a fost fără exagerare, una grandioasă. Acelaşi cotidian de mare tiraj, mai sus amintit, consemna, cu obiectivitate, că: “întreaga Capitală a venit să vadă pe viteazul sergent pe care îl îngroapă poporul cu toată pompa cuvenită marilor eroi”. Martor al tristului eveniment, sergentul Ştefan Georgescu scria cu mult talent în memoriile sale: “Frumoasă paradă i s-a făcut, frumoasă înmormântare. Dar nu s-a mai văzut atâta îngrămădire de lume; a trebuit ca rânduri strânse de jandarmi să deschidă calea, înlăturând nenumărata mulţime, ca să poată trece cortegiul. Cel care a dus o viaţă chinuită, avea o înmormântare impozantă.” Aşa cum s-a stabilit de către Sfântul Sinod, defunctul aşezat în sicriul de zinc, a fost depus la biserica „Sfântul Gheorghe Nou“, iar serviciul funerar a fost oficiat de un sobor de preoţi şi diaconi, sub protia Preasfinţitului Pimen, episcopul Dunării de Jos. După slujbă, delegatul Sfântul Sinod al Bisericii Otodoxe Române a ţinut şi o mişcătoare cuvântare. Spre edificare, reproducem câteva fraze din necrologul presărat cu alese harisme omiletice, rostit cu această ocazie: “Sunt 6 zile de când întregul nostru popor, de la munte până la mare, a sărbătorit 25 de ani de la Independenţa Statului Român. Sunt 6 zile de când bravul căpitan a primit drapelele care acum 25 de ani fâlfâiau asupra armatei noastre, pe câmpiile Bulgariei, înlocuindu-le cu altele… Sunt 6 zile de când armata a trecut prin faţa şefului ei suprem. Sunt 6 zile de când în rândul bravilor soldaţi s-a văzut un călugăr, care cu pas milităresc şi cu pieptul plin de decoraţii trecea prin faţa Suveranului. Acesta era un vechi ostaş, un vechi luptător, un pui de leu care s-a războit contra duşmanului. Un viteaz. Era sergentul Iorgu Cosma care purta rasa călugărească, sub numele de Gherasim. Viteazul de odinioară era călugărul de ieri şi răposatul de astăzi, al cărui corp altădată, plin de focul vitejiei, îl vedeţi acum rece, dormind în această raclă, somnul veşniciei… Mergi suflet de viteaz, ridică-te sus în lăcaşurile cereşti, unde vei găsi sufletele a lor tăi tovarăşi şi de acolo priviţi către fosta voastră patrie, pentru a cărei glorie aţi trăit, aţi luptat şi aţi murit!”.

Publicaţia „Universul“ oferea, pe prima pagină a ediţiei din ziua de 18 mai, detalii legate de înmormântare, relatând că o imensă masă de lume aştepta în faţa bisericii „Sfântul Gheorghe“ drapată în negru. În cortegiul funerar se aflau muzica militară a Regimentului 6 „Mihai Viteazul”, muzica bergsaghierilor, 20 soldaţi din Regimentul l de Geniu şi Batalionul 8 Vânători. În curtea bisericii se aflau Asociaţia Generală a Studenţilor, Uniunea Studenţilor cu Drapel Albastru, Societatea „Peleş”, Societatea Lucrătorilor din Atelierele de Confecţii Militare, Societatea „Argeş”, Societatea „Vârful de Dor”, Societatea Independenţa Frizerilor, toate purtând drapele. În jurul catafalcului acoperit cu tricolor se afla o mulţime imensă de coroane din partea: Regimentului 10 Putna, cu inscripţia “Lauri pentru cei morţi, monahului Gherasim Cosma, fost sergent în regiment”; Primăriei Capitalei, cu inscripţia “Devotat până la moarte”; studenţimii universitare; Gimnaziului „Şincai”; ziarului „Universul”; ofiţerilor Regimentului 6 Mihai Viteazul; familiei dr. Mina Minovici ş.a. Dintre oficialităţile participante amintim pe secretarul general al Ministerului de Interne, secretarul Ministerului de Război, prefectul Poliţiei Capitalei, primarul şi ajutorul de primar al capitalei, comandantul Garnizoanei Bucureşti, stareţul mănăstirii Ciolanu, arhimandritul Dosoftei Georgescu însoţit de 2 monahi. Carul mortuar tras de 8 cai, înconjurat de foarte multe coroane şi flori şi de mii şi mii de persoane a făcut o oprire în Piaţa „I.C. Brătianu” (astăzi „Universităţii”), unde în alocuţiunile ţinute s-a elogiat figura viteazului care a purtat la inimă drapelul ţării şi sfânta cruce. Dintre vorbitori, amintim pe P. Macarie, din partea ziarului „Universul“, care a subliniat următoarele: “Nu voi vorbi de vitejia acestui distins fiu al ţării, pe care-1 conducem până la ultimul lăcaş. Decoraţiunile ce au strălucit pe pieptul său şi pe care le duce acum sergentul aghiotant din fruntea cortegiului vorbesc îndeajuns. Dumnezeu 1-a iubit, că Dumnezeu iubeşte pe toţi vitejii cei mari, ţinându-1 în viaţă încă 25 de ani, până când a venit să sărute drapelul cel nou al regimentului său şi să defileze pe dinaintea steagului românesc, punându-i curajul în suflet şi împingându-1 la datorie şi în aceeaşi noapte de 10 mai să înceteze din viaţă. Du-te acum la ceruri, viteaz între viteji, care ai ţinut în mână şi drapelul ţării şi sfânta cruce! Poporul te glorifică, iar în locul familiei pe care ai pierdut-o, armata ţi-a dat o nouă familie; e regimentul din care făceai tu parte şi care vine acum după tine până la mormânt. Tu n-ai murit, că vitejii nu mor, te-ai despărţit doar de noi, pentru a te urca la ceruri.” A urmat studentul Tonegaru, a cărui intervenţie s-a încheiat cu cuvintele: Ce fericit eşti bătrâne! Comoara ta este mare sus şi acolo cu drept ţi se vor răsplăti bravele tale fapte. Porţile Raiului sunt deschise. Du-te! Şi-n zborul tău spre ceruri trimite-ne nouă, nerecunoscătorii de faptele tale nepreţuite, iertare! Trimite-ne sfinte, iertare, iertare, iertare!”. După o introducere referitoare la locul naşterii pe plaiurile Buzăului, la locul şi regimentul unde a fost înrolat, la vitejia din timpul luptelor, la dobândirea decoraţiilor, la trăirea sa ca monah pe calea sfinţilor, viteazul, după cum continua să spună în cuvântarea sa, comandantul Regimentului 10 Putna, colonelul Cotescu, venise să mai vadă sărbătorită oastea în care cu drag a servit, să ia parte la bucuria generală ca bun român: “Astăzi că am cinstea şi precăderea ca şi comandant al regimentului său, să-1 însoţesc la locul de veci, mă descopăr şi mă închin cu respect în faţa mormântului său pătruns de durere pentru prematura sa pierdere. Adio brav ostaş, vrednic om, sfânt monah! Dormi în pace şi Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău nobil!”. Pe tot traseul, clopotele bisericilor au sunat cu dangăt de jale, iar din cauza enormei afluenţe de public, carul funebru a fost nevoit să se oprească foarte des. De la bariera „Moşilor”, dricul urmat de numeroase trăsuri s-a îndreptat spre mănăstirea Cernica. La sosirea în cimitirul mănăstirii s-a constatat că locul de veci destinat să primească rămăşiţele pământeşti ale bravului erou monah, aflat lângă o parcelă vecină cu mormântul mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei, nu este unul la vedere şi, în consecinţă, s-a hotărât amânarea cu o zi a înhumării, pregătindu-i-se un loc mai adecvat, poziţionat pe aleea principală, în faţa arhondaricului, cu cea mai frumoasă poziţie la vremea aceea. Aici slujba de înmormântare a fost oficiată pe lângă episcopul Pimen, de stareţul de la mănăstirea Ciolanu, Dosoftei Georgescu şi de clerul mănăstirii Cernica, după care a urmat înhumarea cu binemeritatele onoruri militare. Manifestările de cinstire a eroului care şi-a vărsat sângele pentru unul dintre cele mai scumpe idealuri din toate veacurile – Independenţa, grandioasă demonstraţie de solidaritate naţională s-au încheiat cu tradiţionala pomană.

Zece ani mai târziu, prin bunăvoinţa filantropului Luigi Cazzavilan, directorul fondator al ziarului „Universul“, i s-a ridicat un monument comemorativ pe care stă scris: „Eroului Iorgu Cosma – Plevna, Vidin, Smârdan, Nicopoli, Griviţa, Rahova“, care străjuieşte şi astăzi mormântul. În cuvântarea ţinută cu ocazia inaugurării monumentului din cimitirul mănăstirii Cernica din ziua de 14 octombrie 1912, acesta afirma: “Deşi jalnica moarte a întristat pe toţi, nu mai este cazul să mai învinovăţim pe cineva. Poate că aşa a vrut Dumnezeu. Să i se întâmple ca şi toboşarului de la Arcole, care a murit în culmea gloriei şi-a mizeriei”. La această solemnitate a luat cuvântul şi camaradul lui Iorgu Cosma, sergentul veteran Ştefan Georgescu, pe care l-am mai pomenit în prezentul studiu, crezând în datoria sa de a-şi manifesta sentimentele de preţuire şi cu ocazia inaugurării acestui falnic monument, întru pomenire. A arătat că Dumnezeu alege unii oameni ca pildă, trecându-l în rândurile acestora şi pe Iorgu Cosma, a cărui viaţă şi moarte poate fi folositoare veteranilor. Moartea fostului erou-invalid a devenit folositoare, întrucât a făcut să arunce sămânţă pentru înfiinţarea unei noi instituţii. Institutul pentru invalizii de război, pentru înfiinţarea căruia, iarăşi s-au deschis liste de subscripţie. Continuându-şi discursul, fostul camarad spera că pagina dureroasă şi plină de ruşine în istoria moravurilor se va încheia. Crezând că deşi a trăit chinuit, Dumnezeu l-a ridicat deasupra celorlalţi pentru a biciui trufia celor mari, sergentul Ştefan Georgescu remarca, mai departe, cu sinceritate: “Acest erou, deşi a trăit cea mai chinuită viaţă, ce se poate închipui, în stratul cel de jos şi cel mai obscur al societăţii noastre, Dumnezeu însă 1-a ridicat deasupra noastră a tuturor, ca să biciuiască trufia celor mari şi ca să înscrie o pagină dureroasă şi plină de ruşine în istoria moravurilor din ziua de azi. Viaţa lui a fost o viaţă de erou şi de martir, iar moartea lui strălucire. Monahul Gherasim (Iorgu) Cosma a avut o viaţă de poem”.

Eroul, aşa cum mărturisea unul dintre camarazii săi, care a luptat împotriva inamicilor ca un leu, plin de cele mai adânci sentimente faţă de neam şi ţara sa, n-a trăit după, decât numai din glorioasele sale amintiri. Doar astfel de trăiri, deloc zadarnice, i-au dus viaţa mai departe. Veteranii, camarazii săi, spuneau că moartea sergentului monah, a fost ca a unui luceafăr arătând tinerei generaţii, un drum… mai uman. A fost un model de jertfelnicie în timpul Războiului de Independenţă, iar în partea a doua a vieţii sale un monah simplu care şi-a iubit până la sacrificiul suprem, Biserica, Neamul şi Patria. Sfârşind singur, bolnav, obosit şi flămând într-un azil inospitalier, elogiat preţ de câteva clipe, dar în scurt timp părăsit de toţi, mângâiat numai de iubirea infinită a lui Dumnezeu, monahul Gherasim rămâne peste timp ca un act de acuzare faţă de nepăsarea unora pentru eroi, dar şi ca mărturie în piatră şi bronz pentru generaţiile viitoare că ei, eroii, aşa cum spunea o altă reprezentantă a monahismului românesc, stau jertfă lângă Dumnezeu:

“Noi suntem undeva, în iarba moale,/ În spicul copt, în ţarina fierbinte/ În munţi, cu mândrele poieni la poale,/ Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!/ Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,/ Sus, sus, la ale veşniciei porţi/ S- aducem iarăşi jertfa ne’ntinată,/ Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!/ Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,/ Din noi se-nalţă flacăra cea vie/ Prin care-n ceruri amintim mereu/ Că este pe pământ o Românie./ Şi dacă neamul plânge în nevoi,/ Noi stăm de veghe sus necontenit/ Şi cerem izbăvire pentru voi,/ Căci numai pentru asta ne-am jertfit.” (Eroi au fost, eroi sunt încă/ Monahia Teodosia (Zorica) Lațcu)

Sursa: articol scris de pr. militar Constantin Neagu

MARI M.

