Pentru țăranul de demult exista un rost în toate, căci tot ceea ce exista era din voia Creatorului, iar această voie trebuia respectată. Țăranul observa tăcut și apoi găsea o explicație pentru toate câte le vedea. Observațiile și explicațiile sale le fixa în legende, în basme, în datina ce se cerea respectată, lăsându-ne nouă zestre bogată, deși astăzi atât de ignorată. Pentru cine intră însă în acest univers vast, fiecare bucățică descoperită este motiv de fascinație și chiar de lămurire, de limpezire a propriului suflet.
Și fiindcă suntem deja bine intrați în toamnă să vedem puțin o legendă legată de toamnă și frunza de stejar, ca să ne lămurim cum vedea țăranul, într-un mod cât se poate de plastic, de metaforic, rostul frunzei.
Legenda spune că într-o zi s-a iscat un vânt năpraznic. Și atâta de puternic era că îndoia crengile copacilor mai-mai să le rupă, zdrăngănea ferestrele că păreau a sta să se spargă și ridica în slavă hârtiile și praful din drum. Nedumerită, frunza stejarului se uită la tatăl său și-l întrebă: „Dragă tată, o fi aceasta toamna despre care spuneai că trebuie să vină?Spune-mi, tată, ce este toamna?”
Și stejarul îi răspunse: „Draga tatii, toamna este cea de a treia fiică a anului. Ea coboară la vremea ei din înaltul cerului și atunci trebuie să-și primească alaiul și trena galben-arămie. Trena i-o veți face voi, frunzele, și veți așterne covor ruginiu peste întreaga fire, întreaga natură, munți, dealuri, văi și câmpii. Îndată ce coboară din înalturi își face apariția pe dealuri și începe a stropi împrejuru-i cu mănunchiul de ciumăfăi, binecuvântând pământul spre sporul în roade. De la ciumăfăi își ia și culoarea simbolică. Atunci, Soarele i se închină și coboară spre asfințit. Răcoarea se înstăpânește peste tot, iar sămânța se scutură. Frunzele îngălbenite se vor desprinde de ramuri, își vor lua locul în trena ei, vor așterne apoi covor pământului și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna. Diminețile vor fi întâmpinate de bruma rece, iar vântul va fi foarte neastâmpărat. Ei sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Vântul nestăpânit va sălta frunzele până-n înaltul cerului, jucându-se cu ele și făcându-le să danseze în aer. Apoi le va lăsa să se odihnească pe pământ. Voi, frunzele, vă veți supune Toamnei, părăsindu-vă tatăl ce v-a ținut atâta timp pe crengile sale și v-a putut apăra doar de adierile vânturilor blânde. Aceasta este însă legea naturii și ea trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o bucurie, căci e plină de roade”.
Abia ce termină de povestit când iată că se arătă pe dealuri frumoasa Toamnă. În juru-i era mulțime de fructe, miresme de crizanteme o învăluiau ca un abur, iar frunzele i se închinau, așternându-i-se în cale, ca apoi să-și ia locul în lunga-i trenă. Frunza era fericită că aflase ce este Toamna și care-i era ei menirea. Și, fascinată la vederea Toamnei, se împurpură, devenind mai ruginie decât era, se desprinse de tatăl său și plecă spre veșnicia ei.
Prin astfel de creații minunate a știut țăranul să-și exprime recunoștința față de acest anotimp al roadelor. Iar momentele importante ale toamnei le-a fixat, la fel ca și pe cele ale celorlalte anotimpuri, în sărbători, datini și tradiții. Sărbătorile erau cele mari, foarte importante, iar cele mai mici, patronate de mici divinități erau înțelese de comunitățile sătești ca „semne despre vreme”.
Pe aceste baze, între 29 septembrie și 14 octombrie, se ținea „vara lui Mioi” sau „vara lui Sânmihai”, dedicată în calendarul popular Sfântului Mihai. În această perioadă se aștepta o încălzire trecătoare a timpului, fiind o perioadă de intense munci agricole, când se finaliza strânsul recoltei și începeau să se facă pregătiri pentru următorul an agrar.
Referitor la „vara lui Mioi”, numită pe alocuri și vară târzie, există și o legendă. Aceasta spune că trăia în vremurile de demult un cărăuș sărac ce se numea Mioi. Având el mult de lucru cu cărăușia în timpul verii, s-a întors acasă toamna, dar grâul îi rămăsese netreierat. Atunci Mioi s-a rugat fiebinte la Dumnezeu să-i mai dea câteva zile de vară, să-și poată treiera și el grâul. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea. De atunci, la sfârșitul lui septembrie și o parte din octombrie, toamna este mai blândă, părând chiar că s-a întors vara. Căldura din aceste zile anunță de fapt „îngropatul verii”, ce are loc pe 14 octombrie, de Sărbătoarea Sfintei Paraschiva.
Din punct de vedere pastoral, ciobanii slobozesc berbecii în turmele de oi ca acestea „să se lege” spre a făta mai târziu mieii. Această perioadă mai era numită în stânele din Munții Apuseni, Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor.
Nunta Oilor își are în fapt începutul în jurul datei de 15 iulie, atunci făcându-se separarea oilor de berbeci. „Slobozirea” începe de Filipii de toamnă, dar se prelungește , de la stână la stână, cam până la Vinerea Mare dinainte de 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva. Pentru ca lucrurile să decurgă bine la „slobozire”, berbecii vor fi îngrijiți în mod special, în locuri proprii, spre a fi sănătoși și puternici. După cum spun bacii din Țara Zarandului, în „calendarul oilor” sărbătoarea berbecilor ocupă „ăl mai de samă loc, că numa’ așe om ave’ miei în primăvară”.
Interdicțiile prevăzute de această sărbătoare trebuiau respectate de toți ai casei spre a aduce în gospodărie „numai bine și belșug”. Cel mai important patron spiritual al sărbătorii era considerat Sfântul Apostol și Evabghelist Ioan, asimilat de către țărani ca unul dintre principalii protectori ai animalelor domestice, din acest motiv fiind numit de către ciobani și „Ioan al Oilor”.
În perioada reproducerii ciobanii trebuiau să păzească bine stânele de eventuale incursiuni ale lupilor sau urșilor. În acest scop ei respectau și anummite interdicții. În afară de muls și făcut brânză, alte munci nu mai făceau, fiind „rău de lupi și alte primejdii de boli”.
Un fapt inedit se petrece la unele stâni din apropiere de satul Măgura, comuna Certej. De Ziua Berbecilor, ciobanii stropesc în mod simbolic oile și berbecii cu un mănunchi de busuioc muiat în apă sfințită păstrată de la Paști, considerând „că-i bine pentru oi”, căci așa făceau în vechime bătrânii.
Sărbătoarea era respectată și de femei, care „nu lucrau cu acul, fusul și melița de cânepă, că or ieși oile sterpe și n-or face miei”. În unele sate din zona Orăștiei se credea că „nu e bine să țeși cu roșu și să împletești la lână,că ți se îmbolnăvesc berbecii, iar de-ți intră astăzi un bărbat în casă atunci mieii născuți or fi numai berbecuți”.
O altă interdicție, în mai toate satele de munte, era ca să nu se lucreze marți seara, să nu căpieze oile. În alte părți nu se împrumuta sare sau oțet la vecini, după apusul soarelui, fiind primejdie de lupi pentru oi. Ciobanii nu vindeau produsele oilor de Nunta Oilor ca nu cumva să le moară oile sau berbecii.
Se zicea că dacă în această zi (Nunta Oilor) oaia sare și zburdă, până la sfârșitul toamnei va fi vreme urâtă și va fi frig.
Cea mai mare parte din aceste credințe și tradiții, astăzi nu se mai respectă, sau se respectă însă nu cu strictețe. Doar bătrânii mai țin la ele zicând : „Așe-i calendarul nost’ îi timpul nost’, cu bune și cu răle să știi când să ari, să sămeni și să culegi, altfel lumea-i cu fundu’ n sus, dară buna împărțală îi de la Domnu’ Dumnezău”.
MARI M.
Bibliografie:
-Marcel Lapteș, „Anotimpuri magico-religioase”, Editura Corvin, Deva, 2011
-„Tradiții și obiceiuri românești”, Editura Flacăra, București, 2012
-Agenția Zonei Montane, „Datini, tradiții și obiceiuri în luna septembrie”
Cezar Bolliac, la fel ca mulți alți patrioți români a fost împotriva aducerii unui străin pe tronul românesc și a scris o serie de articole în care a criticat cele ce se întamplau în țară, cu concursul nemijlocit al liberalilor. Dar, mai grav era faptul că se încălca flagrant Constituția din acea vreme. Iar noi, citind astăzi despre ce se întâmpla atunci, ne dăm seama că istoria se repetă, legea supremă a țării fiind încălcată și azi la fel ca în alte vremuri. Unul dintre articolele scrise de Cezar Bolliac pe această temă este și “Împămîntenirea principelui de Hohenzollern” scris în 10 mai, 1866, pe care îl voi reda în continuare.
“Alta s-a mai ivit acum, altă idee nouă au mai născocit fabricanții de idei, alta idee mai absurdă decît toate ideele care au ieșit din capetele lor: să dea împămîntenirea principelui de Hohenzollern, să-i dea împămîntenirea după ce l-au numit domn.
Apoi o astfel de împămîntenire se dă ea numai așa, de un guvern provizoriu cu o adunare anonimă, contra căreia protestează chiar membri ai guvernului prin organul cel mai guvernamental, prin foaia proprie a guvernului? Pentru că s-a dat împămîntenirea d-lui Vegezzi Ruscalla, italian care a muncit zecimi de ani ca să facă în Europa cunoscute originile noastre, drepturile noastre, țara noastră, literatura noastră, se poate da împămîntenire oricui și oricum, fără nici o rațiune și fără nici o formalitate? Apoi, chiar prin aceasta, a voi să dați împămîntenirea străinului pe care l-ați numit domn, nu recunoașteți voi înșivă că un străin nu poate fi domnul romînilor? Apoi adunarea aceasta de porunceală în cea mai mare parte a ei, nu va avea pe nime într-însa care să rîdă la o așa propunere? Care sînt serviciile ce a făcut Romîniei principele de Hohenzollern? Este acest nume popular în Romînia ca al domnului Ruscalla, Girardin, etc? S-a reclamat această împămîntenire de către recunoștința publică, de către romînii care au aflat despre faptele sale neinteresate? Sînt destule titlurile acestui principe pentru noi,- că este amicul domnului Brătianu; pentru că spună oricine de a mai auzit vorbindu-se de numele acestui principe în Romînia pînă acum o lună de zile, cu întoarcerea domnului Ion Brătianu în țară din călătoria sa de turist după principi disponibili cu almanahul de Gotha în mînă?
De unde mai ieși și această idee cu care mai amețesc marafetliii (om șiret, viclean- n. a.) pe oamenii cei simpli care n-au avut timpul și ocaziunea a se gîndi adeseori la asemeni afaceri politice?
Dura-va mult șirul acestor comedie? Această adunare, în care au putut să se strecoare cîțiva bărbați maturi și cu amorul patriei, nu va fi oare în drept să pună un capăt și să ceară guvernului a scoate pe oameni din aceste frămîntări, din aceste rătăciri, care pot să ducă la adevărata pieire?
Noi tot nu credem serioasă astă idee, dară pentru că am văzut atîtea idei nesebuite adoptîndu-se de către oameni care pînă acum se socoteau oameni serioși în țară, ne temem să nu își ia și această idee un corp de care să se impare (aici, cu sensul de a se agăța- n. a.) impostura spre noi sacrificări, spre recrutare de noi victime.
Deci, spre știința tuturor celor care nu știu: articolul 13 din Convențiune prescrie hotărît și fără echivocitate că domnul Romîniei trebuie să fie romîn, născuți moldoveni sau munteni; trebuie să fie de 35 ani împliniți; trebuie să aibă venit în pămînt de 3000 galbeni pe an; trebuie să fi servit în funcțiuni înalte ale țării 10 ani, sau să fi făcut parte în vreo adunare.
Întrebăm noi, care pe drept cuvînt am primit cu aclamările cele mai sincere Convențiunea, pentru care d. A. C. Rosetti, deputat pe atunci, era încîntat, și pe care d-lui, librar-editor, s-a grăbit cel întîi s-o tipărească cu amoare în mii de exemplare, pe care le vindea 7-8 sfanți exemplarul; întrebăm dacă această Convențiune era rea, antinațională, pentru ce făcea și atunci d-lui un așa comerț cu lucruri antinaționale? Întrebăm pe d. C. A. Rosetti, numai pentru ca să-și treacă marfa, ca să facă cișit (vînzare- n. a.) la prăvălie striga la toți trecătorii că cine nu-și cumpără și nu învață pe dinafară Convențiunea nu e romîn, nu are patrie? Pentru ce coalițiunea invoca cu atîta spargere de inimă susținerea Convențiunii cînd s-a atacat de către Cuza în părțile ei cele oligarhice și antinaționale?
Oricare naturalizare, p-a mică sau p-a mare veți oferi-o majestății ce vreți să creați, nu-i poate fi de nici un folos și va mai adauge un ridicul asupra voastră, care nu recunoașteți nici datinele, nici natura, nici religiunea, nici legile țării voastre; care după ce ați vîndut opinca iarăși privilegiului, arvuniți și țara întreagă străinului! Cărui străin?- germanului? Germanului de care se cutremură toată rasa latină, cu care este în rezbel perpetuu toată rasa latină de 2000 de ani fără întrerupere!
Apartenența etnică a triburilor de daci liberi care au locuit în partea de nord și nord-est a Daciei, poate fi dovedită cu prisosință pe cale arheologică. Astfel, cultura Lipița, ai cărei creatori sunt considerați costobocii, este o cultură prin excelență dacică, fapt subliniat de toți cercetătorii buni cunoscători ai materialului arheologic.
Descoperirile arheologice ajută și la localizarea costobocilor, o problemă controversată și greu de rezolvat doar pe baza izvoarelor literare antice. Aria de răspândire a culturii Lipița cuprinde bazinul superior și mijlociu al Nistrului și cel superior al Prutului, respectiv regiunile Stanislav, Lvov și Cernăuți, din vestul Ucrainei, incluzând deopotrivă Maramureșul (istoric) și Bucovina. Izvoarele istorice din faza mai veche (sec. I î. Hr.- sec. I d. Hr.) își găsesc analogii în așezările de tip Poiana- Răcătău- Tinosul, iar cele din faza mai nouă (sec. II- III d. Hr.) în cadrul culturii carpice, unele deosebiri explicându-se prin situarea culturii Lipița la periferia lumii geto-dacice.
Așezări ale costobocilor sunt atestate în mai toate formele de relief. Totuși, se poate observa o dispunere a acestora în apropierea surselor de apă, a terenurilor propice pentru cultivat și pășunat și zonelor bogate în resurse naturale.
Mare parte din acestea erau nefortificate, însă arheologii au concluzionat că au existat și excepții, respectiv localități apărate de valuri de pământ și șanțuri, precum cele de la Zempli și Malaja Kopanja. Asemeni celorlalte neamuri geto-dace, costobocii construiau locuințe de tip bordei, fie la suprafață, fie semiîngropate. De asemenea, anexele acestora sunt specifice culturii dacice și sunt reprezentate prin vetre de foc și cuptoare, gropi de provizii, precum și ateliere meșteșugărești.
Ocupațiile costobocilor se înscriu între practicile generale ale neamului geto-dac, respectiv, creșterea animalelor, agricultura, meșteșugurile și comerțul. Ateliere unde se prelucra fierul au fost cercetate la Remezevčiah (regiunea Lvov), Malaja Kopanja și Zemplin, iar cele destinate realizării obiectelor ceramice la Zemplin, Malaja Kopanja și Podvinogradovo (sec. I î. Hr.-sec. I d. Hr.), Berezovo și Luzanka (sec. II- III d. Hr.).
Dintre obiectele ceramice descoperite de arheologi în aceste situri, și nu numai, putem aminti: oale-sac, oale-borcan, străchini, fructiere, căni, tăvi, vase de provizii, decorate cu linii lustruite, dispuse în rețea. Au fost descoperite și vase cu decor liniar pictat, cu cafeniu pe fon alb.
Prelucrarea fierului în atelierele costobocilor este relevată și de descoperirea unor brăzdare de plug, securi, coase, râșnițe, foarfeci, cosoare, clești, dălți, creuzete, tipare, cuie, crampoane, fusaiole, greutăți, lustruitoare, iar ca arme: vârfuri de lance și de săgeți, scuturi, cîmăși de zale sau pinteni.
Cultura materială a costobocilor a suferit de-a lungul timpului unele influențe externe, atât celtice, romane sau germanice, cât și carpice.
Incinerația, ca rit funerar practicat de costoboci, este atestată în urma descoperirilor arheologice de la Zemplin, Lipița de Sus, Zvenigorod- Goeva Gora, Zvenigorod- Livada Velikac, Bolotnoe și Grinev. Mormintele diferă, ca tehnică de realizare, în funcție de apartenența socială a celui înhumat. Astfel, au fost cercetate unele morminte tumulare, bogate în inventar, ce aparțineau unor căpetenii locale. Tumulii despre care vorbim, o particularitate a culturii Lipița, au dimensiuni de aproximativ un metru înălțime și 10-12 metri diametru, fiind organizați în cadrul necropolelor, în grupe, după criterii familiale și de clan. Unii tumuli prezintă construcție de piatră în interior. Î n interiorul acestor construcții funerare se puneau resturile defuncților împreună cu diferite piese de vestimentație, arme, unelte,podoabe, ceramică sau ofrande. Alteori, resturile umane incinerate erau puse în urne și depuse în mici gropi. Într-un tumul putea fi depus un singur defunct sau mai mulți. Acest rit funerar s-a perpetuat în cadrul culturii Lipița, de la vest către est, la sfârșitul sec. Al II-lea d. Hr., odată cu deplasarea, pe aceeași direcție, a costobocilor, în timpul războaielor marcomanice sau a conflictelor cu romanii din 173-174, genralizându-se, în spațiul menționat, în sec. al III-lea d. Hr.
Costobocii (numiți și Koistobokoi, Coisstobocensis) au fost unul din triburile dacice care au rămas independente până la sfârșitul sec. III d. Hr.
Atestați de Dio Cassius și de Ptolemeu printre cele 15 triburi dace, costobocii au apărut distinct în istorie după cucerirea unei părți din Dacia de către romani, ca fiind un trib al dacilor liberi, deci necuceriți de romani.
Majoritatea istoricilor au argumentat originea dacă a costobocilor, dar unii consideră totuși că originea acestui trib situat la nord de Dacia romană, ar fi incertă. Au existat și opinii privind o origine germanică, sarmato-scitică sau chiar slavă a acestora. Dar, caracterul daco-tracic al costobocilor este sigur spune și Mullenhoff, care afirmă despre costoboci că nu puteau fi în niciun caz slavi, deoarece în acea perioadă (sec. II d. Hr.) slavii nu se aflau în acea regiune.
O inscripție descoperită la Roma (Muratori, 1039) atestă un rege al costobocilor numit Pieporus. Orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporus, ar fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon, etc.
Pornind de la rădăcinile indoeuropene ale numelor dacice, cuvântul costoboci ar însemna ʺstrălucițiiʺ.
Interpretând hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de daci costoboci: costobocii ʺtransmontanoiʺ, în extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava, și costobocii din Dacia Romană. Atributul de transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai spre a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În lucrarea sa ʺGeticaʺ, Vasile Pârvan a admis și el această interpretare.
Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sunt nume daco-trace.
Părerile cercetătorilor, referitoare la teritoriul ocupat de costoboci, sunt împărțite, fapt datorat impreciziei informațiilor oferite de geograful Ptolemeu, care în cartea III, 8, 3 situează teritoriul costobocilor ʺdans la Dacie dʹ avant la conquete romaineʺ (în Dacia dinaintea cuceririi romane) și în cartea III, 5, 9 acesta este plasat ʺdans la Sarmatie européenneʺ (în Sarmația europeană).
Majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sunt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lângă râul Mureș și pe cursul superior al Tisei.
Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de nord-est a Mării Negre.
Costobocii, ca și carpii, au lăsat o bogată moștenire în perioada de început a migrației popoarelor. Prin acțiunile militare întreprinse în sec. II- III d. Hr., costobocii și carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului Roman.
Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec. II d. Hr., când o serie de izvoare literare și epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul Roman.
Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia și Macedonia, ajungând până în Ellada și profanând templul din orașul Eleusis. Urmele distrugerilor provocate de ei dăinuie până astăzi, căci ceea ce vedem acum în fostul templu este, în mare parte, rezultatul incursiunii costobocilor în Eleusis.
În descrierea orașului Elatea, scriitorul și călătorul Pausania povestește un incident care a implicat rezistența locală la raidurile costobocilor.
ʺO armată de bandiți, numiți costoboci, care a traversat Grecia pe vremea când am trăit eu, a vizitat și Elatea, printre alte orașe. Atunci, un anume Menesibulus, a adunat în jurul său o companie de oameni și a bătut mulți barbari, însă el însuși a căzut în luptă. Acest Menesibulus a câștigat numeroase premii de alergare în trecut, inclusiv alergarea și cursa dublă înarmată la cea de-a 235-a olimpiadă. Pe strada alergătorilor din Elatea se află o statuie de bronz a lui Menesibulus.ʺ (Pausanias, Descrierea Greciei, X, 34, 5)
Urmările incursiunilor costobocilor sunt amintite de inscripția din orașul Tropaeum Traiani (Dobrogea), în care este pomenit Daizus Comozoi ʺucis de costobociʺ și de două inscripții de la Callatis (Mangalia), în care se arată că zidurile orașului au fost reconstruite după ce au fost distruse de atacatori.
O altă inscripție îl amintește pe un anume Lucius Vetilius Gratus Julianus care a luptat contra costobocilor prin Achaia și Macedonia.
După alungarea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingii de neam germanic să-i atace pe costoboci. În urma înfrângerilor suferite în anii 170- 172, o parte din costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar alții au continuat să trăiască pe teritoriul de baștină, alături de nou- veniții de neam germanic și sarmat.
Nordul Moldovei, zonă de interferență între cultura carpică și cea de tip Lipița, a fost, așa cum arată descoperirile arheologice, dominat de costoboci până în anul 170 d. Hr., după această dată regiunea respectivă intrând sub controlul carpilor.
Costobocii erau oameni de la munte, oameni puternici, care știau a mânui barda și securea, fiind inegalabili în lupta corp la corp.
Acești soldați aprigi, care se numărau printre cei mai buni războinici traci, plecau la luptă îmbrăcți cu o vestă de piele ce putea să îi apere împotriva săgeților și a loviturilor săbiilor drepte, dar mai puțin împotriva săbiilor încovoiate. Purtau scut din bronz și topor din bronz. Mai târziu, când a apărut fierul, n-au renunțat la bronz, care era mai ușor de procurat, și arma era mai ușor de mânuit ca cea de fier.
Războinici neînfricași, ei erau în prima linie pe câmpul de luptă, împreună cu drapanaii.
Drapanaii erau ʺtrupe de șocʺ formate din luptători dârji și fără frică de moarte, ce luptau cu bustul gol, înarmați cu sabie dreaptă, care când lovea făcea răni grave și urâte. Când drapanaii atacau făceau în linia de luptă a dușmanilor o breșă, o spărtură, pe unde intrau ceilalți luptători.
O inscripție în limba latină, descoperită la Roma pe un monument funerar, a fost dedicată Ziei (Zia sau Ziais), regina costobocilor.
Oamenii de știință cred că inscripția datează din sec. al II-lea d. Hr. Zia, regina defunctă, fiică a lui Tiatus, era soția lui Pieporus, rege al dacilor costoboci. Textul latin spune că monumentul a fost ridicat de către cei doi nepoți, Natoporus și Drilgisa, în memoria dragei lor bunici. Inscripția de pe monumentul din Roma, astăzi pierdut, a fost publicată pentru prima dată de savantul italian Mariangelus Accursius în sec. al XVI-lea, iar în 1740 a fost publicată de Lodovico Antonio Muratori, în lucrarea ʺNovus Thesaurus Veterum Inscriptionumʺ, vol. 2, editată la Milano. Iată conținutul inscripției:
D . M
ZIAI TIATI. FIL.
DACAE. VXORI
PIEPORI. REGIS
COISSTOBOCENSIS
NATOPORUS ET
DRILGISA AVIAE
CARISS. B. M. FECER.
Regina costobocilor purta numele de Zia sau Ziais. Zia este un nume feminin tipic dac, atestat și în Moesia Inferior. A fost trimisă la Roma, împreună cu nepoții săi, în jurul anului 170 d. Hr., ca garanție a fidelității tribului față de imperiu.
Acolo, în centrul lumii civilizate al acelei epoci, într-o lume străină pentru ea, a avut mare grijă de vlăstarele regale- nepoții, care au iubit-o mult, fapt dealtfel atestat pe monumentul funerar. Numele Zinca, nume dacic și el, este probabil un derivat al numelui Zia. Este posibil ca acest nume să se fi perpetuat de-a lungul secolelor, ajungând până la noi sub forma Zinca (vezi Zinca Golescu).
Tatăl Ziei era un anume Tiatus, probabil un dac din clasa nobililor, un tarabostes. Tiatus este un nume dac, care începe cu prefixul ʺtiaʺ (vezi Tiamarcos, bazileul tribului buridavensilor), tipic pentru unele nume dacice. Numele Tiato este atestat pe o pictură găsită fragmentar la Maximianon, un fort roman din estul Egiptului. După cum se știe, politica imperiului roman era ca bărbații recrutați în armata romană din provincii, să fie trimiși să lupte în alte zone îndepărtate ale imperiului. Acesta a fost și cazul populației masculine din Dacia, care a făcut parte din unități auxiliare active în cadrul legiunilor romane, în multe alte părți ale imperiului roman, cum ar fi Britania, Spania, Germania, nordul Africii sau Asia. Din perioada împăratului Traian sunt cunoscute ALA I ULPIA DACORUM, în Cappadocia și COHORS I ULPIA DACORUM în Siria, iar sub împăratul Hadrian, COHORS I AELIA DACORUM lupta în Britania. În perioada împăraților Marcus Aurelius și Caracalla, în Panonia Superior se afla COHORS II AURELIA DACORUM.
Pieporus (numele regelui costobocilor) este un nume dac care se termină în sufixul ʺporʺ, un element onomastic frecvent în componența numelor dacice. Interpretând hărțile lui Ptolemeu, Gudmund Schutte (1929) a emis o teorie în care arată că ʺau existat la un moment dat două triburi diferite de daci costoboci: costobocii transmontani și costobocii din Dacia Romanăʺ.
Prin urmare, este posibil ca Pieporus să fi fost regele costobocilor vestici, localizați de geograful grec Ptolemeu în ʺgeografiaʺ sa, în cartea III, 8, 3, ʺîn Dacia dinaintea cuceririi romaneʺ. Situați la nord de Dacia romană, ei au fost cei care au făcut parte din coaliția antiromană în primul război marcoman (166- 172 d. Hr.), cei care au făcut incursiuni în provincia Dacia în 170 d. Hr., cei care în același an, au fost atacți de asdingi la încurajarea guvernatorului Daciei romane, Sextus Cornelius Clemens, cei care în final, au fost primiți în Dacia romană în număr de 12000. Unii cercetători sugerează că acesta este momentul, undeva pe la anul 172 d. Hr., când membrii familiei regelui Pieporus au fost trimiși la Roma, în calitate de ostatici, ca garanție a fidelității față de Imperiul roman. Pe lângă atestarea lui Pieporus ca rege al tribului dacic al costobocilor, mai există un alt nume costoboc asociat cu titlul de rege și anume, Bithoporus. Atât pieporus, cât și Bithoporus, sunt nume tipic daco- trace. Bithoporus este posibil să fi fost rege al costobocilor estici, numiți transmontanoi de Ptolemeu și localizați, în cartea III, 5, 9 ʺîn Sarmația europeanăʺ (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava, astăzi în Polonia). Ei au fost aliați cu bastarnii și sarmații, au fost cei care ajutați de aceștia, au traversat Dunărea înghețată în iarna 170- 171 d. Hr., au invadat și jefuit teritoriile romane, începând cu Moesia Inferior (din care făcea parte și Dobrogea actuală), Moesia Superior până în Dardania, apoi ofensiva lor a continuat spre sud, prin Macedonia, terminând cu Grecia, de unde au fost alungați în final de armata procuratorului Lucius Iulius Vehilius Gratus Iulianus.