Mătrăguna și vechile practici populare legate de ea

I se mai spune şi Doamna Mare, Împărăteasa, Doamna Codrului, Iarba Codrului, Cireaşa Lupului, Ţilidonie, Beladonă, dar cea mai cunoscută denumire a ei este Mătrăguna, cu o variantă singulară, Mândrăghiuna. Într-un descântec, ea este Doamna Doamnelor şi Stăpânitoarea Florilor:

O, Doamna Doamnelor,/ Stăpânitoarea Florilor,/ Ne-am trudit/ Şi te-am găsit/ Şi te-am adus/ Şi-n grădină te-am răsădit,/ Şi te-am pus la loc de frunte/ Ca să ne fii de folos.

“Mătrăguna, poate cea mai puternică plantă de la noi, e tipul unei asemenea făpturi care leagă frumuseţea florilor cu otrava cea mai rea, în seama căreia poporul nostru, ca şi alte popoare, îi pune atâtea, încât e numită împărăteasa buruienilor, Doamna mare. E una dintre plantele în adevăr cu port mându, cu frunze late, cu flori mari, colorate violet purpuriu, dar mai cu seamă cu fructe ca nişte cireşe, negre, rotunde, cu pieliţa întinsă. E însă plină de otravă: rădăcina e otrăvitoare, ca şi frunzele şi fructele. Prinprejurul ei celelalte plante pot fiu rupte, păscute. Ea stă întreagă, în haina-I mândră, fără frică”, o descria profesorul Ion Simionescu, în volumul “Din tainele florilor” (1923).  Botanistul relata despre procesiunile pe care tinerele le făceau la culegerea ei. Dacă va fi folosită pentru a înnebuni pe cineva, femeile care o culeg trebuiau să se dezbrace şi, despletindu-şi părul, să danseze, înainte de a o smulge din pământ. Dacă vor arunce vrăji de dragoste, ritualul culegerii mătrăgunei va avea loc într-o noapte cu lună plină, iar pregătirea plantei se face într-o oală cu apă neîncepută adusă de la trei izvoare, mai relata profesorul Ion Simionescu.

Mătrăguna creşte prin păduri, tufişuri ori viroage. Cultul Mătrăgunei păstrează reminiscenţa din rituri arhaice şi doar puţine ”femei meştere” sau ”vrăjitoare” mai cunosc rânduielile după care se culege.

Există mai multe legende româneşti cu privire la Mătrăgună, dintre care una ar fi cea culeasă din satul Sărăţeni, judeţul Ialomiţa. Se spune că era odată un crai, care avea trei fete. Într-o zi, îi vine craiului poruncă de la împăratul Ponegru să-i trimită un fecior care să-i slujească nouă ani la oaste. Craiul, care îi era îndatorat acelui împărat, se întristă foarte tare căci nu avea niciun fecior. Văzându-l cătrănit, fetele îl întrebară ce i s-a întâmplat. Oftând, el le spuse păsul. Fata cea mare se oferi să se tundă, să se îmbrace voiniceşte şi să plece la împărăţie. Nu prea încrezător, craiul îi dete voie. Însă el se duse la podul de peste Ialomiţa şi se prefăcu într-un leu fioros. Când ajunse fata la pod, se înspăimântă, întoarse calul şi se repezi înspre casă. Dar craiul venise înaintea ei, tare necăjit. Atunci se oferi şi cea mijlocie. Craiul îi dete voie, dar se duse înaintea ei la pod şi se prefăcu într-un lup uriaş. Fata se înfricoşă şi se întoarse acasă.

Cu greu se îndură tatăl s-o învoiască şi pe cea mică. Se tunse şi ea, îmbrăcă straie ostăşeşti, îşi luă arme, încălecă pe un tretin şi porni spre curtea împărătească. La pod, taică-său se prefăcuse într-un balaur cu şapte capete. Dar fata trase fără teamă sabia şi era cât p-aci să-i taie dihaniei un cap. Atunci tatăl se prefăcu iar în om, o sărută pe frunte, îi ură drum bun şi îşi luară rămas bun. Sluji fata opt ani împăratului Ponegru, înfăptuind în acest timp nenumărate isprăvi vitejeşti. Dar un ghinărar mai bătrân se duse într-o zi la stăpânul său şi-i spuse: ”Măria ta, nu-i a bună cu feciorul craiului acela. La toţi tovarăşii lui le-au crescut mustăţile şi bărbile, numai lui nu. Prea are ochi frumoşi, chip frumos, prea seamănă a muiere”. Tare se minună împăratul auzind acestea. Se sfătuiră ei şi hotărâră să-l încerce pe oştean.

Într-o zi de târg, trecu armata prin cetate, unde erau întinse tarabe cu tot felul de podoabe femeieşti. Dar ”feciorul” craiului se îndreptă spre o tarabă cu arme şi-şi cumpără un buzdugan. Mai făcură împăratul şi ghinărarul câteva încercări, însă nu s-a putut dovedi că ostaşul cu pricina ar fi fată. Într-o zi, fiind o zăpuşeală straşnică, ghinărarul scoase oastea la scăldat. Atunci, ”feciorul” de crai intră în apă şi spuse că vrea să încerce vadurile, să vadă unde-i locul mai bun de scăldat. Ajunsă pe malul celălalt al Ialomiţei, fata îşi scoase cămaşa şi atunci văzură toţi că nu e băiat. Se iscă mare tulburare în oaste, iar ghinărarul, văzându-se păcălit, puse o săgeată în arc şi ţinti spre domniţă. Dar Zâna Pădurilor, ce tocmai trecea prin crângul de pe malul stâng al râului, o prefăcu îndată pe fată în Mătrăgună şi săgeata trecu şuierând pe lângă tulpină. În fine, şi-a recăpătat înfăţişarea omenească, s-a întors acasă şi, întrucât tatăl său plecase în lumea celor drepţi, a fost aleasă crăiasă, rămânând în amintirea locului ca foarte frumoasă, dreaptă, vitează şi tămăduitoare, bună cu cei buni şi rea cu cei răi. Ciudat e că, în legenda respectivă, domniţei i se spune uneori ”Mândra Ghiuna”, lăsându-se impresia că pe fată o chema Ghiuna.

Planta zisă Mătrăgună este culeasă cu mai multe scopuri: ”Dacă vrei să-ţi vezi norocul, câţi copii vei avea; dacă vrei să te măriţi cu cineva; dacă ai duşmănie pe cineva şi vrei să-i faci rău; dacă vrei să moară femeia cuiva, sapi Iarba Codrului”. Cine o sapă nu mănâncă nimic în ziua aceea. Când o sapă, îngenunche de 15 ori spre Răsărit, de 15 ori către Apus, de 15 ori spre Miazăzi şi de 15 ori către Miazănoapte, apoi aprinde tămâie şi o sapă pe gândul ce-l are. De găseşte vreo gânganie la rădăcina plantei, o chinuie sau o ucide, dacă-i doreşte moartea cuiva. Unii cred că ajunge doar strivirea rădăcinii ca să aducă moartea vrăjmaşilor. Însă peste tot se spune că e păcat a căuta realizarea dorinţelor prin ea. De aceea, când cheamă puterile ei, culegătoarele aprind tămâie, lumânări, îi duc daruri, pâine, sare, bani şi se roagă Celui-de-Sus pentru izbăvirea de păcate.

Mătrăgunei îi este atribuită o viaţă aparte, interiorizată. Oamenii se feresc să arunce apă murdară sau alte lucruri pe ea şi nici pe copii nu-i lasă să se joace în jurul ei, fiindcă se crede că planta fie că se usucă, fie că pleacă, ducând cu ea norocul în altă parte. Prin unele locuri, se crede că Mătrăguna se răzbună pe cei care nu respectă şi pângăresc obiceiurile la culegerea ei. Înainte de a o săpa, fata care vrea să se mărite dansează în jurul plantei şi rosteşte o invocaţie ca aceasta:

Mătrăgună,/ Doamnă bună,/ Mărită-mă-n astă lună!/ De nu-n asta, în cealaltă,/ Să nu fiu nemăritată,/ Că s-a ros funda de pleată,/ Degetele de inele/ Şi grumazul de mărgele!

Sapă apoi Mătrăguna şi o aşează pe pământ orientată cu vârful spre Răsărit. În locul de unde este scoasă se pun pâine, sare şi un ban, ”preţul Mătrăgunei”. Se spune că trebuie răsplătită, pentru că altfel nu ajută. Există şi teama că se aude noaptea, strigându-le pe cele care au cules-o şi nu au plătit-o, s-o ducă de unde au adus-o, ameninţându-le cu înspăimântătoare răzbunare, dacă nu s-ar supune.

Prin Nordul României, Mătrăguna se aduce dintr-o ”pădure surdă”, adică destul de depărtată de sat, ca să nu se audă cântatul cocoşilor. Femeile şi vrăjitoarele care merg să caute Mătrăguna pornesc încă din zorii zilei, înainte de a se fi deşteptat cineva din sat, având grijă să nu fie zărite. Dacă un câine sau o pisică simt prezenţa lor sau dacă se aud cumva lătrături sau mieunături, vraja se risipeşte şi operaţia îşi pierde eficienţa. De obicei, Mătrăguna se culege pe Lună Nouă.

În medicina tradiţională, se întrebuinţa la vindecarea următoarelor boli: dureri de dinţi, de mâini şi de picioare, frisoane, afecţiuni renale, tuse, furuncule, răni, dar şi boala provocată de Iele. În zilele noastre, nu se prea mai apelează la ajutorul ei, creându-se şi impresia că magia pe care o provoacă nu e curată, ci ”neagră”. În acelaşi timp, dat fiind pericolul pe care-l prezintă prin puternica ei toxicitate, leacurile obţinute din ea sunt lăsate pe mâna farmaciştilor şi medicilor.

Deocamdată, amintirile lăsate de forţele ei persistă încă, şi unii o mai întrebuinţează sub piatra de moară, în butoiul de rachiu sau de vin, ca să atragă clienţii la moară sau la cârciumă. Se spune că acela care o posedă are întotdeauna succes. Datorită rădăcinii sale – deseori despicată – care are o vagă asemănare cu o formă umană, i se dă Mătrăgunei şi denumirea de ”Omuleţul de Pământ”. Pe vremuri, era purtată ca talisman, întrebuinţată ca oracol şi considerată plină de puteri pentru toate felurile de magie.

Credinţele legate de ea au fost şi mai sunt răspândite nu numai în România, ci în toată Europa, ba chiar şi pe alte continente. Astfel, se zice că această plantă nu creşte decât în locuri întunecate şi sinistre, prin preajma temniţelor sau la umbra spânzurătorilor. O altă legendă afirmă că Mătrăguna se agaţă atât de tare de pământ încât atunci când e culeasă, ţipă ca o fiinţă omenească schingiuită, iar cei care îi aud ţipetele înnebunesc instantaneu sau mor pe loc. Pentru a scăpa de aceste efecte fatale, cel care o culege îşi înfundă urechile cu ceară şi leagă planta de un câine. Se zice că bietul câine, auzind ţipetele plantei smulse din pământ, cade mort. Destul de sinistru! Totuşi, în România se mai şi glumeşte pe seama ei. Astfel, în ”Rapsodii de toamnă”, poetul George Topârceanu îi atribuie un rol oarecum moralizator:

Numai colo sus, prin vie,/ Rumenele lobode/ Vor de-acuma-n văduvie/ Să trăiască slobode./ Vezi! De-aceea mătrăguna/ A-nvăţat un brusture/ Să le spuie-n faţă una/ Care să le usture.

“În general, culesul plantelor magice cere o anumită specializare din partea actantelor (mai rar actanţi), un timp anume, un loc specific, precum şi o dată anume a anului. Dar parcă nici o altă plantă nu necesită atâtea rigori precum mătrăguna, la cules, prelucrat, întrebuinţat etc.