Natoporus și Drilgisa, nepoții regilor costoboci, deveniți probabil între timp cetățeni ai Romei, au ridicat monumentul funerar ca recunoștință pentru cea care a fost bunica lor dragă, dar și regină a costobocilor. Natoporus este un nume dac, care se termină de asemenea în ʺporʺ, un frecvent element onomastic dacic, ca și în cazul numelor Pieporus sau Bithoporus. Numele unui soldat dac numit Natopor, este cunoscut de pe mai multe fragmente ceramice găsite la Mons Claudianus, în estul Egiptului. Găsim același nume și pe o diplomă militară romană emisă în 127 d. Hr. în Mauritania Caesariensis, care a fost acordată unui soldat dac și celor doi copii ai săi, un fiu Nattoporis și o fiică, Duccidava. De asemenea, pe o diplomă militară emisă în 127 d. Hr. în Germania Inferior, pe care tatăl unui soldat dac este numit Natusis, un nume format cu același prim element ʺnatʺ, dar asociat cu un alt sufix (ʺsiʺ sau ʺziʺ). Drilgisa este, la fel, un nume dac. Este considerat o variantă cu infixul ʺlʺ a numelui Drigisa. Acest nume este atestat în Moesia Inferior ca fiind numele veteranului roman Aurelius Drigisa și în Moesia Superior, ca fiind numele legionarului Titus Aurelius Drigissa. Elementul final ʺgisaʺ este frecvent în onomastica dacică.
Cu privire la soarta triburilor costobocilor și ieșirea lor din istorie (sub acest nume) părerile oamenilor de știință sunt diferite. După cum arată descoperirile arheologice, nordul Moldovei, zonă de interferență între culturile costobocă și carpică, a fost dominată de costoboci până în anul 170 d. Hr. După această dată regiunea a intrat sub controlul carpilor.
Bibliografie:
-Adrian Bejan- “Dacia Felix. Istoria Daciei Romane”, Timișoara, 1998
-Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi”, Editura Albatros, 1971
A fost o vreme când patriotismul nu era ceva demodat, nu era considerat un delict, ba dimpotrivă era chiar promovat încă din școală sau, mai ales, prin intermediul școlii.
Un exemplu este, iată, lecția de început dintr-un manual din 1902, titlul său exact fiind „România și țările locuite de români” din Manualul pentru uzul clasei a IV-a secundare- alcătuit conform programei analitice din 1899, un manual alcătuit de Dr. G. M. Murgoci, profesor- șef de lucrări la Laboratorul de mineralogie și petrografie- și I. Popa- Burcă, profesor la Liceul Mihai Viteazul, licențiat în științele naturale.
Voi transcrie (reactualizat gramatical) lecția de început din acest manual:
„România e țara Românilor, e patria noastră.
«Patria e cel mai dintâi și cel mai de apoi cuvânt al omului: într-ânsa se cuprind toate bucuriile lui;
simțirea ei se naște odată cu noi și e nemărginită, veșnică ca și Dumnezeu… Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei: coliba părintească cu copacul cel mare din pragul ușii; dezmierdările drăgăstoase ale maicii noastre; plăsmuirile nevinovate ale inimii noastre; locul unde mai întâi am iubit și am fost iubiți; fumul vetrei ce ne-a încălzit în leagăn, înălțându-se în aer; barza de pe streașină ce cată duios pe câmpie și aerul care nicăieri nu e mai dulce!»- A. Russo
Românii sunt însă răspândiți pe o suprafață mult mai întinsă decât e România liberă de azi; graiul românesc se aude pe toată regiunea ce în vechime se numea Dacia și chiar mai departe spre răsărit și spre miazăzi, așa că ținuturile locuite de Români în afară de granițele regatului român, fac încă o dată cât regatul.
Să nu ne mire că Românii nu formează azi un singur stat, căci chiar din primele timpuri poporul român nu s-a închegat la un loc, din cauza pozițiunii locurilor ce ocupau; totdeauna munții înalți au pus piedică unirii neamurilor de același sânge. Numai o singură dată și după mult timp de despărțire, acum 300 de ani, eroul cel mai mare al Românilor, Mihai Viteazul, a unit toate provinciile românești la un loc, a reînchegat Dacia, dar din nefericire numai pentru scurtă durată; cu căderea eroului și Dacia s-a dezmembrat, românimea s-a divizat din nou.
Târziu după aceea, de-abia acum 50 de ani, s-au reunit două principate surori, Muntenia și Moldova, de-au format Țara Românească, care sub conducerea înțeleaptă a Regelui Carol I a devenit regatul român, România de azi.
E lucru de mare însemnătate și prevestitor de mărire pentru noi, că dintre țările ce s-au ivit mai apoi pe urmele puternicului și întinsului imperiu roman, noi cei mai răslețiți de inima latinității, noi suntem cei care am moștenit numele mumei. E drept, că străinii ne-au zis și ne zic nouă și țării noastre în multe feluri, dar toate acele nume cu cari ne hărăzesc, spun originea noastră nobilă și înrudirea noastră cu celelalte popoare neolatine.
(…)
De aceea Românul de inimă ține la numele lui și e mândru de țara lui; pentru orice român din țara liberă sau de sub stăpânire străină România prețuiește ca un rai: «Pe-un picior de plai, pe o gură de rai» cântă doina populară; și între toate țările din lume România e cea dintâi pentru el, aceasta e patria lui. Cine n-a auzit pe ardelean zicând «Mă duc în țară», când pleacă în România.
«Colo, în vale, departe, prea departe, unde soarele se vede așa de frumos unde câmpiile sunt smălțuite și pâraiele răcoroase, unde cerul e dulce, junincele albe și pământul roditor… copii… acolo e Țara!»- A. Russo
Însă ca un ideal sfânt, nutrit prin focul inimilor noastre, trebuie să avem de-a pururi înainte-ne reunirea tuturor românilor într-o singură țară, renașterea vechii Dacii pe margini mai largi, până unde se aude graiul românesc.
Astăzi când vorbim de Dacia înțelegem regiunea cuprinsă între Dunăre, Tisa, Nistru și Marea, ce aparține în mare parte Ungariei, Austriei și Rusiei; numai două cincimi din acest teritoriu constituie țara liberă, România.”
Iată modul în care începea un manual din 1902, cu o prezentare patriotică a țării, în timp ce astăzi am exclude dacă s-ar putea orice referire elogioasă la adresa țării noastre.
MARI M.
Bibliografie:
– ROMÂNIA ȘI ȚĂRILE LOCUITE DE ROMÂNI- Manual pentru uzul clasei IV secundare alcătuit conform programei analitice din 1899- de Dr. G. M.-Murgoci, profesor, șef de lucrări la Laboratorul de mineralogie și petrografie și I. Popa- Burcă, profesor la Liceul Mihai Viteazul, licențiat în științele naturale- București, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl, S-sor Ion St. Rasidescu, 16, Strada Doamnei, 16, 1902
“Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa… fie că este vorba de traci, de geți sau de daci. Locuitorii au rămas aceiași din epoca neolitică – era pietrei șlefuite – până în zilele noastre, susținând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam“. – Andre Armand
Continuitatea neamului nostru, începând cu hiperboreenii și continuând cu pelasgii, traco-geto-dacii, apoi cu valahii sau românii, până în zilele noastre trebuie tratată interdisciplinar spre înțelegerea și conștientizarea ei. Aceasta trebuie văzută atât prin prisma descoperirilor arheologice cât și prin intermediul folclorului, al tradițiilor manifeste prin diverse evenimente din lumea satului, dar și a meșteșugurilor, prin spiritualitatea populară (chiar dacă astăzi unele credințe sunt considerate simple eresuri), precum și prin prisma izvoarelor istorice sau literare din perioada antichității și până în prezent, a limbii noastre cu o vechime și continuitate incontestabile și, nu în ultimul rând, prin studiile genetice.
Simbolistica este unul din elementele importante în demonstrarea continuității, deși mulți istorici nu vor să o ia în considerare. Cercetările minuţioase asupra societăţilor arhaice au reliefat importanţa simbolismului, înrucât mitul, imaginea, simbolul se înscriu în viaţa spirituală, iar studierea lor înlesnește cunoaşterea, căci „fiinţa istorică poartă în sine o mare parte a umanităţii de dinainte de istorie” (M. Eliade).
Și tot referitor la simbolistica ce are o continuitate ce nu poate fi negată, iată ce spunea și baronul Ștefan J. Fay: „Nu există un singur model de pe vreun vas vechi de patru, cinci mii de ani să nu se găsească în broderiile românilor de azi. Ele dau temeiul celei mai vechi conştiinţe de popor neclintit.”
Ținând cont de aceste considerente, putem observa că pe teritoriul locuit astăzi de români, se conservă o serie de simboluri vechi de aproximativ 30000 de ani. Și o să dau un exemplu, semnificativ, în acest sens:
Rombul, formând o coloană, apare ca o primă reprezentare pe statueta de os de la Cuina Turcului a cărei datare fusese stabilită într-o primă fază în 9500-9000 î. Hr., dar recent, la o nouă datare vechimea sa a fost stabilită la 30000-26000 î. Hr.: aceeași simbolistică o putem însă observa la colierul din tezaurul de la Hinova (mărgelele prismatice fiind reprezentarea spațială a rombului) datat la sfârșitul mileniului II î. Hr., o putem apoi observa la colierul dacic descoperit la Sarmizegetusa (colier recuperat de pe piața neagră a traficanților de comori în Germania), datat în secolul II-I î. Hr., în construcțiile țărănești, în special la porțile maramureșene, dar și la stâlpii prispelor din alte zone, precum și la stâlpii de pridvor ai unor biserici ortodoxe, pe modelele de pe iile din mai multe zone etnografice ale țării, sau așa cum se poate observa pe una din cele mai cunoscute creații din epoca modernă, Coloana Infinitului sau Coloana Neamului a lui Constantin Brâncuși.
Spirala a fost una dintre caracteristicile culturii Cucuteni, dar o regăsim și în culturile Gumelnița, Vădastra, geto-dacică, perpetuându-se până în zilele noastre.
Anticii pelasgi (cultura Turdaș-Vinca, cultura Cucuteni, cultura Petrești, cultura Gumelnița, cultura Hamangia), făuritori ai civilizației carpato-dunărene aveau să influențeze prin străvechimea culturilor lor chiar și simbolistica altor culturi aflate la mari distanțe, cum ar fi cea asiatică sau cea egipteană.
Alte repere ale simbolisticii ce au străbătut mileniile, demonstrând continuitatea noastră sunt: yin- yang, vârtelnița sau svastica, simbolistica cosmogonică Turdaș, artefactele culturii Gumelnița (simbolistica preoteselor șamane), cultura Hamangia cu Gânditorul său, a cărui geometrie ascunde secrete care pot fi corelate cu secretele piramidelor egiptene, simbolistica aparținând cultului Cavalerului trac- păstrată până în zilele noastre în zona Buzăului pe diverse produse textile etc.
De asemenea, este de reținut continuitatea cultului pentru strămoși sau cultul pentru morți, căci doar respectul pentru cei decedați a făcut să li se dedice monumente funerare, care pe lângă construcția în sine prezintă și ofrandele depuse alături de mort. Iar noi, românii, suntem unul dintre puținele popoare la care cultul morților a rezistat până în prezent. Nu prin construirea unor monumente, căci acest cult s-a transformat de-a lungul timpului, ci prin dedicarea unor zile speciale memoriei celor decedați. Este vorba de acele zile numite în popor moși, adică zile în care se cinstesc nu doar morții din familie, ci după cum clar o spune numele, dedicate cinstirii strămoșilor, astfel că avem câte o astfel de zi în fiecare anotimp. Și acestea pe lângă zilele stabilite la anumite perioade și intervale de comemorare a defuncților din familie, la care se dau ofrande (pomenile, parastasele). Toate acestea însemnând grija urmașilor pentru sufletele celor decedați. O grijă pe care o moștenim, iată, de la predecesorii noștri de milenii. Și o altă dovadă ar fi menținerea credinței Paștelui Blajinilor, când se pomenesc și se are grijă de Blajinii considerați strămoșii mitici ori, pe alocuri, morții nepomeniți, credințe diferite funcție de zona etnografică și memoria mai mult sau mai puțin fidelă a sărbătorii, o credință care, deși considerată păgână, a rezistat tuturor încercărilor bisericii de a o scoate din tradiția neamului.
Arhitectura caselor țărănești, precum și materialele folosite la construcția acestora au rămas aceleași din neolitic și până aproape de zilele noastre fiind o altă dovadă a continuității noastre, nu același lucru întâmplându-se în alte țări ale Europei.
Despre o continuitate a unor elemente de arhitectură din perioada dacică, vorbește și istoricul italian Carlo Troya: „Și să-mi fie permis să adaug ceea ce Odorici, cu multă cumpătare poate, exprimă bănuiala sa în aceeași scrisoare din 6 septembrie 1853: «Eu am o oarecare bănuială, că stilul getic-oriental, diferit desigur de cel roman, ar fi pătruns cu ceva timp înainte de venirea goților, punându-și amprenta sa asupra artei romane; și, dacă nu mă înșel, aș găsi deja urme în imensele ruine ale Palatului lui Dioclețian din Spalatro, pe care Adams în splendide planșe le-a pus în lumină. Încă și termele, ce se vor tot ale lui Dioclețian, ale acelui om inovator (poate și foarte inocent) în artă, par să acuze noul stil; de aceea, pentru două motive aș fi aproape tentat să cred că pătrunderea arhitecturii getice printre noi, s-a datorat atât cuceririlor romane cât și, la rândul lor, a geților asupra romanilor». Odorici este primul care, după epoca lui Scipione Maffei, a confesat în 1853 că ar fi fost o arhitectură, necunoscută pe cât de mult se vrea, printre geții sau goții de dincolo de Dunăre: dar e cu totul a sa fericita părere de a fi pătruns în Italia înainte de Teodoric al amalilor arhitectura orientală a acelor geți sau goți și cu totul a sa atribuirea unei asemenea păreri ruinelor Palatului lui Dioclețian. Sigur că acel împărat, deja dinainte comătând, ar fi putut să vadă regiunile dacice ale geților sau goților; vreau să spun ale dacilor liberi, adică cei necuceriți de Traian; și să vadă orașele lor și cetățile, fără a vorbi de Sarmizegetusa, ce fusese reședința regatului lui Decebal și apoi devenită Ulpia Traiana. În această a doua și mai puțin întinsă Dacie a lui Traian au apărut după el formele romane la orice tip de construcție, îmbinate cu cele getice sau gotice, funcție de climă și de relieful accidentat al râurilor și solului, dar și de calitatea pietrei sau a lemnului. Și desigur că trebui să-și dorească Dioclețian ca unele dintre aceste elemente să facă astfel ca Palatul său din Spalatro să devină unic, așa cum bănuiește Odorici, sau, mai degrabă, cum acesta a descoperit.”
Precizez că Odorici a fost un prelat cu asidue preocupări în domeniul arhitecturii, foarte stimat și apreciat în timpul său, motiv pentru care a și apelat Carlo Troya la părerea sa.
O continuitate a stilului arhictecturii din vremea dacilor și până în secolul XX a observat și Cristofi Cerchez, arhitect român de la jumătatea secolului XX. Dar Cristofi Cerchez a fost și un împătimit al istoriei noastre, în special a preistoriei și a perioadei dacice, dedicând cercetării aproape toate resursele financiare, niciodată suficiente și familiei și pasiunii sale. Pe nedrept este uitat și foarte puțini cunosc cartea sa intitulată „Dacia istorică și preistorică”. El ne spune în lucrarea sa că „Dacă Coloana Traiană este actul de moarte al dacilor, Arcul de triumf de la Salonic, dimpotrivă, este actul de naștere al poporului nostru, demonstrând continuitatea dacilor în șirul vremii”.
Cât privește arta și arhitectura, iată ce ne spune același Cristofi Cerchez: „Înainte de a se pomeni despre o civilizație asiro-chaldeeană, despre o civilizație egipteană sau de o civilizație greacă, urmată de cea romană, pe pământurile Daciei înflorea o artă care, prin puterea ei de concepție, prin diversitatea materialelor și prin întrebuințarea lor, constituia baza lumii viitoare, a lumii clasice, temelie care, pe scara evoluției, adusă până în zilele noastre, stârnește admirația lumii întregi”. „Este mai înainte de toate vorba de o artă care, mai înaintea înjghebării oricărei idei despre artă, se realizează în cea mai frumoasă pagină de creație populară, “Arta țărănească”, pierdută de-a lungul vremii în țările mai sus-pomenite, datorită multor împrejurări, rămânând doar în paginile istoriei. La noi, însă, arta se continuă până în zilele noastre, fundată pe aceleași principii, cu același suflet, cu aceleași forme, păstrată cu zgârcenie de paznicii ei devotați – țăranii noștri, așa cum cu veacuri îndepărtate strălucea în lumea Cucutenilor, în perioada preistorică cunoscută”. „Arta rumânească, despre care s-a scris atât de mult, o vedem în ființă la țară, nealterată, simplă, pură, așa cum am moștenit-o din preistorie. Scrierile nu pot exprima adevărata ei valoare și nici adâncurile simțămintelor țăranului care a conceput-o. Ceea ce putem observa este că ea nu s-a abătut cu nimic de la trecut. Purcede din preistorie, o găsim în paleolitic, este aceeași, este a nației noastre”.
De asemenea, folclorul ne poate da dovezi ale continuității. Dansul călușarilor este fără îndoială una dintre dovezi, el fiind consemnat pentru întâia oară de către Xenofon, în Anabasis. Avem apoi consemnarea sa de către Dozsa Daniil, din Opus-ul istoric „Kornis Ilona”, Pesta, 1859, în care ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai, dar și descrierea făcută de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”.
Avem obiceiul pițărăilor, păstrat încă din vremea dacilor, dar și unele elemente din aceleași vremuri păstrate în obiceiurile Junilor din Șcheii Brașovului.
Dansurile căiuților, Capra, Țurca, Călușarii sau dansurile cu măști sunt alte elemente ce se păstrează din perioada precreștină, avându-și cel mai probabil originea în culturile neoliticului.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintim de îmbrăcămintea țăranilor români, care a suferit anumite modificări de-a lungul timpului, însă în esența sa a rămas aceeași ca cel puțin acum 2000 de ani, iar dovada incontestabilă o avem pe Columna lui Traian.
Iată o serie de mărturii, din diverși autori, din care se poate vedea că a existat o continuitate a poporului geto-dac după războaiele din 101 până în 106 dintre daci și romani:
„Legile, limba, arhitectura, locuirea continuă pe aceleași meleaguri și identitatea familiei Amalilor în sine printre Geții sau Dacii lui Deceneu și Decebal, tradițiile și obiceiurile, precum și absența legilor germanice wergild dovedește identitatea geto-dacilor cu ostrogoții și vizigoții, în ciuda etnografiei moderne și demonstrează diversitatea radicală a rasei getice sau gotice de aceea germanică.” (Carlo Troya- Storia D’Italia)
Enea Silviu, la care face referire tot C. Troya, ne spune că nu credea că descendența daco-geților fusese anihilată de Traian. De ce? În mod logic admite că acei valahi ori daco-geți vorbesc o latină de mai mult de șaisprezece secole.
Numele geților (dacilor) este vetust dar acel nume de goți a apărut în al III-lea secol d. Hr. sub împăratul roman Decius. Populația care fusese numită ,,popoli gotici” de fapt ieșise din Geția. Autorii latini i-au numit fără deosebire geți ori goți.
Cassius Dio numi GETICA istoria goților; Sparzian pe vremea lui Caracalla scria că goții sau gotti se chemau geți; Claudianus numi Guerra getica războiul gotilor; Sidoniu Apollinare, Ausoniu, Orosius, Sfântul Ieronim, Ennodiu, Procopiu, Iordanes și Isidor din Sevillia s-au folosit pe rând de numele de geți și goți; Orosius și Sf. Ieronim observaseră că anticii geți pe timpul lor erau goții.
Foarte interesant este și acest fragment din “Historia Augusta”, în care Antonin Caracalla (10, 5-6) spune că fiul său făcuse o glumă ascuțită pronunțată împotriva sa (Caracalla).” Când a vrut să ia numele de germanic, part, arab și alemanic (întrucât el îi învinsese și pe alemani), se spune că Helvius Pertinax, fiul împăratului omonim, ar fi comentat ironic: „Dacă vrei, adaugă si Geticus Maximus! ”, făcând aluzie la faptul că și-a ucis fratele Geta și că Geții era numele acelor Goți pe care îi învinsese în timpul unei lupte din Est”. Aluzia a fost făcută tocmai deoarece Caracalla a fost cel ce a emis, după asasinarea fratelui său, acea faimoasă Damnatio memoriae din anul 238, prin care se interzicea folosirea numelui de Geta. Și nu doar interzicerea curentă ci și ștergerea din documente și manuscrise sau chiar distrugerea acestora, precum și ștergerea de pe monumente ori distrugerea acestora.
Alt citat interesant din “HISTORIA AUGUSTA”: “Căci în viața lui Antonin Caracalla, n.10. p.419 din Hist. Aug. Script. ed. var. 1661, 8vo. el spune că „Gotti Getæ dicerentur„, „Goții au fost numiți apoi Geți ”. Și din nou, în viața lui de Antoninus Geta, n.6 p. 427, „Geticus quasi Gotticus„, „Geticus așa cum îi numim astăzi Gotticus”.
“Poate s-au integrat și câteva triburi germanice, dar orice popor care a migrat atât din Germania, cât și din Asia, puteau doar să fie asimilați sau în colaborare cu GEȚII sau chiar să devină aserviți. Dar nu să îi înfrângă sau să îi distrugă(…) Popor valoros, la care nu a fost posibilă distrugerea din partea marelui efort al Romei Imperiale și a rămas întotdeauna prezent pentru sine și conștient de unitatea națională a acestuia de pe vremea lui Burebista și Decebal până în ultimele zile ale Imperiului, a cărui cădere a grăbit-o.” (Nuova SERIE VOL. X , Napoli, 1846)
Iar dacă e să ne referim și la o continuitate a limbii trebuie neapărat să luăm în considerare ceea ce cunoscutul istoric francez, românofil, Felix Colson, scria în 1862:
”Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca fiind importat de la romanii cuceritori. Nu este decât o aserțiune, puțin fondată. Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit și în munții Pindului, cu mai mult de o sută de ani înaintea cuceririi lui de către soldații lui Traian. Niebuhr se mira de ușurința cu care pelasgii din Panonia se familiarizaseră cu folosirea limbii latine. Sub Augustus, foarte puțin timp după ce populația acestui ținut a fost supusă de Roma, latina era deja răspândită printre ei ,’’in omnibus Pannoniis non disciplinae tantummodo sed quoquae linguae, notitia Romanae’(Villejust,II,110). În Peonia, în Pelasgonia, în Macedonia de sus, pe care Eschil o numește Pelasgia, în cantoanele din Epir și din Tesalia, ocupate de pelasgi, dialectul vlah nu a fost împrumutat de la stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor.
Să împrumutăm un alt citat de la Jules Michelet: „Civilizația nu s-a născut nici de la populația iberiană a ligurilor, nici de la celții cambrieni; cu atât mai puțin din slavii veneti sau venzi, nici măcar din coloniile elenice , care, cu câteva secole înainte de era creștină, s-au stabilit în sud; ea pare să aibă ca principal autor această rasă de pelasgi, sora mai mare a rasei elenice. Se pare că pelasgii au adus în Italia piatra căminului domestic (Hestia, Vesta) și piatra de hotar (Zeus Herkeios), fundament al proprietății. Pe această dublă bază s-a ridicat edificiul dreptului civil, mare și distinctă originalitate a Italiei.”
Nu ne mai este permis să ne îndoim că națiunile pelasgice nu au fost poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei. De ce să ne mirăm atunci că un mare număr de autori, că pelasgii panonieni, că pelasgii brutieni din Tesalia, din Macedonia, din Epir, că pelasgii din Dacia au vorbit și păstrat dialectul lor național, pelasgica valahă, care a purtat în Italia numele de latină?
A fost suficientă prezența vulturilor romani pentru a revela lumii existența dialectului pelasgic valah în Dacia. El nu a fost importat nici de la legiunile romane, nici de la colonii războinici , transplantați pe punctele limite și fortificate ale regatului lui Decebal.Aceștia au trăit aproape un secol dincolo de Dunăre, aproape complet izolați, prin însăși constituția lor, de masa națiunii dace. Putem chiar avansa ideea că în afară de cetăți, raporturile cu romanii s-au limitat la acelea pe care învinșii le-au avut cu republicanii.
Dialectul vlah preexista. Imediat după cucerirea romană, el s-a revelat spontan în Dacia, în Panonia și în Pind. A subzistat mai ales în toate părțile țării care nu au fost ocupate de cuceritori. Un fapt ne-a frapat pe parcursul acestui studiu. Pelasgii, care s-au numit brutieni, sclavi, vorbeau greaca în Italia, ba chiar i-au menținut folosința. Întorși în Tesalia, pe pământul natal, ei au abandonat aceasta limbă străină, odată cu lanțurile, reluând încă o dată și pentu totdeauna dialectul pelasgic vlah.
Să chemăm istoria în ajutorul nostru. Traian a supus întreaga nație a dacilor? Vom încerca să dovedim că o mare parte dintre pelasgi s-au sustras dominației romane. Ei au trăit departe de taberele și coloniile ridicate de romani. Doar sub Caracalla masa națiunii a început să se găsească în contact cu romanii. Este incontestabil că dialectul național era vorbit de aceste grupuri rămase independente. Nu am citit în nicio istorie că dacii ar fi fost constrânși de învingători să adopte limba latină. Ei erau învinși și au trăit ca toți învinșii imperiului. Presupunând, ceea ce nu se poate, că Roma ar fi avut gândul de a extirpa idiomul lor, ar fi lipsit timpul pentru a desăvârși această mârșavă operă. S-a stabilit prin date istorice că șaizeci de ani s-au scurs de la Caracalla la Aurelian. Nu putem admite că denazalizarea se poate împlini într-un timp atât de scurt!
Suntem întru adevăr avansând ideea că a fost imposibil în șaizeci de ani să se distrugă idiomul dacilor, care au fost foarte atașați de tradițiile lor naționale. Persecutați de șaptesprezece secole, ei sunt încă așa cum au fost reprezentați pe columna lui Traian. Plugarul moldo -valah a conservat în toată puritatea sa tipul învinșilor gravați în bronzul triumfal al romanilor. Fideli moravurilor părinților lor, pelasgii vlahi poartă sandale (opinci), boneta de piele de miel (căciula) ceea ce a facut să fie numiți „Pileati domiti”; învinșii purtau căciula de piele; ei purtau de asemenea vestă, pantaloni și haină de piele de oaie, umil veșmânt secular, costum al învinșilor, disprețuit de mândrii romani, stăpânii lor.”
Pe lângă toate aceste dovezi, odată cu progresele științifice din domeniul geneticii, iată că beneficiem de încă o confirmare, după cum ne spune și dr. Mihai Netea, ADN-ul majorității populației românești fiind practic același încă din paleolitic.
Desigur, se pot găsi încă multe dovezi ale continuității noastre. Nu ne trebuie decât voința de a cerceta și de a le face cunoscute, demonstrând că acei ce spun că nu există surse suficiente care să ne ateste continuitatea, nu sunt decât răuvoitori ale căror interese nu sunt în slujba neamului nostru.
MARI M.
Bibliografie:
-Carlo Troya, „Storia d‘ Italia del Medio- Evo„, vol. IV, parte IV, „Codice diplomatico longobardo„, Napoli, Stamperia Reale, 1854
-Arh. Ing. Cristofi Cerchez, „Dacia istorică și preistorică„, București, Editura Ararat, 2002
-Felix Colson, „Nationalité et régénération des paysans moldo-valaques„, Palais Royal, 13 et 17, Galerie D’ Orléans, E. Dentu, Libraire- Éditeur, 1862
–Museo Di Letteratura E Filosofia, Per Cura Di S. Gatti, Museo Di Scienze E Letteratura. Nuova Ser., Vol. X, Napoli, 1846
Alexandru Ioan Cuza este domnitorul care a rămas în conștiința românilor ca unul dintre cei mai mari, mai drepți și mai patrioți conducători, alături de Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș sau Constantin Brâncoveanu. În dorința de a-i aduce un omagiu, acum la sărbătorirea Unirii din 24 ianuarie, aș dori să vă prezint partea introductivă din cartea „Domnia marelui domnitor român Alexandru Ioan I. Cuza și epoca glorioasă a românilor”, cu adăugirea la titlu „Scriere dedicată națiunei române”, o carte scrisă de M. Săvel în anul 1909. Voi prezenta textul exact așa cum a fost scris la acel timp.
« Marele Domn Român Cuza-Vodă s’a născut la Bârlad în anul 1820. El sc trăgea dinlr’o veche familie moldovenească: Vornicul Ion Cuza şi Soltana, născută Cozadini, care apărase în totdeauna drepturile Românilor în potriva străinilor. loniţă Cuza, strămoş de a lui Cuza Vodă, a fost ucis pentru iubirea de țară de cătră Const. Moruzi, după porunca Turcilor. Studiile le-a făcut la Iaşi până la vrâsta de 14 ani, când părinţii ’l trimise la Paris spre a le complecta şi după terminarea lor reîntorcându-se ’n Moldova, intră ’n armată, unde ajunse până la gradul de colonel. La 1844 se căsători cu Elena Roseti, la 1856 a fost numit Pârcălab la Galaţi, unde după puţin timp dirnisionează din acest post, pe motive că guvernul protejează nelegiuirile şi jupoaie pe ţărani. De asemenea a fost şi Preşedinte tribunalului din Galaţi.