Timpul predilect de culegere a acestei plante este luna iulie: ”În unele localităţi din Ardeal se plătesc două femei care aduc mătrăguna, că unele dintre ele trebuie să ştie bine când să o culeagă. Aceste femei iau tot felul de băuturi din cârciumă, apoi pâine, sare, praf şi un ban, după ce le-au învârtit de trei ori în jurul unui butoi, contrar mersului soarelui. Cu toate aceste lucruri se înconjoară mătrăguna, închinând şi dorindu-le celor ce intră în cârciumă să nu mai iasă cu punga plină de acolo. Astfel culeasă, planta se pune în butoiul cu vin sau o bucăţică din ea în băutură. Se zice despre unele cârciumi că oamenii merg acolo pentru că-i aduce mătrăguna.” (Dikol, Kristian & Miriam, ”Magia neagră și vrăjitoria”, Iași, Polirom, 2005)

Faptul este subliniat, o dată mai mult, şi de Victor Kernbach, unul dintre cercetătorii importanţi ai mitologiei româneşti, în general:”Culesul plantei nu se face la întâmplare, ci se supune unui ritual riguros, culegătorul având obligaţia curăţiei erotice, a tăcerii, a tainei şi singurătăţii şi trebuind să culeagă mătrăguna numai cu dinţii, la lumina lunii pline; acest act se plăteşte, sacrificial, cu pâine, sare, zahăr şi vin. Fata care alege mătrăguna întâi dansează în jurul ei (uneori dansează chiar în cupluri). Mircea Eliade, care s-a ocupat analitic de acest cult popular complex, remarcă: „Virtuţile magice ale mătrăgunei explică într-un anumit sens destinul ciudat al acestei plante.(Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Lucman, f.a., p. 328).

Potrivit aceluiaşi cercetător român, mătrăguna are un rol important în farmecele cu referire la eros, planta magică vădind un rol deosebit în menţinerea iubirii sau, la rigoare, întoarcerea din drum a celui căruia dragostea i-a trecut: ”Rădăcina de mătrăgună poate într-adevăr avea o influenţă directă asupra forţelor vitale ale omului sau ale naturii: ea are puterea să mărite fetele, să poarte noroc în dragoste şi fecunditate în căsnicie; poate spori cantitatea de lapte a vacilor, acţionează fericit asupra mersului afacerilor; aduce bogăţie şi, în general, în toate circumstanţele, prosperitate, armonie etc.” (Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Lucman, f.a., p. 328) “

Acestui adevărat cult al mătrăgunei, ce se desfășura după un ritual bine stabilit, Mircea Eliade intenționase să-i dedice un întreg studiu, idee la care , ulterior, a renunțat din motive necunoscute.

În zilele noastre prea puțin se mai știu despre astfel de practici, ca dealtfel despre mai toate învățăturile și cunoștințele populare, precum și despre vechile obiceiuri.

MARI M.

Mierea și miedul- cunoscute încă din antichitate de strămoșii noștri

Notarii nu puteau greşi: mierea era pe locul doi, după grâu! …

Părintele istoriei, adică Herodot, scria cu vreo 450 de ani înainte de Hristos, în Cartea a V-a a Istoriilor sale: “Locuitorii din Tracia spun şi că pământurile care se află dincolo de Istru sunt locuite de albine şi că din cauza lor oamenii nu pot merge mai departe”. Pentru perioada antică, există mai multe date despre apicultura practicată de geto-daci. Polibius (200-118 î.Hr.) în Istorii, Cartea a IV-a, scrie: “În legătură cu cele trebuincioase vieţii, pământurile Pontului ne dau vite şi sclavi, în număr mare şi de o calitate pe care toţi o apreciază ca foarte bună. Printre articolele de lux, aceste pământuri ne trimit din belşug miere, ceară şi peşte sărat. În schimb, ei primesc din părţile noastre uleiul care ne prisoseşte şi tot felul de vinuri”. Strabon (69-19 î.Hr.), în Geografie, Cartea a VII-a, scrie amintind de traci: “Posidonius afirmă că luptătorii din Tracia sunt opriţi de credinţa lor să mănânce carne de vită şi aceasta este cauza pentru care ei nu se ating de carnea turmelor. Ei se hrănesc cu miere, lapte şi brânză şi duc o viaţă liniştită şi de aceea li se spune «theosefi» şi «capnobati», adică cei ce îi adoră pe zei şi care nu se hrănesc decât cu aer”. Claudius Aelianus, din Italia, de la Peneste (în jurul anului 200 î.Hr.), în Despre animale, Cartea a II-a, scrie şi el: “Dintr-o anume scriere am aflat că în Sciţia există albine şi că acestea nu se tem de frig. Iar sciţii nu vând miere străină, ci doar miere produsă în ţara lor, cu faguri cu tot”. Deci: pe teritoriul nostru existau albine. Avea dreptate Herodot! Cei trei autori menţionaţi mai sus, care au suferit grele influenţe ale culturii greceşti din bazinul mediteranean, atestă că mierea era folosită în hrana locuitorilor actualului teritoriu al României. Se practica un comerţ serios cu miere şi ceară între români spre grecii din coloniile lor din bazinul Mării Negre, ca şi între localnicii din zona noastră. Aceste concluzii au determinat, mai târziu, adică în zilele noastre, căutarea de alte dovezi şi vestigii care să dovedească continuitatea acestei nobile profesiuni, albinăritul. Ce găsim noi la Muzeul de arheologie din Constanţa, fostă colonie grecească? Mai întâi, o amforă grecească din secolele IV-III î.Hr., descoperită la Mangalia, vechiul Callatis. Forma acestui obiect, asemănătoare cu a multor alte exponate din aceeaşi sală a muzeului, cu o capacitate de patru sau cinci litri, are o particularitate: o ştampilă pe una dintre torţi, ştampilă dreptunghiulară, cu o inscripţie pe două rânduri, care atestă provenienţa sa din Thasos. Pe rândul de sus scrie clar numele Nicodemus, negustorul proprietar, iar pe cel de jos – Thasos, numele portului grecesc de la strâmtoarea Dardanele. Între cele două înscrisuri apare ca simbol o albină. Pecetea are dimensiuni reduse (3,5/3 cm). Lămuritor vin V. Canarache, cu lucrarea sa Importul amforelor ştampilate la Istria (Editura Academiei, Bucureşti, 1957), apoi Peceţile amforice de la Thasos de Antoine Anne-Marie Bon (Paris, 1957), un catalog englezesc cu reproduceri ale unor peceţi asemănătoare, cu albine, realizate după 12 amfore sau fragmente de amforă descoperite în porturile greceşti Thasos, Chios, Sinope, Heraclion, Rodos, Heghespolis şi Nauson, datând din secolele IV-III î.Hr. Recent, la Abineşti, lângă Mangalia (fostul Callatis), s-a găsit, de asemenea, o amforă (din anii 320-200 î.Hr.) cu o pecete circulară, cu o albină (la fel ca şi celelalte albine de pe alte peceţi, prezentând detalii morfologice exterioare extrem de riguroase) în jurul căreia este scris numele Atenipu, probabil tot proprietar. De ce să fi ales aceşti proprietari albina ca simbol? Desigur, din două motive: 1) albina le era foarte bine cunoscută grecilor, ca şi dacilor de pe litoralul Pontului Euxin, unde, desigur, se practica apicultura, şi 2) comerţul cu miere era sigur înfloritor, amforele nefolosind la altceva decât la transportul mierii din teritoriile colonizate către cele ale locuitorilor care se ocupau cu acest comerţ. Condiţiile istorice grele pe care le-au traversat aceste ţinuturi ale noastre, migraţia popoarelor, războaiele, au distrus mare parte din documentele şi urmele materiale referitoare la începutul Evului Mediu. Pentru a se contura mai bine această perioadă istorică, s-a apelat la arhivele străine, cu ajutorul cărora s-a stabilit că, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, atât genovezii, cât şi veneţienii, navigatori neobosiţi, făceau comerţ în condiţii deosebit de avantajoase cu două oraşe bine ştiute la acea vreme: Chilia – vechiul Licostromion şi Cetatea Albă – vechiul Thyras, ambele la gurile Dunării, Primul traversa Moldova şi lega Marea Baltică de Marea Neagră prin Cetatea Albă, iar al doilea – care traversa Valahia – lega Europa Centrală de ţările aparţinând civilizaţiei greco-bizantine şi mediteraneene prin Chilia. Într-o anumită perioadă, negustorii genovezi exercitau şi o dominaţie politică asupra zonei. Surse documentare din secolul al XIV-lea, descoperite recent, ne oferă o şi mai bună ocazie de a reliefa câteva aspecte necunoscute, referitoare la contribuţia Ţărilor Române la aprovizionarea Bizanţului. Concret, este vorba de registrul notarului genovez Antonio de Podenzolo de la Chilia, de fapt, un fragment bine conservat la Arhivele de stat din Genova, care cuprinde un mare număr de acte notariale întocmite în oraşul dunărean între 25 octombrie 1360 şi 9 iunie 1361. Actele sunt contracte comerciale şi maritime. Cele mai multe sunt scrisori de trată (33), acte de vânzare (29), mandate (12), preţuri (7), contracte ale societăţilor (4), acte privind identificarea unor imobile (20), câteva recipise etc. Prin toate acestea, registrul notarial al lui Antonio Podenzolo prezintă un interes deosebit mai ales prin ceea ce ne interesează pe noi, prin referirile la agricultură şi la comerţul cu produse apicole. Printre produsele comercializate figurează grâul, sarea, peştele, lâna şi vinul. Mierea şi ceara figurează pe locurile 2 şi 3, după grâu. În registru apar frecvent numele unor negustori greci: Ianis Zapos, Ianis Francopolos şi Ianis Vassilikos, domiciliaţi la Adrianopol, dar având case de comerţ la Constantinopol. Un document datat 27 aprilie 1361, arată că Marino d’Isola declară că a primit de la genovezul Antibre d’Opizzi de Monelia bani în schimbul furnizării în termen de trei săptămâni a opt “cantarii” (un “cantarium” de miere echivala cu 150 de livre genoveze sau cu 47,512 kg). Era deci, vorba de 380 kg de miere. În registru mai figurează încă patru contracte având ca obiect cumpărarea a 113,5 cantarii de miere, ceea ce înseamnă 5.384,693 kg, deci o cantitate destul de importantă. Cumpărătorul era un locuitor al Chiliei, armeanul Sarkis, care exporta marfă pe piaţa din Pera, la Constantinopol. Timp de secole, ceara verde românească era renumită pentru calităţile ei deosebite şi era cunoscută sub numele de ceară “bogdanică”, după numele lui Bogdan Voievod al Moldovei. De foarte mult timp, palatele din Constantinopol şi din alte oraşe europene erau luminate cu lumânări din această ceară, afirmându-se că prin arderea acestor lumânări aerul era purificat şi parfumat, poate datorită propolisului pe care îl conţineau. Într-un act datat 2 februarie 1361, din registrul notarului genovez, un locuitor din Chilia, Ion Coşina, declară că a primit o sumă de bani în “aspri” din partea lui Gioffredo Marocelo, cetăţean genovez, în schimbul căreia se obligă să-i livreze acestuia, înainte de 1 mai, un cantarium şi jumătate de ceară, deci mai mult de 71 de kilograme. Prin alte acte înregistrate la 8 şi 24 aprilie acelaşi an, acelaşi negustor, Antibre d′Opizzi de Monelia cumpără ceară, 2,5 cantarii (118,799 kg), de la locuitori din Chilia. Pe atunci, partea de nord a Dobrogei era acoperită de păduri şi vii renumite. Sarea venea de la salinele Ocnele Mari din Oltenia, cerealele şi lâna vândute la Chilia veneau din sudul Moldovei, toate produsele care făceau aici obiectul comerţului erau produse româneşti tradiţionale, excedentare, care erau vândute în sud-estul european încă din antichitate. Pe linia stabilirii unor coordonate mai clare privind apicultura, un rol important îl au şi documentele emise de cancelaria voievodală a Ţării Româneşti, din epoca domniilor fanariote. Şase documente emise de domnii fanarioţi Mihai Racoviţă, Mihai Constantin Şuţu, Alexandru Ipsilante şi Alexandru Constantin Moruzi stabileau că cei o sută de stupi aparţinând bisericii luterane a saşilor din Bucureşti erau scutiţi de impozite, deşi atunci regimul fiscal era foarte sever. Saşii din Bucureşti fuseseră “contaminaţi” de pasiunea pentru apicultură de la români. Aceste documente sunt păstrate în arhiva Bisericii Luterane din Bucureşti, ele purtând semnăturile şi peceţile de care vorbeam. Vechimea şi importanţa apiculturii în sfera relaţiilor economice şi sociale arată clar că aceasta era o ocupaţie permanentă a unui popor muncitor, harnic şi inteligent, care a ştiut întotdeauna să pună în valoare condiţiile favorabile create de o natură generoasă.