Cuza-Vodă era un om cu o vastă cultură, iubea mult armata şi dreptatea. Avea statura mijlocie, părul blond închis, faţa rasă purtând numai barbişon, fruntea mare, privirea inteligentă şi pătrunzătoare, talia dreaptă şi pieptul larg. Fuma neîncetat, bea cafe multă şi nu’i plăcea mâncări luxoase. Era îndatoritor si ori când te rugai de el, îţi îndeplinea cererea. Ura de moarte pe boeri, de aceia ’n tot timpul domniei a căutat să-i distrugă şi a reuşit. Ura grozav primirile oficiale. Când a trecut prin Galaţi ca să meargă la Constantinopol, toţi se aşteptau să tragă la vre una din locuinţele luxoase ale bogătaşilor de acolo, dar el coborî la mica şi modesta locuinţă a maicei sale, astfel precum ar fi făcut-o când nu era de cât un simplu Pârcălab. Conversaţia lui era plăcută. Lui Cuza-Vodă nu’i plăceau mauifcstațiile cu facle ; el zicea, că aceste aclamaţii sunt ordonate de prefect, poate chiar plătite din casa publică. — „Vedeţi cum se amăgesc sărmanii Domni.” Şi mai zicea el: „Aceşti oameni te aclamă, iţi oferă flori, mâine, ’ţi vor arunca pietre”. Când Cuza fu detronat şi arestat în casa lui Ciocărlan şi când cete de oameni veneau şi’l insultau pe stradă, se consola când primia insulta, căci tot acei oameni îl aclamase altă dată.
Cuza-Vodă adoptase maniera lui Napoleon al IlI-lea de a adresa scrisori cătră Primul Ministru. Una din cele mai aspre a fost aceia cătră Catargiu şi a doua cătră M. Creţulescu, prin care se plângea că din nevegherea Miniştrilor săi, s’au tolerat în cele mai importante funcţiuni oameni nedemni.
Când veneau la palat boeri cu pieptul plin de decoraţii, spunea că cine a venit cu crăciunul ca să-i dea ceva. lubia din inimă pe ţărani şi dintre toate felurile de oameni din ţară, pe aceştia ’i primea ori când şi ori unde. Pentru ţărani nu era nici odată obosit, nici indispus.
Nimic nu’l supăra mai mult ca schimbările ministerelor, ce era nevoit a face. Despre reputaţia oamenilor mari, zicea Cuza-Vodă: „Atârnă adeseori de talenlul scriitorilor, cari au transmis memoria lor la posteritate. Scriitorii la noi sunt inrolaţi în patide şi ocupaţi a face caricaturile miniştrilor, astfel că nu mai sunt citiţi de public. Toţi suntem expresia timpului nostru”.
Cât timp a domnit Cuza, miniştrii nu erau nici odată impuşi de politica puterilor streine. Românii erau atunci mândri când vedeau în libera Grecie ministerul rus, ministerul englez, ministerul francez; pe când în timpul său n’a fost de cât ministere române, totdeauna voinţa Domnului sau a ţărei. Astfel se prezintă de către contimporanii lui Cuza şi ’n special de Dimitrie Bolintineanu, unul din miniştrii lui, caracteristica marelui Domn. Cuza-Vodă era apoi foarte mândru şi nu se pleca înaintea altora. În timpul când era Prefect la Galaţi şi armatele Austriace ocupau acest oraş, soldaţii nemţi se dedau la mai multe necuviinţi. Cuza-Vodă puse de mai multe ori în vedere comandantului trupelor să’şi stăpânească oamenii. Intr’o zi el trirnise o companie de soldaţi români ca să prindă pe acei nemţi prin cărciume şi alte localuri publice, îi legă pe toţi şi’i aduse la cazarmă. În urma acestei ruşini a fost nevoit comandantul Austriac a lua măsuri, ca pe viitor să nu’i se mai întâmple aşa ceva.
Alexandru loan I Cuza a fost încarnaţiunea patriotismului şi în tot timpul domniei lui a țintit la ridicarea politică a Românilor, după cum se probează şi după eşirea lui din Domnie, refuzând a reintra în țară cu ajutorul baionetelor franceze, când Napoleon al lll-lca îi făcu această propunere. Cuza-Vodă a întrupat idealul românismului şi el a fost acela care la 1848 a ridicat stindardul autonomiei şi al libertăței Principatelor.
Alexandru loan I Cuza n’a luat de la ţară de cât lista civilă, fixată la 60.000 galbeni anual şi a eşit sărac din domnie, fiindcă nu era lacom. Acţionar pe la diferite fabrici şi întreprinderi n’a fost nici odată, de pe spetele ţărei n’a căutat să se ’mbogăţească şi nici să adune sute de milioane spre a le depune la băncile streine. Preocuparea acestui mare Domnitor a fost numai de interesele ţărei. Odată când i s’a plâns un ţăran că boerul i-a luat pe nedrept boii din bătătură și după ce l’a bătut, şi scuipat pe obraz, Cuza-Vodă a scos o pungă cu una sută galbeni şi dând-o ţăranului i-a zis: „Ține aceşti bani şi cumpără’ţi boi să ai cu ce te hrăni”. Ţăranul cu lacrimile ’n ochi, primi darul şi vorbi ast-fel: «Să trăeşti Măria Ta şi Dumnezeu să’ţi înmulţiască zilele; toate sunt bune, dar cu scuipatul de pe obrazul meu cum rămâne» ? Cuza- Vodă drept ori ce răspuns, îmbrăţişă pe ţăran şi sărutându-l pe obraz, i-a spus : «Du-te şi spune boerului, că Domnul ţărei te-a sărutat acolo, unde el te-a scuipat». Cuza-Vodă fără să fie dintr’o dinastie rudă cu regi şi împăraţi, streini de neamul şi limba românească, ci un simplu Român de la Dunăre, a săvârşit cele mai mari acte din istoria neamului românesc. Vor trece secoli până va fi dat României să mai aibă un al doilea Cuza-Vodă.
Apanagii, adică moşii de zeci de mii de fălci pe care să le exploateze în profitul său, n’a avut; din contra, a luat moşiile în valoare de miliarde închinate la Sfântul Munte şi exploatate de călugări Greci şi le-a dat ţărei împroprietărind ţăranii pe ele.
Dar în cestiunea listei civile şi a apanagiilor, este ceva mai edificator dacă se poate ; este discursul lui loan Brăteanu pronunţat la 1859 cu ocazia votului listei civile a lui Alexandru Ion I Cuza.
În adunarea electivă a ţărei Româneşti, şedinţa a şaptea, loan Brătianu luând cuvântul se pronunţă pentru cifra de 36.000 galbeni pentru două motive: 1) „Ca să arăte Domnului și naţiei că vrem să fugim cu totul de trecut și să intrăm pe un drum de economie. 2) Pentru că hotărându-se Domnului o listă civilă mai mică de cât în trecut, în entusiasmul ce domneşte ’n toate inimile pentru Alexandru loan l Cuza, va putea fiecare să cunoască ca şi Adunarea că acesta nu este un Domn fastuos şi ceia ce’i place este demnitatea şi simplitatea”.
Nu tot aşa s’a zis când s’a fixat lista Domnului Carol. Ziarul „Dreptatea” No. 248 din 1870, în capul căruia se afla vestitul orator şi profesor Universitar Neculai lonescu, face următoarea dare de samă asupra discuţiunei listei civile, ce a avut loc în Adunarea Constituantă ‘n secţiuni unite şi ‘n şedinţă secretă sub Preşedinţia lui Lascar Catargi:
Ministru de finanţe, loan Brătianu, zice: „După constituţie urmând a se fixa lista civilă a Domnitorului odată pentru totdeauna, propun cifra de una sută mii galbeni”.
Domnul Neculai lonescu combate cifra de una sută mii galbeni ca împovorătoare pentru ţară şi că nu trebue să se inaugureze noua Domnie cu sporire de cheltueli.
D. loan Brătianu spune: „Şi Principele Carol şi familia sa sunt foarte bogaţi şi că El, Principele Carol, a făcut un sacrificiu coborându-se a primi Tronul României” şi că nu s’a aşteptat la obiecţiuni ca acele ridicate de N. lonescu.
D. N. lonescu, n’admite de cât suma de 60 mii galbeni pe an, care a avut-o Principele Cuza- Vodă şi întreabă pe D-l loan Brătianu că dacă Principele Carol este aşa de bogat, pentru ce voeşte a vîrî său ’n carne grasă?
Tot loan Brătianu a fost acela care a mai vârât şi’n 1884 nou şi proaspăt său’n carne grasă, când s’a votat apanagiile şi prin discursul rostit la Senat, a declarat: „Dotaţiunea Coroanei este ca o rezervă, pe care după o sută de ani, când guvernele vitrege vor fi sfârşit de a mânca toate moşiile statului, Dinastia o va înapoea atunci ţărei spre a fi distribuită micilor coltivatori”.
Aşa dar, când a fost vorba de fixarea listei lui Cuza-Vodă, după loan Brătianu, ţara trebuea să intre pe calea economiilor, iar când a fost pentru acea a predecesorului său, tot după părerea aceluiaşi Brătianu, ţara trebue să meargă pe drumul risipei, pentru că Principile Carol a făcut un sacrificiu coborîndu-se a primi Tronul României, pe care l’a ilustrat Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazu şi în urmă Cuza-Vodă.
Când Preşedintele Republicei Franceze cu o populaţiune de peste 45,000,000 locuitori se mulţumeşte cu o listă civilă de 60.000 galbeni, atât cât primea şi Cuza-Vodă de la o populaţie de 5.000.000 locuitori este straniu că Regele Romăniei esceptând moştenitorul Tronului, care are şi el 300.000 lei anual, să găsească că 1.200.000 nu ajunge fastului şi demniţăţei sale. Cum că lista civilă e mai mult de cât suficientă, o dovedeşte până la evidenţă economiile deja realizate şi care au permis Regelui Carol de a face o achisiţiune de vre-o 105.000 pogoane de pământ, deosebit de alte imobile. Lista civilă trebue să fie în proporţie cu venitul fiecărui stat şi ea ar trebui să scază ca orice leafă, în proporţie cu sarcinile cari apasă asupra finanţelor şi nevoilor ţărei.
Cele 12 moşii şi anume: Ruşetul din judeţul Brăila, Sadova Segarcea din judeţul Dolj, Cociocul din judeţul Ilfov, Bicazul din judeţul Neamţ, Gherghiţa, Clăbucetul Taurului şi Muntele Caraiman din judeţul Prahova, Domniţa din judeţul R. Sărat, Mălini, Borca, Sabasa şi Farcaşa din judeţul Suceava şi Dobrovăţul din judeţul Vaslui, au o întindere de 347,050 pogoane sau 183.906 hectare şi împreună cu cele 105.000 pogoane prăjini proprietate particulară au în total o suprafaţă de 2365 chilometri pătraţi.
Cuza-Vodă care a secularizat averile mănăstireşti şi le-a dezrobit, nu ’şi-a luat nici măcar o palmă de pământ din ele; ci ca un Român le-a dat ţării. Românul găsea milă şi îndurare la Cuza-Vodă, plângerile şi păsurile acestuia erau ascultate. El n’a avut nici o avere, de cât moşia Ruginoasa din judeţul Suceava.
Cuza-Vodă este acuzat în memoriile Regelui Carol că era un om de scandal şi extrem de uşuratic, înfăţişându-1 generaţiilor astfel: „Multe din măsurile luate de el (Cuza) veneau în contrazicere cu interesele particulare ale unor grupuri şi clase, se mai adaogă apoi şi tot felul de scandaluri provocate prea adese ori de viaţa lui extrem de uşuratică”.
Calificaţiile acestea nu ating de loc pe Cuza-Vodă, întru cât uşor şi scandalagiu nu poate fi de cât autorul memoriilor, care consideră România o ţară semi-barbară, gratificând-o tot prin aceste memorii cu epitetele următoare: „Prinţul Carol a fost tânărul Hohenzolern căruia i-a revenit această problemă; el a întreprins a-şi pune pe cap, în vremuri grele, o coroană care de veacuri deja devenise de atâte ori o cunună de spini pentru cei cari o purtaseră şi a realizat ceia ce poate nici el n’a sperat vre-o dată: două Principate semi-barbare, sărace, supte şi maltratate, printr’ânsul au devenit o singură țară”. Biografia lui Cuza-Vodă, cel care sărutase obrazul scuipat al semi-barbarului Român poate fi încheiată cu ghicitoarea nemuritorului Ion Eliade Râdulescu: A trecut o vară/ Va mai trece o iarnă,/ Şi’n cea prirnă-vară,/ Va vedea Românul/ Cine-i o stăpânul !»
Aceasta este introducerea din cartea lui M. Săvel, în baza căreia puteți realiza modul cum era privit Cuza după atâta timp de la abdicarea sa forțată, de către românii patrioți.
Motto: „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.Greșelile nu se iartă, ci se repară”
Despre Basarabia, in volumul Sfaturi pe întuneric care reunea o serie de Conferinţe la radio, Nicolae Iorga spunea :
”Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.
Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească.
Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.
Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al Domniei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tătarilor şi locuit la început de lucrătorii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.
Prin sărituri răpezi de ostaşi această Domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Şiretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Şiret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.
Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acelor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celeilalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre Domnia cea veche din părţile Băii şi dintre două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.
Abia cunoaştem pe cei dintâi Domni ai Moldovei, şi nu ne putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.
Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc.
Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora Domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tătarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte Aspro-Kastron, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul moldovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.
Cetati din Moldova medievala
Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui Domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a Domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.
Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel, cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire.
Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.
Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.
Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.
Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între şiretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii Domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.
Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.
Ţinutul Iaşiului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.
Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt gheara vulturul bizantin al ţarilor.
Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.
Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.
Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de Sus decât în părţile Basarabiei de Mijloc, între toate asemenea cu Moldova, şi părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.
Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.
Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna horda tătărască a pătruns până la Şiret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.
Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedezlipite şi fără nici un motiv de dezlipire de aceleaşi hotare.
Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.
Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a lui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost Domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită – aceasta nu se bagă de samă; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror Ţărilor Româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătura cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.
Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.
Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Şiret.
Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror Principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.
Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta Ţările Româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul Războiului celui Mare, când Stürmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.
Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.”
Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio (1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii, bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Societatea Română de Radiodifuziune, Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 329-332.
Au existat de-a lungul multimilenarei existențe a neamului nostru oameni care s- au remarcat și cărora le datorăm cinstire și prețuire. Unii au fost conducători destoinici, curajoși și demni care au știut să mobilizeze poporul spre apărarea gliei și neamului, alții au fost lideri ai maselor ajutând la conservarea conștiinței naționale, la conștientizarea acesteia și la apărarea drepturilor naționale, alții au luptat cu condeiul scoțând la iveală istoria neamului sau demonstrând bogăția sufletească a acestuia prin creațiile lor literare ori consemnând pentru posteritate străvechile datini și obiceiuri, iar alții prin cercetare, în domenii diverse ale științei și prin invențiile lor au demonstrat geniul ce zace în sânul poporului, geniu ce nu așteaptă decât o scânteie spre a se aprinde în toată măreția sa.
Una dintre aceste personalități remarcabile ale neamului nostru a fost și Grigore Antipa, acesta fiindu- ne cunoscut tuturor, în special, din faptul că Muzeul Național de Istorie Naturală îi poartă numele.
Savantul Grigore Antipa, biolog, ihtiolog, zoolog și oceanolog, s-a născut la 27 noiembrie/10 decembrie 1867, la Botoșani. A făcut studii primare la Botoșani (1874-1878), gimnaziale și liceale la Institutul Academic din Iași (1878-1885), unde i-a avut ca profesori pe Grigore Cobălcescu, Petru Poni ș.a., iar pe Emil Racoviță, printre alții, ca și coleg de clasă. În 1885 s-a înscris la Universitatea din Iași, Facultatea de Științe, urmând pentru scurt timp științele naturale. A plecat la Jena, unde își făcea studiile și fratele său N. Leon, și s-a înscris la Facultatea de Filosofie, unde i-a avut printre profesori pe: Ernst Haeckel, Arnold Lang, Stahl, Schaeffer etc. A lucrat între 1888-1889, la recomandarea profesorului său Ernst Haeckel, la stațiunea zoologică de la Villefranche-sur-Mer. În 1890, a reluat cercetările la stațiunea bio-marină de la Helgoland, sub conducerea dr. W.Kukenthal, al doilea asistent al profesorului Haeckel. În 1891 a lucrat la stațiunea zoologică de la Neapole. În 1889 s-a reîntors la Jena. Pe drumul de întoarce, oprindu-se în Paris, Grigore Antipa a vizitat muzeele, institutele de biologie și a audiat cursuri la Sorbona. La 9 martie 1891, Grigore Antipa a obținut titlul de doctor în biologie cu calificativul magna cum laudae.Aceasta a fost cea de-a treia acordată de profesorul Haeckel, în întreaga sa carieră: prima i-a fost acordată lui A. Walter, cea de-a doua lui Hans Driesch și cea de-a treia lui Grigore Antipa. Anul următor s-a întors în țară. În 1893, a fost numit director al Colecțiilor zoologice și în conducerea administrației Pescăriilor statului. În 1895 a devenit administrator general al Pescăriilor statului. Tot în 1893, Grigore Antipa a întreprins o expediție de 9 luni în Marea Neagră, adunând un bogat material pentru colecție. S-a oprit 10 zile la Stațiunea biologică de la Sevastopol, al cărei director era profesorul A. Ostroumov, care participase la vestitele expediții ale lui Spindler și Vranghel (1890, 1891). A lucrat 10 zile și la Odesa, în laboratorul zoologului, profesorul Salenski. În 1906 a construit noul local al Muzeului zoologic din Șoseaua Kiseleff, unde a strămutat colecțiile zoologice. Cu acest prilej, a introdus aici, pentru prima dată în lume, ”dioramele”, vitrine tridimensionale, în care speciile erau prezentate pe categorii de habitate, în posturi naturale și proiectate pe un fundal pictat. Succesul de care s-a bucurat acest mod de prezentare a făcut ca dioramele să fie un exemplu urmat și de alte muzee din lume. Inaugurarea oficială a muzeului a avut loc la 24 mai 1908. La 18 iunie 1914, Muzeul zoologic a primit numele de Muzeul Național de Istorie Naturală, iar la 23 mai 1932, instituția a primit numele de ”Grigore Antipa” în onoarea fondatorului său. A fost directorul Muzeului Național de Istorie Naturală din 1908 până în 1944, anul în care a murit.
Grigore Antipa a pus bazele școlii românești de hidrobiologie, ihtiologie și oceanologie. A fost, totodată, unul dintre creatorii muzeologiei moderne, publicând în 1918, 1923 și 1934 principii și norme generale de muzeologie. A fost, de asemenea, cel mai de seamă ecolog și hidrobiolog român, lăsând numeroase lucrări privitoare la viața din apele dulci și marine. Cu lucrarea sa ”L’organisation générale de la vie collective des organismes et du mécanisme de la production dans la Biosphere” (1935), a pus bazele unei noi științe interdisciplinare — bioeconomia. Având la bază o teorie biologică originală, constând în înțelegerea și respectarea echilibrelor ecologice, ”Sistemul Antipa” a fost adoptat de Facultatea de Agricultură din Urbana (SUA), care l-a aplicat inițial pentru explorarea complexă a luncilor inundabile ale fluviului Illinois, după care sistemul s-a generalizat în mai multe state americane, precum și în Europa, în regiunile limitrofe Vistulei, Rinului, Volgăi, etc. A fost membru corespondent (16 aprilie 1907) și membru titular (14 mai 1910) al Academiei Române; vicepreședinte (11 iunie 1921-11 iunie 1924; 31 mai 1935-3 iunie 1938) al Academiei Române; președinte al Secțiunii Științifice a Academiei Române (1939-1942). Marele savant român a murit la 9 martie 1944, în urma unui atac de angină pectorală.
După această prezentare a savantului Grigore Antipa, vă prezint și comunicarea sa din 5 aprilie 1940, cu tema din titlul acestui articol, din care se poate vedea că și atunci situația era la fel ca azi. Așadar, istoria se repetă. Se pare însă că pe noi istoria nu ne interesează îndeajuns și nu învățăm nimic din ea. Iar Antipa nu este singurul. Marele Eminescu ne avertizase și el cu mult timp înainte, încercarea sa de a ne deschide ochii plătind-o cu propria sa viață.
Revenind la Antipa, comunicarea sa este inclusă în „MEMORIILE SECȚIUNII ȘTIINȚIFICE, SERIA III, TOMUL XV, MEM. 11” ale Academiei Române și a fost publicată în MONITORUL OFICIAL ȘI IMPRIMERIILE STATULUI – IMPRIMERIA NAȚIONALĂ, BUCUREŞTI 1940.
„Nici un popor de pe întreaga faţă a globului nu a fost mai ponegrit ca poporul român. Neadevăruri patente,.. statistici anume ticluite, insinuări tendenţioase, etc., s’au strecurat de mai bine de-o jumătate de secol: în literatura beletristică şi ştiinţifică din toate țările, în cărțile cele mai răspândite de informaţiuni (Lexicoane, Enciclopedii, descrieri de călătorii, ghiduri, etc.), în descrieri geografice, reviste ştiinţifice, ziare şi așa mai departe. Toate acestea, în scopul de a se arăta lumii civilizate, că în mijlocul Europei trăeşte un popor inferior, cu apucături sălbatice, incapabil de a se guverna singur şi de a-și civiliza ţara în care locueşte. Centrul de unde se conducea, pe la finele secolului trecut, această campanie, fusese ales la Viena.
Cine nu-şi aduce aminte, de exemplu, de modul cum eram descrişi de către scriitorul Karl Emil Franzos, în răspândita sa carte «Aus Halb- Asien», al cărei titlu indică în deajuns conținutul ei răutăcios, sau de cuvintele insultătoare, ca « Walachische Wirtschaft », « Wilde Walachei », etc., care mereu se repetau în presa de atunci. În edițiile mai vechi – dela 1890 – din Mayer’s Conversations Lexicon – adică în una din acele mari enciclopedii, care nu lipseşte din biblioteca nici unui german cult -, poporul român era descris- după inspiraţiile dela Viena- în felul următor: «Der Rumäne gilt als hinterlistig, feig, grausam und faul, Caraktereigenschaften, die seine Nachbarn übereinstimmend ihm nachsagen » ( Românul e considerat ca perfid, laş, crud şi leneş, defecte de caracter pe care toţi vecinii sunt de acord să i le impute,- Vol. XIV, ed. 1890).
În cunoscuta carte a lui Umlauft «Die Oesterreichische Ungarische Monarchie»: (ed. III), apărută la Viena în. 1887, (cu 1192 pagini), Românii erau descriși (pp. 647—649) ca un adevărat popor barbar care trăește într’o completă sălbăticie. Iată câteva fraze caracteristice: « Die Rumänen sind schwerfallig und langsam in ihren Bewegungen, doch hat diese Schwerfälligkeit mehr den Charakter der Faulheit als der Unbeholfenheit »… « Die, verherrschend, schwarzen Augen haben fast immer einen tückischen Ausdruck, blitzen bei Erregung lebhaft auf, werden aber, sowie der Mann sich beobachtet sieht, sofort demütig niedergeschlagen. Die dunklen langen und dichten Haare hängen wild und ungepflegt um den Kopf.» (« Românii sunt greoi Şi înceţi în mişcările lor, totuşi această încetineală are mai mult caracterul de lene decât de neîndemânare »… « Ochii negri care predomină au totdeauna o expresie perfidă şi scânteiază cu vioiciune la iritare; însă, de îndată ce omul se simte observat, el îi pleacă cu umilință …. Părul negru, lung şi des atârnă sălbatic şi neîngrijit împrejurul capului. »)
Pe ţăranul nostru îl descrie în modul următor:
«Der rumänische Bauer ist feig, hinterlistig und faul. Er wird niemals einen Mann, besonders wenn er mit Feuerwaffen bewaffnet ist, vor dem er eine heilige Scheu hat, offen angreifen »; «er thut es nur aus dem Hinterhalte, oder wenn er weit an Zahl überlegen ist, in raubericher Absicht, z. B. durch Ueberfallen im Hause, wobei er zwischen seinen Stammesgenossen und anderen Leuten einen Unterschied nicht macht. Dabei begeht er die raffiniertesten Grausamkeiten. Nichtstun ist sein Lebensglück; er lässt, wie der Orientale, sein Weib für sich arbeiten ». ( « Țăranul român este laș, perfid şi leneș. El nu va ataca niciodată în faţă pe un om- mai cu seamă când acesta este înarmat cu arme de foc, de care el are o frică sfântă. El atacă numai din ascunzătoare, sau când se găseşte în număr covârşitor mai mare, cu intenţie de furt, de ex. atacând pe neaşteptate în casă; atunci nu mai face nici o diferență între conaţionalii săi şi alţii. In aceste ocazii comite cele mai rafinate cruzimi. A sta ca un trântor este fericirea vieţii sale; ca orientalul, el lasă pe nevastă să muncească. »)
Urmează apoi descrierea stării culturale a Românilor:
« Die geistige Bildung der Rumänen ist gleich Null»
«Die Culturstufe, auf welcher die Rumänen stehen,ist eine sehr niedrige…Ihr Gesang ist überaus eintönig und fast ganz ohne Melodie; besondere musikalische Instrumente besitzen sie nicht. Poesie ist unter den Rumänen wenig zu Hause; namhafte Dichter fehlen ganz; überhaupt wird die Nationalliteratur wenig gepflegt. Die Rumänen sind voll von Aberglauben und halten viel auf Vorbedeutung, Hexerei, u. dgl.; dahin gehört besonders der Glaube an Wampyre. Rothaarige Männer hält man für Wampyre, welche, wenn sie vestorben sind, vorzugsweise den jungen Mädchen das Blut aussaugen. Die Leiche wird deshalb mit einem grossen eisernen Nagel im Sarge festgenagelt. Es können aber auch andere als rothaarige Wampyre sein: Folgen in einer Familie rasch mehrere Sterbefälle nacheinander, so ist das ein sicheres Zeichen, das sich unter den Verstorbenen ein Wampyr befindet. Man öffnet dann das Grab, dieser, auf welche man dashalb verdacht hat; findet man ein Loch im Sarge, so wird in denselben ein Schuss abgefeuert, oder man schlägt einen eisernen Pfal durch den Sarg, so den Wampyr zu bannen. » (« Cultura sufletească a Românului este egală cu zero. Treapta culturală pe care stau Românii este foarte joasă. Cântecul lor este cu totul monoton şi aproape fără melodie; instrumente muzicale deosebite nu au. Poezia nu este acasă între Români, poeţi remarcabili lipsesc cu totul; în general literatura naţională nu se cultivă.Românii sunt plini de superstiții şi cred în cobire, farmece, etc., din care face parteşi credinţa în strigoi. Bărbaţii cu părul roşu sunt consideraţi ca strigoi, care, după moarte sug sângele, de preferinţă al fetelor tinere. Din această cauză ei pironesc trupul mortului cu un cui mare de fier în sicriu.Dar, nu numai cei cu părul roşu pot fi strigoi. Dacă într’o familie se succedează mai multe decese unul după altul, acesta e un semn că între cei morţi se află un strigoi. Atunci se deschide mormântul acelor bănuiţi: dacă se găsește o gaură în sicriu, atunci se descarcă un cartuş sau se bate un ţăruş de lemn prin sicriu pentru a pironi strigoiul. »
Citind o asemenea descripție- despre un popor de laşi şi criminali, – care atacă pe semenii săi numai pe la spate, care comite cele mai rafinate cruzimi pentru a prăda, care este lipsit de orice predispoziții culturale, care își profanează mormintele şi trage cu pușca în cadavre, ş. a. m. d.- crezi că autorul a greşit titlulşi a vroit să descrie vreun popor sălbatec de canibali, din pădurile tropicale ale Africei sau din Patagonia. Şi cu toate acestea autorul era un profesor din Viena și redactor al unei însemnate reviste geografice; cartea sa este semi-oficială şi a apărut în mai multe ediții, iar poporul pe care îl descrie trăia în Monarchia pe care vroia să o slăvească.