Miedul sau hidromelul, este cea mai veche băutură fermentată, apărută cu mult înaintea celor din struguri, cereale sau fructe. După unele cercetări, vechimea acestei băuturi preparată din miere ar avea 6.000 de ani.

În epoca preistorică mierea a fost singura substanță dulce concentrată folosită pe scară largă în alimentație iar din cercetările arheologice miedul (hidromelul, vinul din miere) a fost prima băutură alcoolică fermentată apărută cu mult înaintea băuturilor obținute din fructele pomilor fructiferi, viță de vie și cereale.

Prepararea și folosirea hidromelului este amintită și în scrierile antice referitoare la geto-daci din surse romane dar și elene. Dacia, în care apicultura era dezvoltată, folosea mierea și celelalte produse apicole. Câteva mărturii ale istoricilor antichității arată că nivelul de cultură și civilizație al tracilor n-a fost egalat în antichitate pe întreg teritoriul european.

Câteva mărturii ale istoricilor antichității arată profilul poporului geto-dac și folosirea produselor apicole și al hidromelului.

Posidoniu afirma că “misii, neam Trac din dreapta Dunării, se feresc din cucernicie a mânca vietăți motiv pentru care nu se atingeau de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte și brânză, ducând un trai liniștit.” (Strabon, Geografia-în jurul anului 25-î. Hr.). “Locuitorii din Dacia sunt obișnuiți cu miere cu lapte și fier.” (Ptolemeu, Geografia -în jurul anului 150 d. Hr.).

“De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într-o câmpie a Banatului și am trecut peste mai multe râuri navigabile, dintre cele mai mari, după Istru, era așa-numitul Drecon, apoi Tigas și Tifisas. Pe acestea le-am trecut în bărcile de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruțe, deoarece locurile sunt mlăștinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare și anume în loc de grâu, mei, iar în loc de vin, mied după cum îl numesc localnicii.” (Priscus, sec.V. d.Hr.).

După ce marele preot Deceneu, colaboratorul apropiat al regelui Burebista, a poruncit să se distrugă plantațiile de viță de vie și să nu mai bea vin, poporul a continuat să prepare bere tracică sau mied întrucât aveau miere din belșug.

Tradiția folosirii miedului se păstrează în continuare la geto-daci chiar și în zona cucerită de romani, apoi la proto-românii din perioada de trecere la feudalism, precum și la urmașii din ținuturile românești.

Miedul este perparat din miere, apă pură de izvor şi fermenţi (must de struguri sau drojdie). Dar există mied cu diverse arome: de afine, soc, mure, inclusiv lavandă. Are un gust deosebit de plăcut şi multiple indicaţii terapeutice, fiind bogat în vitaminele B, minerale, aminoacizi – cărămizile din care sunt construite proteinele – și monoxid de azot care susține sănătatea sexuală.

Cuvântul românesc „mied” își are rădăcina etimologică în sanscritul „madhu” unde are sensul de miere sau dulce, dar totodată și de alcool. Găsim aceeași rădăcină sanscrită și în alte limbi indo-europene: greacă „methy”, slavonă „medŭ”, irlandeză „mid”, germană „met”, engleză „mead”, în daneză, norvegiană și suedeză „mjöd”, lituaniană „medus”. Strămoşii noştri cunoşteau miedul şi îl consumau încă de pe vremea dacilor antici, după cum ne lasă mărturie Ptolemeu (Geografia – în jurul anului 150 d.Hr) ”Locuitorii din Dacia sunt obișnuiti cu miere, cu lapte și mied.” În secolul III î. Hr. dacii exportau miere și mied.

O spune asta și naturalistul roman Aelianus în sec III î. Hr. Băutura zeilor sau “melikraton”, cum îi zicea Homer, cucerește Europa, pornind din inima Daciei. Miedul se prepara pe la sfârșitul verii ori în primele zile ale toamnei, când, după obicei, erau “sacrificați’ stupii bătrâni. Împletiți din nuiele, stupii nu rezistau mai mult de câțiva ani. Când începeau să se rupă albinele erau roite în stupi noi, iar mierea era stoarsă. Fagurii rămași după stoarcere se puneau într-un vas mare de lemn, plin cu apă curată. Se acopereau cu un capac împletit din nuiele și se lăsa la fermentat aproximativ o lună. Mierea și polenul se dizolvau încet în apă, în vreme ce ceara învechită întreținea fermentația. Băutura avea gust acrișor, pișca la limbă și era ușor alcoolizată. Dacii (și mai tarziu românii și protoromânii) i-au spus: mied. Și așa i-a rămas numele.

Mulți dintre autorii antici amintesc de acest mied, băutura cea mai populară a antichității după vin. Însă mărturii despre mied avem și în epocile următoare, în evul mediu timpuriu, dar și spre finalul acestuia.

Despre consumul de mied al moldovenilor din secolul XVII, aflăm de la cronicarul și arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669): “…pentru noi domnul a pus să ni se dea, în zilele de miercuri și vineri din post și în timpul acestei prime săptămâni, bere și mied, căci în toată această țară nimeni nu bea apă goală, afară doar de câțiva.” Antonio Maria Gratiani nota, pe la 1564, despre moldoveni: „De vin nu duc lipsă, dar folosesc mult miedul, ca unii ce au miere multă”.

În urma numeroaselor studii aparținând unui institut londonez, s-a concluzionat că acest amestec de miere, apă pură și polen este un adevărat cocktail de vitamine, enzime și hormoni naturali. Acesta este miedul – o băutură alcoolică slabă, obținută prin fermentarea mierii amestecate cu apă și polen, ce grăbește vindecarea rănilor.

S-a discutat însă că nu ar fi doar o simplă băutură alcoolică slabă, ci unul dintre cele mai vechi remedii, stimulente, reîntineritoare și afrodisiace cunoscute, mergându-se până la a fi considerat elixirul tinereții, el redând pofta de mâncare, pofta de viață și acționând contra sterilității. S-au făcut referiri chiar la o tinerețe veșnică, obținută prin consumarea în combinații cu anumite ierburi care creșteau la poalele munților Himalaya. Ca medicament era pretuit ca preventiv impotriva ciumei.

Simbolistica licorilor încadreazã hidromelul în categoria celor dătătoare de nemurire. Este băutura zeilor de pe lumea cealaltă şi băutura care se serveşte la ospețele rituale. Pe de altă parte, mierea simbolizeazã prospețimea, claritatea, adevărul. Este totodată principiu fecundator, izvor de viață şi nemurire, hrana care oferă ştiința, după cum ne amintim şi din tradiția lui Pitagora, care s-ar fi alimentat doar cu ea.

Astăzi, apicultura cunoaște un adevărat regres, iar numărul albinelor este în continuă scădere. Faptul se datorează, în mare parte, și folosirii pe scară largă în agricultură a unor insecticide ce dăunează albinelor. Oamenii nu vor să înțeleagă rolul colosal al albinelor pentru umanitate. Fără albine nu există polenizare, iar fără polenizare nu există hrană.

Cât despre mied, băutura zeilor antici, începe încetișor să revină în atenție după ce prepararea sa părea o tradiție aproape pierdută. În țara noastră există și câțiva producători privați, iar unul dintre aceștia este Claudiu Popa, din Timișoara, miedul produs de el având chiar un nume cu rezonanță: Mied dacic.

MARI M.

Musaios- tracul care a compus primele imnuri orfice

Strabon considera că ,,muzica în întregimea ei era socotită tracă și asiatică, ba și cei care s-au ocupat de vechea muzică erau tot traci, adică Orfeu, Musaisos și Thamyris.”

Ca şi în cazul lui Orfeu sau Linos, despre Musaios, poetul trac născut în Pieria (regiune aflată în sudul Tesaliei, la nord de Beoția) nu se ştie nimic sigur, părând o fiinţă ce descinde de-a dreptul din legendă. Lexicograful Suidas spune că ar fi fost fiul lui Antiphemos şi al Selenei, alţii însă spun că ar fi fost fiul lui Orfeu, al lui Linos sau chiar al lui Eumolpos, deşi, de cele mai multe ori, acesta din urmă este considerat a fi fiul lui Musaios. Pare că el ar fi venit din Pieria la Athena, trecând în prealabil prin Beoţia, şi, spun autori antici, că pentru mult timp mormîntul său ar fi putut fi văzut pe o colină din faţa Acropolei.
Conform lui Suidas, Musaios ar fi fost discipolul lui Orfeu şi care mai târziu i-a ordonat şi i-a îngrijit opera. Împreună cu fiul său Eumolpos, ar fi fost adepţi înflăcăraţi ai misterelor Demetrei din Eleusis. În acelaşi timp, se afirmă despre el că ar fi fost și prezicător, că ar fi dat unele oracole.

Legenda acreditată de biograful său, Aristoxenos, pretinde că a fost fiul lui Antipliemos sau al lui Eumolpos şi al Selenei. Cu soţia sa Deiopeia, a avut un fiu, un alt Eumolpos, autorul ceremonialului de iniţiere în misteriile din Eleusis. Toate aceste personaje legendare au nume semnificative, menite să ateste calitatea de ,,iniţiat” şi de ,,cântăreţ” a purtătorilor lor. Personajului i se atribuia însuşirea de muzician, „fiul Muzelor”, ale cărui compoziţii aveau o putere miraculoasă de a vindeca bolnavii. De asemenea, era înfăţişat drept un neîntrecut magician. Pe alocuri i se atribuie rolul de a fi introdus în Attica misteriile de la Eleusis. Iubit de zei şi de Muze, Musaios ar fi fost înzestrat de Boreas, spune legenda, cu darul de a zbura.
I se atribuiau o serie de lucrări, printre care o theogonie în trei părţi, o carte de sfaturi către fiul său Eumolpos, câte un imn către Dionysos şi Demeter pentru lycomizi. Tradiţia spune că de acestea s-a îngrijit acel misterios Onomacritos căruia, Pisistrate i-ar fi încredinţat redactarea şi îngrijirea operelor lui Orfeu şi Musaios. Din ceea ce s-a păstrat în operele altor scriitori aflăm că opera atribuită lui Musaios constă din poeme în versuri cu conţinut orfic ca Theogonia (Platon, Prot. 316 D; Statul 363 C), Supoziţii (Lex. Suda), Soluţii, Iniţieri, Purificări, Imni (Pausanias I, 22, 7), Descrierea Titanilor (Scholii la Apollonios din Rhodos III, 11, 79), ca şi alte mituri, după cum, probabil, şi Oracole (Herodot VII, 6; VIII, 96; IX, 43; Aristofan, Broaştele 1033).
Pentru a releva câteva informaţii despre viaţa şi opera celui care a fost considerat uneori rivalul, alteori egalul lui Orfeu voi reda câteva fragmente din diverşi autori antici:
DIODOR DIN SICILIA IV 25, 1 „/ Herakles/ a sosit la Athena şi a participat la Misterele din Eleusis, pe vremea cînd Musaios, fiul lui Orfeu, era îndrumătorul şi mai-marele ceremoniei.”
SCHOLII LA DIONYSOS THRAX. P. 183, 10. „Unii spun că Musaios e descoperitorul literelor, el cel născut din Metion şi Sterope, după Orfeu. ”
ARISTOTEL, Historia animalum, Z 6.563 a 18. „Vulturul dă naştere la trei ouă, din care însă cloceşte două, aşa cum se arată şi în versurile rostite de Musaios:
El care dă naştere la trei, cloceşte două, iar de unul nu se îngrijeşte.”
CLEMENS, Stromata VI, 5. „Pe când Musaios scria:
Aşa cum întotdeauna măiestria e cu mult mai bună decât puterea, Homer spune: „Nu este mai bun, etc.” / Il. XXIII, 315/, Din nou Musaios, compunând:
5.Aşa cum pământul roditor dă naştere frunzelor;
şi pe unele le veştejeşte în copaci iar pe altele le face să crească
tot astfel desfăşoară el în roată şi neamurile şi seminţia oamenilor. ”
PAUSANIAS, X, 911. „Atenienii sunt de acord că înfrângerea de la Aigospotamoi n-a fost lucru curat. Într-adevăr ei ar fi fost trădaţi pe bani de către conducătorii armatei, iar Tydeus şi Adeimantos ar fi primit daruri de la Lysandros. Şi ca dovadă a afirmaţiilor lor, ei aduc oracolul Sibylei…pe celelalte însă ei şi le amintesc din oracolele lui Musaios:
Şi asupra atenienilor se abate o furtună sălbatică
Din pricina mişeliei conducătorilor. Se va ivi însă o oarecare mângâiere;
Fără îndoială, ruina-vor aprig cetatea, dar vina şi-o vor ispăşi aceia.”