Firește, alți oameni de ştiinţă obiectivi- dintre cari mulți chiar dela Universitatea din Viena- făceau în același timp studii serioase asupra țării şi poporului nostru şi ne descriau, în reviste speciale, cu totul sub un alt aspect şi chiar cu deosebită simpatie: Romaniştii, între cari și Mayer-Lubcke din Viena, recunosc originea noastră romană şi limba noastră ca « cea mai conservativă dintre toate limbile romanice »; poezia noastră populară este recunoscută ca cea mai bogată ce se cunoaşte la popoarele europene; folkloriştii văd, în poveştile şi în maximele, tradițiile şi zicătorile poporului nostru, un imens tezaur cultural și un adevărat cod de precepte înțelepte pentru călăuza în vieață; manifestaţiile artistice ale poporului nostru – broderii, țesături, sculpturi în lemn, danțuri, etc. – sunt admirate pretutindeni, iar broderia e considerată ca unică, prin fineţea ei şi combinarea artistică a colorilor; muzica populară română e admirată pretutindeni, atât cristalizată în forme clasice – ca de ex. de colegul nostru Enescu şi de o întreagă pleiadă de alți compozitori – cât și popularizată prin lăutarii români, care delectează publicul în restaurantele din toate oraşele mari din Occident; şi nu mai puțin sunt soliştii sau dirigenții noştri cu renume mondial cît şi actorii, cari erau chemaţi în cele mai mari centre muzicale sau de artă dramatică din lume, pentru a juca pe cele mai renumite scene sau a concerta şi dirija concerte clasice, în admirația publicului celui mai select.
Criminaliştii citau România ca un exemplu în contra necesității pedepsei cu moartea, arătând că, tocmai-în această țară – care nu are pedeapsa cu moartea- se comit cele mai puţine crime din toată Europa; ba arătau chiar, că, în România, românul adevărat nu comite decât crime pasionale sau numai când se crede nedreptăţit, pe când majoritatea omorurilor, având de scop furtul, se comit mai mult de străinii de neam.
De asemenea, chiar Impăratul Franz Iosef lăuda întotdeauna în fața trupelor «vitejia regimentelor sale româneşti » (« Die Tapferkeit meiner Rumänischen Regimenter ») şi tenacitatea, sobrietatea şi rezistența regimentelor române. (« Die Zähigkeit, Genügsamkeit und Ausdauer der Rumänischen Regimenter »).
După luarea Plevnei, bravura soldatului român a fost admirată de toată lumea, aşa că chiar noua ediție din Mayer ‘s Konversations – Lexicon, după ce arată acum, că vecinii consideră pe acest popor de « hinterlistig, feig, grausam und faul » – insinuare pornită desigur şi strecurată aci din cartea lui Umlauft- totuși adaugă: « doch hat er im letzten orientalischen Krieg ( 1878) sich als tapferer Soldat gezeigt » (« totuşi în ultimul războiu oriental din 1878 s’a arătat ca un soldat viteaz »). Vitejia sa, împotriva celui mai puternic duşman, s’a văzut, încă și mai mult, în luptele dela Mărăști și Mărășești în 1917, pe care însuşi dușmanul de atunci a recunoscut-o.
Astăzi în Institutele şi Laboratoarele noastre științifice se desvoltă o mare activitate, iar contribuţiile ce le aduc la știința universală sunt din ce în ce mai mari; în publicațiile tuturor Academiilor şi în revistele mondiale de ştiinţă, contribuția ştiinţifică a compatrioților noştri este considerabilă; în. laboratoarele din Franţa, Germania, Anglia, Elveţia, Statele Unite, etc. românii se disting prin cercetările lor serioase, așa că pretutindeni li se încredințează posturi şi misiuni științifice importante,
Lucrările mari tehnice de însemnătate generală, ca podul de peste Dunăre, etc., care.s’au proiectat și executat de către inginerii români, alcătuesc admiraţia generală.
La toate expozițiile internaţionale de bele-arte, pictorii şi sculptorii români de mare talent, participă în mare număr şi obțin premii importante.
Pe scenele celor mai mari teatre, opere şi săli de concerte din lume- Comédie Française şi diferite teatre din Paris; Burgtheater şi Volkstheater din Viena; apoi Opera cea mare şi Volksoper din Viena; Opera din Beyreuth; Opera din Paris, Berlin, Roma, München, Milano; Opera Metropolitană din New-York, etc. – artişti români de mare valoare, joacă rolurile principale, fie ca societari ai teatrului, fie ca invitaţi pentru anume reprezentații sau concerte, sau fie chiar ca autori dramatici, compozitori muzicali, virtuozi, etc. Nume ca Agata Bârsescu, la Burgtheater din Viena; de Max, Mărioara Ventura și Jonel la Comédie Française; Viorica Ursuleac, Grozăvescu, Maria Cibotaru, Nectara Flondor, la Opera din Viena; Popovici la Beyreuth; D-na Darclée—Hartulari, Zina de Nori, Alice Cocea, Elvira Popescu și atâți alții. Şi, pe deasupra tuturor: marele compozitor G. Enescu şi întreaga pleiadă de tineri compozitori; maiștri dirigenți de concerte clasice, ca Georgescu, Perlea, etc., au făcut şi fac gloria artistică a țării în lumea mare.
In administraţia noastră de Stat, soluţiile date problemelor organizării învățământului și educaţiei tineretului, problemelor sociale, etc. prezintă originalitatea lor şi reprezintă contribuţii preţioase la progresul general.
Progresele enorme, realizate în scurt timp, în desvoltarea tuturor ramurelor de producţie şi activitate economică, etc. Sunt şi ele astăzi considerate, în toată lumea, nu numai ca o dovadă de aptitudinile remarcabile ale poporului, ci chiar ca o contribuţie originală:considerabilă la progresul general al ştiinţelor şi artelor, cât şi al stabilirii normelor pentru organizarea vieţii publice, şi deci pentru progresul şi înălțarea omenirii în general, ş. a. m. d.
Aşadar,în toate direcţiile şi în toate ramurele de activitate – intelectuală, artistică, economică, etc. – geniul specific românesc – tânăr şi vioiu – se manifestă şi străbate în primele rânduri.
Acesta este, în realitatea sa, poporul arătat de ponegritorii săi, cu atâta lipsă de bună credință, ca: barbar și lipsit de orice aptitudini intelectuale, a cărui « cultură spirituală este egală cu zero »; a «cărui treaptă culturală este cu totul inferioară », a cărui « cântec este monoton și fără melodie », la care « poezia nu este acasă », unde « poeții lipsesc cu totul etc, etc.!!!
Domnilor Colegi,
Cu toate aceste constatări obiective ale străinătății asupra manifestărilor noastre culturale; cu toate rezultatele cercetărilor ştiinţifice urmărite sistematic de oameni de știință serioşi din toate specialităţile şi de Institute cu renume, din străinătate, asupra originei, limbei, firii, legislației şi organizaţiei poporului român, precum și asupra țării sale; cu. toate acestea – și nu exagerez dacă zic că, şi cu toate dovezile de simpatie reală ce ne vin dela oamenii serioşi şi dela publicul mare chiar din țările de unde au pornit aceste ponegriri răutăcioase – campania pornită în trecut.a continuat şi mai departe, cu tenacitate- de astă dată însă cu centrul principal la Budapesta – atât în presa zilnică europeană, cât şi chiar în reviste științifice cunoscute. E de admirat dibăcia cu care acești duşmani tainici ai poporului nostru- sau, cum le zice în Lexiconul lui Mayer «vecinii cari informează Europa despre Români »- au ştiut să îmbrace într’o formă științifică- și uneori cu aparență de simpatie prefăcută-— toate ticluirile.şi insinuările lor, spre a le putea strecura în organele cele mai importante de publicitate din toată lumea, sau spre a le publica în cărți cu aparenţele cele mai serioase de obiectivitate științifică, contestându-ne originea, limba, toate calitățile culturale şi însuşirile firești- trupești şi sufletești-, progresele ce le-am făcut, etc. Chiar de pe catedra fostei Universități maghiare din Cluj, rectorul de atunci al acelei universități – cunoscutul histolog St.Apathy- predica elevilor săi la cursul de biologie, că «Valahii sunt un popor inferior, lipsit de orice calități culturale, care este menit să dispară în lupta pentru existenţă ».
Dar nu e vorba numai de timpurile mai vechi ci, în publicațiuni cu mult mai recente, menite a avea o mare răspândire, se repetă, sub altă formă, exact aceleași insinuațiuni ca cele de pe vremea lui Karl Emil Franzos, sau ca cele din cartea geografului profesor F. Umlauft. In anul 1918 – atunci când Germania se considera încă ca biruitoare în războiul mondial şi Ungurii sperau ca la pacea generală să-și mai poată întinde frontierele peste Carpaţi- apare la Budapesta, în limba germană, un elegant volum întitulat «Ungarn », redactat de persoane cu cele mai înalte situațiuni în lumea ştiinţifică, în cap cu Albert v. Berzeviczy, Preşedintele Academiei Ungare de Știință. Este o descriere de propagandă în străinătate, bogată în statistici și material ştiinţific, şi cu toate aparențele de cea mai strictă obiectivitate. Capitolul despre naționalități este redactat de cunoscutul geograf, profesorul Eugen v. Cholnoky, care în descrierea ce o dă « Valahilor » – « oder wie sie sich neustens selbst nennen, Rumänen » — trece cu buretele peste toate cercetările ştiinţifice ce s’au făcut asupra originei poporului și limbei române, şi strecoară, cu multă dibăcie și aparență de obiectivitate ştiințifică, toate vechile și cunoscutele absurdități tendențioase. După el, românii, împinși de turci, au părăsit țara lor de origine balcanică abia prin sec. XII-XIII. In Transilvania se cunoşteau atunci- scrie el- numai cele trei naționalități: ungurii, secuii şi sașii » iar despre Români, zice: « die Rumänen werden nur so nebenbei erwähnt ». «Ihr ganzer Ethnicum beweist, dass sie ursprünglich Gebirgsnomaden, Alpenhirten, waren, wabhrscheinlich Verwandte der Skipetaren …». «Ihre Sprache zeigt: einen starken slavischen und einen beinahe abenso starken spätlateinischen, mehr dem italienischen als dem lateinischen nahestehenden Einfluss. Diesen italienischen Einschlag konnten sie nur in den Küstengegenden der Adria aufnehmen, denn mit der römischen Herrschaft in Siebenbürgen und mit den dortigen fabelhaften Ueberbleibseln der Dazier haben sie durchaus nicht, zu tun ». («Intreaga lor fiinţă etnică dovedeşte că prin originea lor erau nomazi de munte – păstori alpini – probabil rude de ale Skipetarilor…« Limba lor arată o puternică influenţă slavă şi aproape o tot atât de puternică influență latină medievală, mai apropiată de italiană decât de latină. Această influenţă italiană s’a putut exercita numai în regiunea coastelor Adriaticei, căci cu dominaţia romană în Transilvania și cu fabuloasele resturi ale dacilor, ei nu au nimic a face»).
După aceea arată că populațiunea originară a Transilvanici, scăzând mereu din cauza războaielor necontenite cu turcii şi tătarii, românii. s’au scoborît din munți în basinul Transilvaniei şi s’au apucat « nolens-volens » de agricultură. « Dafür hatten sie jedoch keine älteren Traditionen, anfangs auch kein rechtes Geschick, und die vordem sehr reiche, sorgfältig bebaute und mit unzähligen Fischteichen versehene Beckenlandschaft, verfiel, von den Rumänen besetzt, alsbald in einen sehr primitiven Zustand » (« Pentru această ocupaţiune ei nu aveau totuși nici o tradiţiune, la început chiar nici o îndemânare, așa că acest basin, care înainte era foarte bogat, cultivat cu multă îngrijire şi bogat în eleştee cu peşti, a decăzut – după ce a fost ocupat de Români – într’o stare foarte primitivă »).
Aceasta este, după marele geograf și obiectivul om de ştiinţă ungur, Prof. v. Cholnocky, originea Românilor din Transilvania pe care de altfel el îi apreciază foarte mult – cu o simpatie prefăcută! – atunci când stau în adevăratul lor culcuş «in den Hochgebirgen, in den alpinen Weidengegenden » adică la păşunele de pe creștetele munților nelocuibile pentru alte popoare; « Dort sind sie unverfälscht tüchtig, sympatisch, gastfreundlich, ehrlich und in ihren Ethnicum durchaus originell und interessant. Wo sie Ackerbau treiben, dort sind sie weniger zuhause, dort sind ihre guten Eigenschaften verblasst » (« Acolo ei sunt nefalşificaţi capabili, simpatici, ospitalieri, cinstiţi şi, în fiinţa lor etnică, cu totul originali şi interesanţi. Acolo unde se ocupă însă de agricultură, sunt mai puţin la locul lor, acolo bunele lor însușiri se pierd»).
Fireşte, cam tot astfel justifică şi coloniștii albi purtarea lor față de popoarele primitive de pe alte continente, pe care le-au împins în pădurile tropicale; acolo sunt şi acești «natives» (indigeni) simpatici, cinstiţi şi originali, numai cu condiția să nu se scoboare la câmpie pentru a le face concurenţă. Şi păşunele bogate din munții Transilvaniei trebuiau doar utilizate pentru economia națională ungară, și numai acești «natives» cari, cu mari sacrificii, s’au putut adapta – sub regimul crud al selecţiunii naturale- acestor condițiuni grele de vieață, puteau doar să le facă productive (este o curioasă teorie de ocazie- emisă tocmai de un geograf -că însuşirele fundamentale ale unui popor, care sunt adânc înrădăcinate în firea sa etnică şi consolidate în timp de milenii, să poată varia după altitudine: cînd locueşte pe munte, acest popor este « unverfälscht tüchtig, simpatic, ospitalier, cinstit şi în Etnicul său cu totul original şi interesant »; când se scoboare însă la vale pentru a se ocupa cu agricultura, toate bunele sale însuşiri fireşti dispar. Teorie, care are aceiaș valoare ştiinţifică ca şi cea, despre care am amintit mai sus, a biologului Prof. Apathy fostul rector al Universităţii ungare dela Cluj, ambii. abuzând de prestigiul ştiinţei pentru justificarea unor urîte şi ridicole scopuri politice).
De altfel autorul arată – cu o oarecare satisfacție ascunsă- numărul mare de analfabeți şi starea lor de inferioritate culturală: « Der niedere Klerus, besonders der der Griechisch-Orientalischen Rumänen, hat viel dazu beigetragen, dass das Volk kulturell arg zurücgeblieben ist» («Clerul inferior, cu deosebire cel al Românilor greco orientali, a contribuit mult că poporul a rămas într’o stare culturală atât de înapoiată»).
Condiţiunile grele naturale în. care acest popor a fost constrâns să trăiască, numai ca cioban, pe culmile munților, şi lipsa de școli în limba sa națională, de sigur că acestea – după autor- nu explică numărul mare al analfabeților, ci numai popa- adică singurul lor învățător și conducător cultural este găsit că ar purta toată vina.