Scholiile la SOFOCLE, Oed. Col. 1053. Unii susţin că si Eumolpos ar fi născocit ceremonialul de iniţiere care se săvârşeşte anual la Eleusis în cinstea Demetrei şi a Korei. Andron3 [FGrHist. 10, F, 13, I, 163] în această privinţă, scrie că nu acest Eumolpos ar fi descoperit ceremonialul de iniţiere, ci cel de-al cincilea descendent al lui Eumolpos; căci din Eumolpos s-a născut Keryx, fiul acestuia a fost Eumolpos, fiul lui Eumolpos a fost Antiphemos, iar fiul lui Antiphemos a fost poetul Musaios, iar Eumolpos, cel care a făcut cunoscute iniţierile şi a fost preot, este fiul acestuia din urmă.

SBRVIUS, VERG., Aen. VI, 667. Acest Musaios a fost teolog. A trăit după Orfeu şi există diferite păreri despre el : unii pretind că este fiul Lunei, alţii, al lui Orfeu al cărui discipol se constată că a fost. Căci în cinstea acestuia (adică a lui Musaios) a scris (Orfeu) primul său poem, ce se cheamă Crater.

DIN THEOGONIA LUI MUSAIOS, CĂRŢILE I, II, III

Kerii (Rostock, 1898). Schol. la APOLLONIOS DIN RHODOS III, 1179. în cartea a treia a Descrierii Titanilor” Musaios spune că regele Cadmos a plecat de la sanctuarul din Delfi călăuzit de o junincă.

CLEM., Stromat. VI, 25 (II, 442, 3 St.). Sustrăgând în întregime scrierile altora, ca şi cum ar fi fost ale lor proprii, le-au răspândit, aşa cum a procedat Eugamon din Cyrene, care și-a însuşit în întregime de la Musaios cartea Despre Thesproţi. Onomacritos, un poet din a doua jumătate a sec. VI î.e.n. A fost chemat la Atena de Hippatchos, fiul lui Peisistratos, căci a descoperit introducerea unui oracol apocrif, de către Onomacritos, în colecţia de Oracole atribuită lui Musaios. Falsul a stîrnit mare vâlvă, dându-i-se importanţă politică.

PAUSANIAS X, 5, 6. Există la eleni un poem cu titlul de Eumolpiag; aceste versuri sînt atribuite lui Musaios, fiul lui Antiphemos. în ele stă scris că oracolul de la Delfi aparţine în comun lui Poseidon şi Geei si că aceasta din urmă dă si oracolele.

PHILOD., De piet. l, p. 31 G. Dar, după câte se spune, capul lui Zeus a fost despicat de Hephaistos, potrivit însă lui Eumolpos, sau acelui poet care a compus Eumolpia, despicat i-a fost de Palamaon. Schol, la P i n d a r, Ol. VII, 66. în versurile lui Musaios se spune că Palamaon a izbit capul lui Zeus când acesta a dat naştere zeiţei Atena.

PHIUJD., de piet. 137, 5, p. 61 G. I, la unii autori se spune că din Noapte şi din Tartar se trag toate ; la alţii, că din Hades şi Eter. Autorul care a compus Titanomachia spune că din Eter, iar după Acusilaos toate celelalte s-ar ivi din Chaosul primar, în cărţile atribuite lui Musaios stă scris că mai întîi au fost Tartarul şi Noaptea, în cartea a doua a lucrării lui Chrysippos, (Despre natură), cele puse pe seama lui Orfeu şi a lui Musaios… au tendinţa de a se conforma opiniilor acestora. Şi în cartea a doua a aceleiaşi lucrări spune că Noaptea este cea dintîi zeiţă.

Schol. la Apollonios din Rhodos III, 1. în lucrările atribuite lui Musaios sunt înfăţişate două generaţii de Muze : generaţia Muzelor mai vârstnice, contemporane cu Kronos, şi generaţia Muzelor mai tinere, născute din Zeus si Mnemosyne. (Muzele „mai vârstnice” sînt socotite a fi cele aparţinând regiunii Pieria, din Tracia sudică; cele mai „tinere” sînt Muzele beoţiene, născute în împrejurimile Helikonului, ţinutul de baştină al lui Hesiod. Primele sînt legate îndeosebi de mitul lui Orfeu şi de cultul dionysiac; celelalte treceau drept slujitoare ale cultului apollinic.)

III, 1377. Astfel de apariţii (ale stelelor căzătoare) Musaios pretinde că ele se ivesc înălţându-se din Ocean si se sting în Eter. Stelele despre care vorbeşte Musaios au fost numite de Apollonios, în mod convingător, „scăpărări de lumină”.

ARISTID., Orationes 41. Prin urmare, să punem pe seama lui Orfeu, a lui Musaios și a vechilor legiuitori Imnurile şi povestirile despre zeul Dionysos. Cf. Pap. Berol. 44, 2. (Beri. Klassikertexte, v. l, 8; l B, 15 a), sub puterea inspiraţiei divine, a (compus acele imnuri) pe care Musaios le-a aşternut în scris, după ce a făcut unele mici îndreptări.

PAUSANIAS IV, l, 5. Aşadar, în această ţară, primii regi care au domnit au fost Polykaon, fiul lui Lelex şi al Messenei, soţia lui Polykaon. Iar această Messene a sosit din Eleusis. Caukon, fiul lui Kelainos, fiul lui Phlyos, aducând de acolo misteriile Marilor Zei. Atenienii pretind că Phlyos însuşi era fiul Geei. Cu această părere concordă şi un imn al lui Musaios, compus pentru preoţii Lycomizi, în cinstea zeiţei Demeter. (Toată această înşirare de personaje mitologice are drept scop să stabilească filiaţia şi răspândirea misteriilor Demetrei. Polykaon, colonizatorul Messeniei (sud-vestul Peloponesului), trece drept cel care a împământenit celebrarea cultului zeiţei Demeter în Pelopones. S-ar părea că Musaios a fost invitat să inaugureze evenimentul, prin compunerea unui imn.)

LYSIAS, Discours, „Les Belles Lettres”, Coli. Bude”, voi. II, p. 237. Musaios, poet apollinic, trecea drept unul din cei mai renumiţi compozitori de imnuri sacre. Şi-a desfăşurat activitatea în preajma altarului de la Eleusis.

Antiope, fiica fluviului Asopos, era o nimfă. Iubită de Zeus, ea a avut doi fii, pe Amphion şi pe Zetos. A fost una din primele slujitoare ale cultului zeiţei Demeter la Eleusis, căreia poetul i-a închinat cîteva imnuri.


Se mai spune despre Musaios, dincolo de statuarea sa fermă în reflexia teologală, că ar fi imaginat, pentru prima dată, fabuloasa temă specifică gândirii greceşti după care diversitatea lumii provine din Unu iniţial şi s-ar reîntoarce, odată cu pieirea, în acelaşi Unu. Acest mod de a pune problema prefigurează gândirea ioniană aşa cum va apărea ea la Thales, Anaximandru şi Anaximene.

Mai multe nu putem spune despre Musaios. Ca şi Orfeu, el se ascunde sub vălul pe care Chronos îl ţese peste memoria fiilor săi. Nu putem însă să nu ne întrebăm ce legătură ar putea fi între numele anticului poet și imnograf Musaios cu anticul nume al râului Buzău, care era tot Musaios.

MARI M.

Mărgelele din chihlimbar și sticlă din altarul de la Peștera Cioclovina cu apă

Mărgelele din chihlimbar și sticlă datează de la finalul epocii bronzului (1350-1200 / 1150 î. Hr.) și au fost descoperite în Peștera Cioclovina cu Apă din Munții Șureanu, județul Hunedoara. Ele sunt parte a unui tezaur de sanctuar ce însumează peste 7600 de artefacte, identificat inițial, în 1953, printr-o descoperire întâmplătoare a speologului Traian Orghidan, urmată de cercetări arheologice în 1953, apoi în 1969-1975, 1979-1990 și 2016. În 1974, în circumstanțe necunoscute, speologul Ică Giurgiu, a descoperit artefacte aparținând acestei depuneri preistorice.


Sanctuarul din Peștera Cioclovina cu Apă a atras ofrande foarte bogate și variate (obiecte din bronz, articole exotice, ceramică, psalii din corn și ofrande de carne), care au fost depuse în trei locuri consacrate, sub semnul unui „izvor de divinitate”. Cantitatea, calitatea și valoarea unică a artefactelor descoperite într-o zonă europeană temperată, dar și alte elemente (cum ar fi posibila ridicare a altarelor) indică nivelul foarte dezvoltat al unor practici de cult. Pornind de la faptul că aproape toate ofrandele sunt obiecte de podoabă purtate de femei sau elemente care decorează harnașamentele cailor, poate fi luată în considerare ideea că aici a fost venerată o nimfă sau o nimfă asociată cu o altă zeitate, în ambele cazuri existând și o legătură cu caii. De asemenea, nu ar fi exclusă o posibilă prezență a componentelor oraculare. Dintr-o asemenea perspectivă, se crede că practicile rituale excepționale care au avut loc în această peșteră o plasează în sfera manifestărilor de cult colective interregionale (în care elitele, inclusiv femeia, au jucat un rol dominant).


Este plauzibilă ipoteză că avem de-a face cu un tezaur acumulat treptat, prin depuneri multiple de ofrande într-un spațiu sacru reprezentat de peșteră. De asemenea, se remarcă faptul că unele mărgele de sticlă și chihlimbar au fost aduse de la distanță mare, ceea ce indică faptul că sanctuarul nu a avut doar un rol local, ci a fost vizitat de pelerini. Rezultatele unor cercetări în domeniul preistoriei sticlei au relevat legăturile dintre civilizațiile din Mesopotamia și Egipt și epoca bronzului târziu din România, Germania și Danemarca. Aceste studii, bazate și pe analize din eșantioane de sticlă din mărgele din Peștera Cioclovina cu Apă, deschid o nouă perspectivă asupra schimbului pe distanțe lungi din era preistorică, mărgelele de sticlă provenind din Mesopotamia, în timp ce chihlimbarul din care erau executate alte piese provenea din nordul Europei.

În urma analizelor s-a concluzionat existența unor rute comerciale stabilite, care se extindeau din Nordul Europei către Europa Centrală și Mesopotamia, în urmă cu 3300 de ani, rută ce a fost denumită sugestiv de către cercetători „Drumul sticlei”, mai vechi cu 1000 de ani decât renumitul „Drum al mătăsii”.



Peştera Cioclovina se numără printre atracţiile Parcului Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, o rezervaţie care cuprinde şi siturile cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. În peştera săpată în munte de apele izvorului Ponorici au fost găsite urme de locuire din prima epocă a fierului, dar şi un craniu uman vechi de circa 30.000 – 40.000 de ani (homo sapiens sapiens).

În colecțiile MNIR se păstrează actualmente 31 de mărgele de chihlimbar cu numere individuale de inventar, respectiv 32 de coliere, acestea însumând 2000 de piese; în ceea ce privește mărgelele din sticlă, se păstrează actualmente 12 asemenea artefacte cu numere individuale de inventar, precum și 4 șiraguri, toate însumând 1000 de piese. Cele mai interesante dintre acestea au fost prezentate în expoziția „Originile Europei. Civilizații preistorice între Carpați și Dunărea de Jos“, din 2019 – 2020,de la Muzeul Le Grand Curtius din Liège, Belgia, în cadrul festivalului EUROPALIA.

Ca altă particularitate a peșterei, ar mai fi de amintit că aici a fost descoperit cel mai mare monocristal din România, măsurând 113 cm, dar și un nou mineral fosfatic, căruia i s-a dar numele de Ardealit.

MARI M.

Oina, sportul nostru național, moștenit din strămoși

Apariţia jocului de oină este foarte greu de precizat, pierzându-se în negura vremurilor. Există numeroase elemente lingvistice care ne fac să afirmăm că variante ale acestui joc se practicau încă de pe vremea dacilor şi erau strâns legate de păstorit. Există locuri în spaţiul românesc – localităţi şi ape- cu numele de Oina, Oineşti, Oinacu, Hoina asemeni celor din Marea Britanie, Rugby şi Badminton care au dat denumirea celor doua sporturi arhicunoscute. Sunt însemnări în toate provinciile româneşti care atestă faptul că se practicau jocuri cu mingea mică de-a lungul veacurilor evului mediu. Oina era cunoscută în toate ţinuturile ţării sub denumiri care se mai păstrează şi în prezent precum „lapta lungă”, „matca mare” sau „hâlca” în părţile Blajului, „fuga” în zona Sibiului, „de-a patru să stăm” la Alba Iulia, „hopaciu” la Dej, la Braşov „baciul” şi „de-a lunga”, la Suceava „hopaciu” şi „hapucul”, în Maramureş „ţicul”, ,,de-a mingea’’, iar în Muntenia şi Moldova i s-a spus multă vreme „hoina”. Desi a avut denumiri diferite de la un ţinut la altul, jocul nu manifesta deosebiri esenţiale în ceea ce priveste modul de desfășurare, fondul structural al acestuia fiind asemănător

Dacă existența oinei pe vremea dacilor pare doar o ipoteză, primele certitudini cu privire la existenţa oinei pe teritoriul românesc apare într-un hrisov pe care a fost pusă pecetea voievodului Vlaicu Vodă. Se întâmpla în anul 1369, când domnitorul, spun cărturarii vremii, a încercat să scoată din monotonie atmosfera de la curte şi şi-a pus cavalerii şi domniţele să joace un joc folosind o bâtă cu care să lovească o minge.

Mult mai târziu, aproape de sfârşitul secolului XIX, intelectualul român Spiru Haret face demersuri pentru instituţionalizarea oinei. El conferă sportului tradiţional caracterul de joc sportiv. După reforma din învăţământ a lui Spiru Haret s-au făcut demersuri pentru ca oina să devină un sport obligatoriu în şcoli, mai ales în cele de băieţi. Abia în anul 1898, la Bucureşti, se organizează și primul Campionat Naţional de Oină. Din cele peste 20 de echipe care au participat la această competiţie, câştigătoare a fost echipa Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila.

Devenind un adevărat fenomem social în perioada 1899 – 1938, oina se impune hotărâtor şi domină viaţa sportivă, profesorii de educaţie fizică, sprijiniti de autoritati, fiind principalii promotori ai răspândirii şi perfecţionării continue a jocului de oină. Intens practicat, jocul de oină a evoluat permanent atât sub aspect tehnic, tactic, al regulilor de joc cât şi al cadrului organizatoric de desfăşurare a competiţiilor.

Regulamentul jocului se instituţionalizează fiind publicat în Monitorul Oficial în anul 1912 şi tot atunci se înfiinţează şi „Federaţia Societăţii Sportive din România” , în cadrul căreia funcţiona şi „Comisia de oină”. Mai târziu, în anul 1932, se înfiinţează şi Federaţia Română de Oină, instituţie care funcţionează şi în zilele noastre. În 1949, proaspătul regim comunist instaurat la Bucureşti, înfiinţează „Comisia centrală de oină”, instituţie al cărei scop era acela de a forma antrenori şi arbitri pentru oină.

Fie că au jucat sau că au evocat-o în operele literare care i-au făcut cunoscuţi, intelectualii români s-au asigurat că dragostea pentru oină a conaţionalilor lor va dăinui în timp. Unul dintre scriitori pasionaţi de oină a fost I. L. Caragiale, care ar fi relatat în câteva dintre operele sale mai puţin cunoscute publicului amintiri despre modul în care juca oină. Pasionat de oină ar fi fost şi Barbu Ştefănescu Delavrancea care juca oină în mahalalele din Bucureşti. De asemenea, Petre Ispirescu a publicat în revista „Columna lui Traian” câteva dintre variantele de joc ale oinei.

Foarte populară în urmă cu aproape două secole, oina a cunoscut un regres după 1990. Dealtfel, chiar și eu îmi amintesc că la orele de sport, în vremea când eu eram în școală, adică prin anii 1970-1980, se învățau regulile de bază și se făceau mici demonstrații de oină.

Iată câteva informații referitoare la jocul de oină: jocul se desfăşoară pe un teren plat si pe cat posibil acoperit cu gazon între două echipe formate din 11 jucători , pe durata a două reprize nelimitate în timp, cu o pauză de 5 minute. În prima repriză o echipă se află la „bătaie”, iar cealaltă la „prindere”, în repriza a II-a echipele schimbându-şi rolurile. În oină se utilizează ca materiale de joc o minge din piele şi un baston din lemn. Mingea este confecţionată din opt triunghiuri din piele, cusute între ele pe interior, fiind de regulă, umplută cu păr de porc sau de cal. Aceasta are dimensiuni diferite pentru jocurile de seniori şi juniori. Jocul se desfășoară pe un teren cu o lungime de 70 m și o lățime de 32 m pentru seniori, respectiv de 58 m și 26 m pentru juniori II. Jucătorii de la „bătaie” bat mingea cât mai lung şi încearcă să obțină puncte, apoi se apără de loviturile adversarilor la trecerea prin culoare. Jucătorii de la „prindere” urmăresc să lovească adversarul cu mingea pentru a obține puncte. Punctele realizate de către fiecare echipă în cele două reprize, la „bătaie” şi la „prindere” se adună. Echipa care cumulează cele mai multe puncte este câștigătoare. Jocul de oină este condus de doi arbitri, fiecare având sub observaţie anumite spaţii ale terenului. Pentru alegerea terenului, arbitrul va arunca căpitanului primei echipe trecute pe foaia de arbitraj, bastonul celeilalte echipe, iar acesta îl va prinde cu o mână de la jumătate în jos. Căpitanul celeilalte echipe va apuca bastonul deasupra mâinii acestuia şi apoi prin repetarea procedeului se va ajunge la capătul bastonului. Căpitanul care va ajunge primul la capăt (astfel ca bastonul să fie prins cu cel puțin patru degete – fără degetul mare) are dreptul să aleagă prinderea sau bătaia. Pentru cei care doresc informații detaliate legate de jocul de oină se poate consulta site/ul Federației Române de Oină.

Deși era aproape în pragul dispariţiei după 1990, eforturile Federaţiei Române de Oină de a o salva au fost eficiente în acest sens. Sperăm să nu se piardă nici în viitor.

MARI M.

Coloana cerului- de la menhir la Coloana lui Brâncuși

Încă din zorii omenirii una dintre problemele ce au preocupat și au frământat mintea umană a fost legătura cerului cu pământul. Astfel, imaginea mitică a susținerii cerului pe coloane este una universal atestată, funcția sacră a coloanei devenind definitorie în planul spiritualității populațiilor din preistorie și continuându-se de-a lungul istoriei omenirii.

În spațiul locuit de strămoșii noștri preocupările privind cultul coloanei au fost demonstrate în plan arheologic în urma descoperirilor făcute, dar reminiscențele lui se pot observa până în zilele noastre, acestea reflectându-se în cultura populară după cum au observat mai mulți etnologi în baza cercetărilor pe care le-au efectuat. Romulus Vulcănescu este unul dintre ei și și-a expus rezultatele în cartea „Coloana cerului”, dar și în cadrul altora.

Descoperirile arheologice nu fac altceva decât să confirme ceea ce, în fapt, ne transmite mitologia sau cultura populară. Ele ne dau o confirmare a existenței unui cult religios, însă doar cultura populară ne face să înțelegem și experiența sacrului trăită de om încă din preistorie, prin ceea ce el ne spune despre această experiență, adică tocmai aceste creații populare transmise din generație în generație. Sacrul- aşa cum a dovedit M. Eliade – este ireductibil şi inerent fiinţei umane.

Cultul Coloanei cerului sau Axis Mundi cum mai era numită s-a dezvoltat în principalele culturi pastorale și tribale fiind preluate apoi, cu anumite modificări ce însă nu i-au schimbat esența, în culturile succesive.

Jung este primul care a teoretizat existenţa unor arhetipuri, acestea fiind modele de comportament („patterns of bebavior”) instinctuale, preexistente. Fenomenul care se numește spirit se fondează deci, pe existenţa unor imagini autonome primitive, preconştiente, care sunt prezente în constituția psihicului uman.

O primă reprezentare a cultului Coloanei a fost menhirul. Menhirul este un simbol al perfecțiunii și al vieții eterne,un comandament divin ce stabilește o normă în viața omului. Menhirele se așezau în puncte cu mare concentrație energetică,ținându-se cont de ceea ce astăzi cunoaștem ca rețeaua și nodurile Hartmann.Ele erau o legătură între cer și pământ,legătură intensificată de faptul că cea mai mare parte a lor se aflau în corespondență cu cursuri de apă subterană.Rolul lor era de a prelua informațiile pe care Universul le transmitea ,retransmițându-le și distribuindu-le pe pământ,dar în același timp și de a strânge informațiile energetice de pe pământ spre a le transmite în Univers.Energiile menhirelor pot fi simțite.Apropiind palma la 4-5 centimetri de suprafața menhirului și mișcând-o ușor,paralel cu suprafața sa se pot percepe curenți de aer(spirale de energie) unul în urcare și altul în coborâre (pământ-cer; cer-pământ).

În cartea „Degli steli” profesorul arheolog Archinti ne spune:”Istoria și descrierile călătorilor antichității, ca și arheologii moderni, au semnalat existența unei imense cantități de monumente brute, mai primitive decât toate monumentele cele mai frumoase ale antichității”. Aceste monumente se regăsesc oriunde există amintirea unei vechi civilizații.

Menhirele le întâlnim și la noi, acesta fiind centrul din care au iradiat vechile culturi. Ele pot fi întâlnite în special între Prut și Nistru, așa după cum reiese din mai multe surse documentare și după cum încă se mai văd unele urme. S-au mai gasit câteva în Transilvania și vreo două în Dobrogea. Însă,după cum spuneam,cea mai mare concentrație este pe teritoriul actualei Republici Moldova, formând un aliniament, apreciat ca reprezentând borne de marcaj pe direcția est-vest. Însă presupunerea este că ar fi făcut legătura între centrele spirituale ale lumii străvechi.

Despre acest aliniament de menhire se știa însă de mult timp, însuși Dimitrie Cantemir amintind despre el în „Descrierea Moldovei”, capitolul IV („Despre ținuturile și târgurile Moldovei”- ținutul Lăpușnei): ”Prin urmare, cetatea cea mai de seamă din acest ținut este Lăpușna, așezată pe râușorul cu același nume, unde se află doi pârcălabi rânduiți de domn să grijească de nevoile ținutului. Pe lângă aceasta (cetate) se află pe râul Bîcu (Bîcului; de la bîc= taur sau a da bîca= a nu reuși), Chișinăul, un târgușor de mică impotanță. Nu departe de el se vede un șir de pietre foarte mari așezate în linie atât de dreaptă de parcă ar fi puse de mâna omului. Dar ce mă împiedică să cred aceasta este atât mărimea pietrelor, cât și lungimea traseului pe care se află, căci unele au trei sau patru coți pe fiecare latură a unui pătrat, iar șirul lor se întinde dincolo de Nistru, spre Crimeia”.

B. P. Hașdeu ne-a lăsat un amplu și bine documentat studiu al Cheilor Bîcului. Dar au mai vorbit despre ele și poetul Constantin Stamate și Alexandru Hașdeu, tatăl lui B. P. Hașdeu, care ne spune și că aceste pietre sunt jumătate îngropate în pământ și că „localnicii răpesc treptat aceste pietre care le sunt de trebuință, așa că lucrarea este amenințată de a ajunge peste puțin la nimicire totală”.

De asemenea Spătarul Millescu navingând prin defileele cu numeroase cataracte din bazinul superior al fluviului Enisei, nota că acolo există un număr de douăsprezece stânci înalte, toate începând cu numele de Bâk (Bâk Tatarskoi, Bâk Vâmdomski, etc), cu aspect de megaliți naturali sau antropici, plasate în locuri strategice, având adesea gravate coduri-mesaje imagistice, paleosimboluri (cruci, săbii scurte, oameni înarmați, scrieri necunoscute).

Autori antici greci, între care Apollodor din Atena (180 î. Hr.) credeau că aceste coloane ajung până în India. Spătarul Millescu arată că menhirele existau în Asia Centrală la cel mult una-două zile de mers.

Așadar, până la urmă, aceste menhire ar reprezenta marcajul unei căi de circulație, concluzie la care a ajuns și căpitanul rus Zasciuk, dar și specialiști de la Institutul de Istorie din București: ”Centrele spirituale ale lumii străvechi, cu toate distanțele mari dintre ele, greu de străbătut, erau, logica presupune, într-un contact aproape permanent, legăturile doctrinare făcându-se des pentru acele vremuri. Dovadă, esența aproape unitară a concepției tuturor spiritualităților străvechi începând cu Rama sau poate și mai vechi, cu Crishna, Buda, până la Mahomed”.

Iar spiritualitatea din zona carpato-danubiano-pontică nu putea fi ruptă de celelalte centre, ea fiind tocmai izvorul lor, nucleul din care celelalte au luat ființă.

O legatură importantă, asupra căreia nu mai pot fi dubii, este cea dintre spiritualitatea carpato-danubiano-pontică și cea indiano-tibetană, iar pe lungul traseu din Transilvania, Caucaz și estul Mării Caspice, această construcție megalitică formată din menhire poartă mai multe nume: Calea Sacră, Cheile Bîcului (dacă bîc înseamnă bou este chiar semnificativ, deoarece taurul a fost unul dintre primele simboluri spirituale ale divinității, simbol al forței și fertilității masculine), Drumul (Calea) Zeilor, Scitici Triumphi, Exampaeos, Solitudinile Sciților , Termini Liberi Patris etc.

Nicolae Densușianu referindu-se la denumirea de Termini Liberi Patris ca însemnând „Cele ce-L privesc pe Tatăl Ceresc”, o consideră calea sacră a Hyperboreenilor.

Tinând cont de faptul că o cale sacră conduce spre un ceva sacru,aș avansa ipoteza că dacă acea cale avea o legătură și cu un centru din Crimeea, grotele rupestre de la Mangup Kale pot reprezenta tocmai acest centru, găsind astfel explicație și pentru simbolul Sri-Yantra (simbolul Energiei Universale) prezent pe pereții acestora. Găsim astfel explicația și pentru numele muntelui unde se află aceste grote: Muntele Tatălui (numite apoi Babadag și Babu Khan, nume ce au aceeași semnificație). Și nu trebuie cercetat prea mult, căci există câteva menhire și în Crimeea, în apropierea satului Rodnikovoye din Valea Baidar. Sunt numite menhirele Sletskaya, iar în momentul de față în picioare se mai află doar trei. Un al patrulea a fost descoperit în urma săpăturilor. Cu siguranță timpul va mai aduce la suprafată și altele. Și încă un lucru de care să ținem cont este că, în Crimeea, până în secolul VII î. Hr. au fost menționate triburile getice ale cimerienilor și trerilor, atât de către poetul grec Calinos (secolul VII î. Hr.), cât și de către Herodot.

Dacă menhirul este asimilat ideii de coloană a cerului, înșiruirea unor astfel de coloane ce formează o cale sacră se încadrează mitului susținerii cerului pe coloane sau stâlpi. Iar acest mit al susținerii cerului pe coloane ne duce cu gândul la faimoasele Coloane ale lui Hercule, ce nu se puteau afla decât în zona în care au luat naștere toate aceste mituri și culturi ale coloanei.

Ce informații avem în acest sens? Că în antichitate Gadira, era o insulă mai sus de Ruşava, denumirea sa provenind de la Strâmtoarea Gaditană sau Coloanele lui Hercule, denumirea străveche a Cazanelor Dunării denumire foarte asemănătoare cu românescul grădină. De fapt această insulă se numea până nu de mult Ogradina după cum ne spune Stefan Bizantinul, putând fi identificată cu insula Ada Kaleh aflată acum sub apele Dunării.

Dar, pe lângă Coloanele lui Hercule mai avem un exemplu de coloane pe care se sprijină cerul. Și mă refer aici la misterioșii stâlpi din Țara Luanei, Stâlpii Tainiței, cei despre care se spune că ar fi porți către o altă lume, ceea ce se încadrează perfect conceptului de legătura a pământului (materia) cu cerul (spiritul).

Înaintând în timp cultul coloanei poate fi observat atât datorită unor descoperiri arheologice cat și în cultura, creațiile populare.

Semnificativă în ceea ce privește descoperirile arheologice este Coloana de la Căscioarele, aparținând culturii Boian, 4800- 4700 î. Hr., datată însă de Marija Gimbutas la 5300 î. Hr. Această coloană făcea parte dintr-un sanctuar ceea ce indică cu atât mai clar rolul sacru al acesteia. Coloana are o înălțime de aproximativ 2 metri și un diametru de 43 centimetri și are pictate pe un fond ocru 22 de benzi înguste verticale(22, numărul maestru, numărul destinului), pe care sunt înscrise 7 șiruri orizontale de câte 7 perechi de triunghiuri afrontate (7 făcând și el parte din numerele sacre, fiind considerat numărul perfecțiunii divine sau al desăvârșirii, atribuinndu-i-se, deci, semnificația de cifră a divinității; Pitagora o considera motorul vieții, unirea spiritului cu materia, adică exact funcția atribuită coloanei, de a uni cerul cu pământul). Dar, la Căscioarele, s-a descoperit și o a doua coloană, înaltă și aceasta de circa 2 metri, cu un diametru mai mic, de 12-14 centimetri, pictată doar cu o bandă lată de culoare ocru, ce se răsucea elicoidal de sus în jos, fondul fiind de culoare roșie.

Cultul coloanei se poate observa și pe o serie de altare cum ar fi cel de la Trușești, aparținând culturii Cucuteni, la care în partea inferioară se observă două grupuri de câte trei stâlpi (sub forma unor idoli antropomorfi) dispuși de o parte și de alta a idolilor din partea superioară. La același altar mai există incă două grupe de câte trei coloane-idoli dispuși deasupra și dedesubtul orificiului central al altarului. Se consideră că în cazul altarului de la Truşeşti este reprezentată credinţa incipientă a legăturii dintre Pământ – simbolizat de Zei.a Mamă şi Cer – reprezentat de idolul masculin. Coloanele vin să întărească această idee. În antichitatea orientală numeroase sanctuare babiloniene (de la Nippur, Larsa, Sippar) erau denumite „Dur-an-ki”, adică „legătura Între Cer şi Pământ”. Și în cazul sanctuarului de la Parța, aparținând culturii Turdaș- Vinca, se poate observa același cult al coloanei. Exact în centrul așezării în care se afla sanctuarul 1 de la Parța, la jumătatea axei N-S se găsea o mică coloană de lut, ce a fost însă distrusă la ridicarea sanctuarului 2. O parte a coloanei a fost înfiptă în pământ, păstrându-se sus masa unui altar din sanctuarul 2. Era din pământ nears (diametrul aproximativ 18-20 cm), înălţimea fiind apreciată în comparaţie cu coloana de la Căscioarele. În acest sanctuar, cultul coloanei, pare a fi legat și de cultul lunii – pe coloanele (sau stâlpii) din interior apar coarne de consacraţie- dar implică şi totemismul, la coloane fiind ataşate coarne de taur sau leucranii.

În aceeași categorie a cultului coloanei ca legătură între pământ și cer s-ar putea încadra și reprezentările de tip scară, această reprezentare fiind comună unui număr mare de culturi şi civilizaţii. Scara reprezintă trecerea simbolică de la un nivel la altul, o imagine a schimbării unui mod de existenţă cu un altul, superior. Reprezentarea motivului simbolic al scării este bine atestată în zona carpato-danubiană, încă din paleolitic. În peştera de la Gaura Chindiei, printre alte picturi rupestre a fost desenată o scăriţă alături de o pasăre. Şamanul, în timp ce urcă treptele stâlpului „întinde mâinile, ca o pasăre aripile” şi ajuns în vârf strigă: „Am atins cerul, sunt nemuritor!” În cazul desenului din peştera Gaura Chindiei, alăturarea celor două simboluri ar putea fi dovada afirmațiilor de mai sus.

În neo-eneoliticul carpato-danubian există mai multe fragmente ceramice având pictate pe ele motivul scării în cultura Turdaș-Vinca, dar și în Precucuteni.

Scara, în toate culturile tradiţionale (în epoca veche, în antichitate, ca şi în evul mediu – vezi scara ca mijloc de urcare la ceruri la Sf. Ioan Scărarul – sec. VI d.Chr.) este asimilată simbolului Axis Mundi fiind unul din modurile rituale de a ajunge la Cer. La traci, spune M. Eliade că preotul-rege poate urca până la zei pe o scară rituală. Aceeaşi scară se regăseşte şi în misterele Mithraice. Ea are şapte trepte, corespunzând celor şapte Ceruri.

Un alt simbol ascensional este arborele. Verticalitatea, rădăcinile aflate în pământ şi coroana îndreptată spre Cer au făcut posibilă asimilarea sa ca Axis Mundi – susţinător al Cerului. Pentru români, bradul a fost cel care în principal a asumat această valență de Arbore al lumii, Axis Mundi. Cele mai vechi reprezentări de brazi sunt cele din peştera-sanctuar de la Gaura Chindiei, unde motivul bradului este redat de 7 ori singur şi de două ori în pereche. Redarea brăduțului se poate observa şi pe ceramica neolitică de tip Turdaş- Vinca, pe cea precucuteniană sau Cucuteni, iar de aici va trece în epoca bronzului şi a fierului intrând apoi – ca simbol major – în perioada istorică, menținându-se în cultura populară până în zilele noastre.

Legătura Arborelui Vieţii cu Centrul Lumii şi cu concepţiile arhaice cosmogonice este ilustrată la peştera Gaura Chindiei de cercurile desenate în vârful brăduţilor. Cercul – figură geometrică sacră – exprimă centrul, pe plan cosmic simbolizand cerul în opoziţie cu pătratul care e simbolul pâmântului. Cosmosul, în multe tradiţii mito-poetice e considerat o sferă (grafic, un cerc) dincolo de limitele căruia se află haosul.

Simbolismul lui Axis Mundi este strâns legat de simbolul Centrului. Construcția centrului nu se făcea numai în ordinea „spațiului” ci şi a „timpului”. Templul sau sanctuarul nu devenea numai centrul Cosmosului ci şi cadranul indicator al „Anului sacru”, adică al timpului. Omul „primitiv”, ca şi omul preistoric probabil, nu putea trăi decât în Cosmos, adică într-un teritoriu care a fost creat de fiinţe supranaturale. A cosmiciza un teritoriu înseamnă a-l consacra, a-l sanctifica, iar locul este consacrat atunci când este posibilă comunicarea cu lumea zeilor. Această concepţie religioasă poate fi descifrată în imagistica cosmologică, în simbolismul locuinţei şi în riturile de orientare şi construcţie ale unui mare număr de populaţii aparţinând unui mare număr de culturi.

Dar, această concepție străveche a fost dusă mai departe de tradițiile populare, de țăran, ca om al pământului și deopotrivă al cosmosului, care nu concepea să trăiască în afara acestei legături permanente dintre pământ și cer, pentru care exista întotdeauna și în orice atât un spațiu sacru, precum și un timp sacru.

Coloana cerului transpusă în Arborele cosmic sau Arborele lumii o putem găsi chiar în universul domestic al ţăranului român, mai exact, în imaginea furcii pe care se pune caierul de lână pentru a fi tors. El ne apare în imaginea furcii sub forma a şapte romburi frumos ornamentate, care se termină cu un vârf de brad stilizat. Cele şapte romburi simbolizează cele şapte ceruri din vechile culturi şamanice. Această simbolistică prezentă pe furca de tors este impresionantă şi extrem de bogată, deoarece pe aceste furci mai apar trasate Calea Lactee, simboluri solare, vămile văzduhului, etc.

De asemenea, Arborele Vieţii sau al Lumii îl descoperim pe covoarele ţărăncilor noastre, pe ii, pe ştergare, pe feţe de masă, pe farfuriile şi olurile de lut, pe ulcioare, în crestăturile decorative în lemn. Îl regăsim totodată reprezentat pe porţile maramureşene sub forma funiei, ca Ax al Lumii, dar şi sub forma romburilor înlănţuite. Aceste romburi puse cap la cap, care apar peste tot în arta populară românească sub forma unor coloane, sunt denumite de unii specialişti „ţâţânile lumii”. Această succesiune de romburi are poate cea mai mare frecvenţă în arta populară românească, regăsindu-se aproape pe orice obiect ieşit din mâinile ţăranilor noştri.

Marele respect pe care îl aveau ţăranii români pentru acest „Arbore” se relevă şi din obiceiul ciobanilor care rămâneau câteva luni pe munte, departe de sat, obişnuind ca în lipsa unui preot să-şi aleagă un brad căruia să i se spovedească. Bradul ales, avea menirea să-i poarte păcatele mărturisite la Dumnezeu, la Cer, şi să-l cureţe pe cel care se spovedea.

Sculptorul Vida Gheza spunea că ţăranii maramureşeni înainte de a tăia un copac îi aduceau ofrande horincă şi colaci, jucând şi cântând în jurul lui. Astfel, ei îşi cereau iertare copacului pentru că urmau să îl taie, să-i producă suferinţă, dar şi să întrerupă legătura pe care acesta o realiza cu Cerul, cu Divinul.

Arborele, cu funcțiile sale de Coloană a cerului este prezent în întreaga viață a omului tradițional, însoțindu-l în toate momentele importante ale vieții sale, de la naștere și până la moarte. La nașterea, de obicei a unui băiat, se obișnuia să se planteze un brad în curtea casei. La nuntă se puneau la stîlpii porții brazi împodobiți, ce în unele locuri, urmau a fi purtați până la biserică. În general, la moartea unui tânăr necăsătorit, în anumite zone din țară, se aduce un brad numit „stâlpul sau sulița mortului”. Și ar mai fi de amintit și stâlpii funerari cu păsări din Țara Loviștei, rămășiță a unui vechi cult dacic ce s-a păstrat până pe la începutul secolului XX în aproape tot sudul Transilvanie, dar și în câteva locuri din Bucovina, urmele acestor nemaifiind însă vizibile decât în Țara Loviștei.

Călușul, socotit ca o practică magico-rituală, conține și el elemente amintind de Coloana cerului. Astfel, avem acea prăjină pe care se leagă steagul călușarilor, legarea steagului presupunând un ritual anume. La legarea steagului, până la a trece la acțiunea propriu-zisă, călușarii fac jurământul lor, pe marginea gârlei, cu capul prăjinii unde se va lega steagul îndreptat spre răsărit, în timp ce călușarii ce prestează jurământul stau și ei cu fața tot spre răsărit. Iată, mai exact cum are loc ritualul după legarea steagului la capătul prăjinii: „Steagul este legat de vătaf şi de ajutorul acestuia. Mutul stă în genunchi la coada prăjinii cu sabia pe umăr. Căluşarii ridică steagul culcat (în poziţie orizontală) pe umeri. Primul merge vătaful. Mutul este la coadă. Ultimul care ţine steagul de coadă este stegarul. Vătaful dă fiecăruia pelin şi usturoi în gură şi muzicanţilor şi mutului. Steagul se ocoleşte de 3 ori pe muţeşte, pe rând, de către toţi (incluzând muzicanţii). Când trec pe lângă steag se şterg la gură cu ştergarul. „Nu vorbeşte nimeni până nu ridicăm steagu’. Când ne ştergem la gură cu prosopul ie un jurământ foarte tare.” (Fieraru Ion). După înconjurare, steagul este înmuiat în apă de trei ori. „Dacă bagi în gârlă prosopu’ şi udă pe fieştecare se zice: ceea ce curge pe gârlă să curgă pe fieştecare.” (Fieraru Ion) Steagul se ridică pe bâte în sus. „Îl ţin pe bâte, apoi îl aruncă în sus şi strigă: „Ş-înc-odată iar aşa / hop, hop hălăi-şa / hop, hop hălăi şa ş-aşa, ş-aşa / Zi măi zi, hăi, hăi!”. Se strigă de trei ori. Muzica cântă. Jurământul se face cu steagul sus (în poziţie verticală) cu mâinile pe steag: „Jur ….”. Deci, atunci când se face jurământul, steagul e în poziție verticală, stabilind astfel acea legătură a pământului cu cerul, călușarii devenind parte componentă a acestei legături, intermediari ai unei lumi supranaturale, instrumente sacralizate cu puteri magice conferite de această forță ce leagă pământul cu cerul.

Rămânând în sfera tradițiilor, ca purtătoare ale unor arhetipuri și simboluri, nu putem să nu ne gândim și la cetele colindătorilor care, până nu demult, erau nelipsiți de bețe sau bastoane cu care în timp ce colindau, la anumite intervale, băteau în pământ. Era acesta un mod de a lua contact cu forțele și energiile pământului, ce prin invocațiile din colindele străvechi sau prin însăși colindători, le puneau în legătură cu cerul. La cetele feciorești din Transilvania există chiar obiceiul de a purta cu ele un brad, în acest caz această reminiscență a cultului coloanei sau Arborelui lumii fiind cât se poate de evidentă.

Desigur, nu se poate încheia fără a vorbi despre cel mai elocvent exemplu al persistenței cultului coloanei până în prezent, Coloana lui Brâncuși, acaeastă adevărată Axă a lumii.

Această „Axă a lumii,, nu aparţine spaţiului profan „ci spaţiului sacru, în care se poate realiza comunicarea cu Cerul sau cu infernul; cu alte cuvinte, un <Centru> este locul paradoxal al rupturilor nivelurilor, punctul din care se poate transcende lumea sensibilă. Dar prin însuşi faptul că se transcende Universul, lumea creată, se transcende implicit timpul, durata, obţinându-se prezentul etern itemporal” (M. Eliade).

Ca formă geometrică, lucrarea „Coloana Infinitului” este o înşiruire a unui singur motiv: un element romboidal numit de Brâncuşi „mărgea”. Astfel, acest şir de „mărgele” romboidale poate să sugereze uşor simbolismul axial de origine indiană al „Lanţului lumilor ” şi al lui „sutratma” care, ca un fir, străpunge şi leagă între ele toate lumile (manifestările). O astfel de lume poate desemna orice formă a manifestării, indiferent de natura sau mărimea ei; ea poate reprezenta de exemplu întregul cosmos sau doar umanitatea, sau chiar un singur individ uman, fiind în acelaşi timp „suflul” care le susţine şi le menţine, şi fără de care ele nu ar putea să aibă vreo realitate şi nici să existe în vreun fel (R. Guenon). Acest simbolism se bazează pe următorul text din Bhagavad-Gita: „ În mine sunt însirate toate (n.n.lumile) ca şirul de perle pe fir”. Cum în diferite forme tradiţionale simbolismul „lanţului lumilor” este rozariul (şiragul de mătănii), este evident faptul că fiecare mărgea reprezintă o „lume”. De asemenea,„formula pronunţată asupra fiecărei mărgele din mătănii corespunde…unei respiraţii, ale cărei faze simbolizează, după cum se ştie, crearea lumii şi resorbţia sa. Intervalul dintre două respiraţii corespunzând fireşte trecerii de la o mărgea la cealălaltă, şi în acelaşi timp unei clipe de linişte, reprezentată de un<pralaya>” (R.Guenon).

Este interesant de constatat din punct de vedere exterior se văd doar mărgelele rozariului, iar firul care le leagă şi le susţine este invizibil. Acest aspect este considerat foarte semnificativ, deoarece mărgelele reprezintă manifestarea, în timp ce „sutratma”, reprezentat prin fir, este în el însuşi nemanifestat. Se vede de aici importanţa primordială a firului, în cadrul simbolismului „Lanţului lumilor”, deoarece lumile nu sunt autentice dacă nu sunt străbătue de „sutratma”, adică de Creator. Cu toate că lumile sau stările care constituie manifestarea universală sunt în număr indefinit, ele sunt reprezentate totuşi prin numere simbolice(108 mărgele la rozariile din India şi Tibet, 99 la cele islamice etc.). Adaug şi faptul că axa este concepută simbolic şi ca „rază solară”, luminând lumile atunci când le străbate. Prin analogie, elementele romboidale  ale „Coloanei Infinitului” reprezintă mărgelele rozariului, iar axul intern firul (”sutratma”) acestuia. Deci fiecare mărgea romboidală reprezintă o lume, iar axa fiecărei astfel de mărgele nu este decât o porţiune a însăşi axei manifestării universale, şi în acest fel este stabilitatea efectivă a tuturor stărilor ce sunt închise în această manifestare.

Elementele (mărgelele) romboidale sugerează foarte bine că aceste lumi au fiecare câte un început, câte un maxim de dezvoltare şi câte un sfârşit (deci reprezintă un ciclu), iar sfârşitul unei lumi se constituie în acelaşi timp şi în începutul următoarei. Acest ciclu este de fapt legat de fazele „respiraţiei” Creatorului: pe inspiraţie o lume se creează ajungând la apogeu, pe expiraţie ea se depreciază, iar apneei pe vid îi corespunde distrugerea acesteia. Aşadar se poate remarca şi un simbolism temporar, asimilând lumile unor cicluri succesive, în care ciclurile (elementele sau mărgelele romboidale) anterioare reprezintă stările inferioare (ale unei stări de existenţă), iar ciclurile posterioare reprezintă stările superioare, ceea ce presupune că înlănţuirea lor trebuie concepută ca ireversibilă. Altfel spus, desfăşurarea manifestării cosmice se face într-un singur sens.

În concluzie, asimilând „Coloana Infinitului” cu un rozariu deschis la capete, ea ar putea simboliza atât „Şirul lumilor” (în care fiecare mărgea reprezintă o lume cu ciclul: (creaţie – apogeu – distrugere), cât şi Divinitatea sub aspectul ei creator (ca ax nevăzut ce susţine lumile), prin a cărei „respiraţie” se crează şi distrug lumile, asigurându-le în acelaşi timp continuitatea. În acest fel se reiterează şi tema unui Dumnezeu ascuns în Creaţia sa.

Galbenul strălucitor al „Coloanei Infinitului” datorat alamirii acestuia ar putea sugera şi epifania Divinităţii (sau mai scurt o teofanie) ca „Stâlp de lumină” sau „Stâlp de foc”. Acest fapt a fost consemnat mai întâi în cosmogoniile vedice: Brahman ca soare transformat în stâlp de lumină – şi deci în „Axă a Lumii” – care a sprijinit Cerul de Pamântul. Se cunoaşte de asemenea că în culturile arhaice însăşi lumina era o epifanie a Absolutului. Şi pentru crestini tema focului şi a luminii este asociată Divinităţii, atunci când ea apare oamenilor aleşi să o vadă.

Mai poate exista şi o altă interpretare a Coloanei ca „Stâlp de lumină” sau „Stâlp de foc”, şi anume aceea de reprezentare a energiei divine primordiale, numită de vechii hinduşi „Kundalini” (M. Eliade).

Numărul de 16 module ales deBrâncuşi pentru capodopera sa poate sugera şi el ideea de absolut, deoarece se ştie că în diversele tradiţii el simbolizează perfecţiunea. De exemplu la hinduşi semnificaţia respectivă provine de la fazele Lunii, deoarece în a şaisprezecea zi ea apare pe cer în perfecta ei plenitudine.

În creștinism rolul de Arbore al vieții a fost luat de cruce, ca simbol al morții și învierii, deci de regenerare continuă, dar și de legătură a pământului cu cerul. Același rol îl îndeplinește și troița.

Se observă astfel, că imaginea „Arborelui” este o permanenţă a spiritualităţii româneşti cu o simbolistică plurivalentă. Noi, cei de astăzi, încă avem nevoie de „imagini”, pentru că, așa cum spunea M. Eliade, „spiritul recurge la Imagini pentru a sesiza realitatea ultimă a lucrurilor (…) În existenţa cea mai ştearsă mişună simbolurile, omul cel mai realist trăieşte din imagini.”

La omul modern imaginaţia este secătuită din lipsa lecturii, a comunicării cu mediul şi cu semenii. Din această sincopă de imaginaţie, spun specialiştii, rezultă dramele lumii moderne, dezechilibrele profunde care apar în psihicul individual şi colectiv. Pentru că psihicul se hrăneşte cu imagini, cu simboluri şi mituri, acestea toate aducându-i bogăţie şi vioiciune.

Aşadar, ar fi păcat ca în mileniul trei să ne dezicem de imaginile, simbolurile şi miturile care au străbătut până la noi, întreaga istorie a umanităţii. Fără ele vom deveni mult mai trişti, mai săraci, mai pustii…

Purtăm în noi fiecare, un veritabil tezaur de imagini şi simboluri. Ţine de voinţa fiecăruia de a redeştepta aceste imagini pentru a le contempla în toată măreţia lor şi pentru a le descifra mesajul.

MARI M.

Bibliografie:

-Ștefan Dorondel,”Preistoria unui simbol: Coloana cerului”, Universitatea 1 decembrie 1918, Alba Iulia

-Mircea Eliade, ”Tratat de istorie a religiilor”, Ed. Humanitas, Bucrești, 1992

-Mircea Eliade, ”Imagini și simboluri”, Ed. Humanitas, București, 2013

-Romulus Vulcănescu, ”Coloana cerului”, în ”Miorița” nr. 4-5, Deva, 1998

-Cristofi Cerchez, ”Dacia preistorică și istorică” (redactata de Cristina Cerchez după manuscrusl lui Cristofi Cerchez, cu concursul arh. Lucian Teodossiu dupa manuscrisul arh. Cristofi Cerchez Bucuresti, 1 iunie, 1958)