Am citat poate prea mult din această carte- redactată chiar de Președintele și membrii unei Academii ştiinţifice- , dar era necesar, pentru a pune în evidență că, în adevăr, campania de ponegrire a ţării și a poporului român a continuat să persiste, uneori sub o formă mai obiectivă şi cu aparență de simpatie prefăcută, dar în fond tot atât de răutăcioasă și încă cu atât mai insinuantă. Și acestea continuă mereu, atât prin cărți, literatură, etc.,- din care ași putea să citez multe titluri cu totul actuale- cât și mai cu seamă sub scutul pseudonimelor și anonimatului, în acele organe ale presei zilnice din toată lumea- scrise atît în limba germană cît şi în cele franceză, engleză sau italiană- în care o propagandă îndemânatecă ştie să-şi facă drum. Folosindu-se mereu de orice pretext, exagerând relele şi defectele, ignorând şi ascunzând bunele, ei au mers înainte; căci, cred că, cu toate desminţirile ce se pot da, calomnia își face şi ea drumul ei şi că, la momentul prielnic, le va putea fi de folos.
După asemenea descrieri, strecurate în toată lumea cu dibăcie, ne cunoaşte astăzi pe noi străinătatea neiniţiată, iar omul de rând- care alcătuește majoritatea populațiunilor ei- judecă chestiunile noastre vitale, după ele. Domnilor Colegi,
Aş putea să continuu a vă arăta şi o întreagă serie de asemenea atacuri şi insinuări cu totul recente, menite a zăpăci lumea cu privire la poporul nostru şi stările culturale, politice şi sociale dela noi. Mă opresc însă aci, cu citatele; căci cele arătate sunt suficiente pentru a ne lămuri pe noi: ce se urmărește, cine le pune la cale şi ce este de datoria noastră să facem. Totodată însă nu cred nici necesar de a intra prea mult în chestiunile actuale și a provoca polemici inutile într’o atmosferă care e deja atât de încărcată. E destul că ştim cu cine avem a face şi ce se vrea.
Ȋn adevăr, toată această campanie de ponegrire are o explicațiune cu mult mai profundă decât cea, în aparență, sentimentală. Și anume: poporul român are o întreagă serie de duşmani naturali, carii- cunoscând marile calități intelectuale și virtuțile sale sufleteşti- au un interes fundamental de a nu-l lăsa să se consolideze şi să formeze un stat puternic pe teritoriul său etnic. Tot astfel, fiecare din vecinii care-l înconjoară dețineau câte o bună parte din acest teritoriu etnic, cu o numeroasă populațiune românească pe el. Ei trebuiau dar, atât să justifice starea de inferioritate socială şi culturală în care se sileau să țină această populaţie subjugată, cât şi să caute să micşoreze, cât maimult, prestigiul celor rămași liberi, şi chiar să-l slăbească, pentru ca aceştia să nu ajungă în stare să libereze odată pe fraţii lor.
Pe de altă parte, la bogăţiile naturale ale acestei frumoase țări râvnea toată finanța internațională, care prefera să aibă a face cu un stat slab neconsolidat- pentru a putea obţine mai cu ușurință tot felul de concesiuni şi a acapara astfel întreaga sa vieață economică- decât cu un stat puternic, capabil de a-şi desvolta bogăţiile sale naturale prin propriile forțe. Interesul politic fundamental, de a nu lăsa Statul român să se consolideze, era, pentru unii vecini, cu atât mai mare, cu cât el sta și în calea politicei lor de expansiune- fie spre răsărit fie spre apus- și de aceea ponegrirea lor nu era decât o pregătire prealabilă pentru ocazia unei eventuale împărțiri definitive a acestui Stat.
Astăzi, în fine, când unitatea naţională pe teritoriul etnic este un fapt îndeplinit, campania de ponegrire se mai conduce în speranța că, oprindu-se în loc consolidarea noului Stat, vecinii noştri vor putea- profitând de vre o ocaziune- să-şi reia iarăși- cel puţin în parte- teritoriile ce le-au pierdut. Campania dusă astăzi, cu atâta înverşunare și cu enorme cheltueli de propagandă, în toate țările lunii, contra noastră, sub numele de « revizionism », nu este nici ea decât continuarea, sub o nouă formă, a vechei campanii de ponegrire, cu aceleași tendințe și cu metode adaptate nouei situații politice.
Ȋn fine, la toate acestea se mai adaugă și faptul că România, în afară de « Evreii pământeni », mai are un mare număr de « Evrei minoritari » cât şi de « Evrei emigraţi » care se dau în străinătate drept «experți în chestiile românești »- din acei cu trecere mare în presa lumii și cari stau în serviciul marei finanţe internaţionale. Și aceştia caută să menţină apa turbure, pentru ca inspiratorii lor să poată deveni iarăși stăpâni pe vieața economică a acestei bogate ţări.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Ceea ce scriu aceștia despre noi, în presa mondială sau în broşuri şi volume, nu diferă de campaniile din trecut, decât doar ca formă şi cu aparenţe de mai mare obiectivitate, fondul însă e cu atât mai tendențios. Un diplomat al unei țări neutre străine, care era în post în Statele Unite şi a fost mutat ca însărcinat cu afaceri al țării sale în România, mi-a spus că, dorind să se informeze despre noua ţară în care era creditat, nu a găsit în librăriile din Statele Unite altă carte despre România, decât un volum englez de un domn Bercovici- un evreu originar din România-, şi că, venind apoi în ţară, a rămas înspăimântat de neadevărurile și răutățile ce le-a citit în.acea carte despre ţara noastră.
Toate citatele pe care le-am reprodus până aci privesc numai campaniile ce s’au dus în contra noastră de către vecinii noștri dela Apus, cu interesele speciale ce le urmăresc ei şi pe care le cunoaştem prea bine. Dar, nu mai puţin tendențioase sunt şi campaniile pornite dela vecinii noştri dela Răsărit şi dela Sud. Fiecare, după interesele speciale ce le urmăresc, caută să ne descrie ca «sălbateci », mobilizând pe « tovarășii de idei » şi mai cu seamă pe « prietenii» lor, scriitori de talent- angajați în serviciile lor de propagandă din ţările apusene şi grupați în asociații cu diferite titluri ca «Liga drepturilor omului », « Liga antimilitaristă », «pacifistă », «antifascistă», etc., pentru a arăta lumii civilizate « atrocitățile şi barbariile » comise de Români în Basarabia sau Dobrogea. Propaganda comunistă prin postul de radio dela Tiraspol, vorbeşte zilnic despre «călăii » sau «câinii dela Bucureşti », iar societatea «Dobrogea » din Sofia- ţară cu care noi avem mari interese comune și ținem să fim în relații de prietenie- protesta în toate țările civilizate contra « barbariei comise de Români contra Bulgarilor din Dobrogea ».
Iată dar o întreagă serie de interese mari, cari ne-au făcut atâția duşmani şi care explică în deajuns tenacitatea luptei ce se duce în contra noastră, cu această armă perfidă a ponegririi, şi care desigur va continua atâta timp cât lumea din țările civilizate nu va găsi o literatură cinstită, care s’o poată informa în mod exact asupra țării, poporului şi stărilor dela noi, cât și asupra drepturilor noastre sfinte.
Domnilor Colegi, Astfel fiind trista realitate, întrebarea este: ce trebue și ce putem să facem pentru a ne apăra. Căci trebue să ne dăm bine seama că nu e vorba numai de bârfeli şi calomnii pornite din ura şi antipatia unor inconştienți, pe care demnitatea şi conştiinţa ce o avem despre drepturile şi valoarea noastră şi de aportul considerabil pe care-l aduce poporul nostru la progresul omenirii, ar cere să le tratăm cu dispreț și să ne căutăm de treabă. E vorba însă de’o adevărată campanie, metodic organizată, cu scopul bine definit de a provoca indignare pentru «nedreptatea ce s’a făcut » şi a induce în eroare publicul mare din toate țările cu influență decisivă, pentru că- astăzi când, în ultima linie, el decide politica statelor- acestea să fie influențate în atitudinea lor față de noi și în încrederea ce o pot acorda cinstei şi destoiniciei noastre; ba chiar ca, la pacea generală ce se va face, pretenţiile lor cu totul nejustificate să fie luate în. considerare. După cum însă ofensiva este metodic organizată şi condusă, tot astfel trebue să fie şi cu defensiva noastră.
Multe sunt căile şi multiple mijloacele pe care putem să le folosim: Statul cu serviciul de propagandă, ştiinţa cu societățile ştiinţifice, presa, instituțiile culturale, societăţile de turism, comerțul, etc., fiecare poate desfășura o activitate importantă; trebue însă să existe un plan de activitate, o conducere unitară şi o organizare care să precizeze rolul, mijloacele și căile fiecăruia.
Oricât de importantă ar fi chestiunea, nu poate intra în cadrul acestei conferințe, de a ne ocupa de detaliile acestei organizațiuni. Scopul pe care-l urmăresc acum este, ca- în calitate de vechiu academician- să arăt care cred că este rolul Academiei Române- ca cea mai înaltă instituție de cultură a neamului românesc, care veghiază şi dirije evoluția sa- în această luptă, pentru apărarea demnității şi prestigiului poporului şi țării noastre ponegrite, și care trebue să fie căile pe care să purcedem şi mijloacele demne de care situația și îndeletnicirile noastre ne permite să ne servim. Inainte de toate trebue să ne dăm bine seama că Academia Română, ca institut național de înaltă cultură, căruia îi este încredințată înnălțarea sufletească a poporului român- prin cultivarea adevărului, binelui și frumosului, prin conservarea şi desvoltarea firii sale etnice, a limbei şi gândirii sale şi a sporirii energiei sale colective prin cultură- nu poate duce lupta decât pe temeiul acestor îndeletnicirişi pe căile indicate de ele. Această cale nu poate fi decât, de a lua asupra ei- cu tot prestigiul pe care şi l-a câștigat şi de care se poate bucura o astfel de instituție naţională- sarcina de a informa, în mod sincer, străinătatea: asupra stărilor reale dela noi, spunând tot adevărul, fără a căuta să ne ascundem păcatele şi fără a intra în niciun fel de polemică, și să lase apoi presei zilnice sarcina de a demasca izvoarele provenienţei acestei campanii de ponegrire şi interesele reale ce le ascund ele. Ea e datoare să o facă, chiar şi în interesul acelor popoare care sunt induse şi ele în eroare de către proprii lor propagandişti şi agitatori. Aceştia, prin neadevărurile ce le debitează zilnic, le desvoltă speranțe irealizabile şi periculoase şi întrețin astfel o atmosferă contrarie realizării intereselor lor superioare de Stat, care le dictează nevoia să trăiască în bune relaţii cu vecinii lor, şi chiar să colaboreze cu ei, spre a-şi asigura viitorul, consolidarea statului și propăşirea culturală şi economică ca state naționale.
Domnilor Colegi,
Poporul Român, după 18 veacurii de chinuri sufleteşti şi trupești, a ajuns în sfârşit, grație tenacității şi vitejiei sale, să se vadă stăpân în țara sa şi să-și formeze un Stat naţional pe teritoriul său etnic. El se află astăzi în faţa celei mai grele probleme: de a-și organiza noul său Stat şi de a-și aşterne bazele viitorului său.
Bunul simţ, care l-a condus în vremuri de grele chinuri și suferințe și care l-a făcut să-şi păstreze atâtea veacuri firea şi naționalitatea sa neatinse, ȋl povăţueşte și de astă dată. EI este călăuza care-i arată calea pe care trebue s’o apuce, pentru a ajunge în stare să creeze pe acest teritoriu o civilizație proprie, demnă de strămoșii săi Daci şi Romani, și pentru a-și putea desvolta- prin cultură, ştiinţă şi educație- minunatele însușiri fireşti- trupești şi sufleteşti- care-l caracterizează. Graţie acestui povăţuitor elementar- serios, cumpănit şi oțelit în vremuri grele de luptă şi răbdare- poporul român este sigur că va fi în stare să-și îndeplinească misiunea sa, aceea pe care i-o indică țara pe care o locueşte, cu situaţia ei geografică, originea sa şi firea sa aleasă.
Organizărea unui Stat nou din mai multe porțiuni de țară și cu populațiuni- desvoltate şi trăite, timpuri mai mult sau mai puţin îndelungate, sub regimuri legale diferite- este însă o chestiune grea, a cărei rezolvare cere multă prevedere şi chibzuinţă. Este vorba, înainte de toate, de a formula toate problemele fundamentale pe care le impune natura țării, cu situația ei geografică şi politică, şi de a crea o stare care să permită o unitate sufletească a tuturor locuitorilor și o comunitate de muncă după un plan unitar pentru rezolvirea lor. Această muncă colectivă nu poate fi organizată decât pe principiul diviziunii muncii şi adaptată aptitudinilor speciale ale fiecărei categorii de locuitori, spre a putea da astfel fiecare maximul de contribuţie la rezolvirea înaltelor țeluri ale întregului, deci a statului comun pe care l-a format.
Tocmai de aceea, bunul simţ al poporului român îl povățueşte de pe acum, de a nu cădea în greşelile statelor de tirania și exploatarea cărora abia a scăpat, căutând a se răzbuna pentru suferințele din trecut sau apăsând fragmentele de alte popoare care trăesc în mijlocul său; căci naționalismul nu trebue confundat cu xenofobismul, acesta fiind întotdeauna un rău sfătuitor. Noul Stat trebue dar să fie bazat pe dreptate şi pe respectul drepturilor tuturor cetățenilor săi- ori de ce origine, limbă sau confesiune ar fi. El trebue să-i considere pe toți acei cari vor să fie cetățeni credincioși ai acestei țări, ca membri ai unei națiuni colective, legați între ei, atît prin acele interese comune superioare care le sunt dictate de convieţuirea lor într’un Stat pe pământul aceleiași țări, cit şi de tovărășia de luptă ce au a o duce împreună pentru apărarea, civilizarea şi propăşirea muncii fiecăruia, în vederea realizării intereselor superioare ce-i leagă, atât între ei cât şi de țara care le e patria tuturora. Tocmai de aceea, activitatea sa culturală, în loc de a tinde să lovească în unii, trebue să se întindă deopotrivă asupra tuturor fiilor țării, spre a stabili între aceștia o comunitate de gândire și de simţire şi a-i pregăti pentru tovărășia de muncă şi de luptă.
Alcătuirea planurilor generale, pentru a organiza o asemenea muncă colectivă a întregei națiuni, cere însă o cunoaștere aprofundată- în toate detaliile ei- a întregei țări și a directivelor care decurg din natura ei pentru felul de vieață şi de muncă a populațiunii ce o locueşte. Fiecare cetăţean, din orice parte a țării, trebue însă să cunoască, atât interesele fundamentale ale întregului cât şi interesele speciale ale fiecărei părți, spre a-şi putea pune în concordanță munca sa cu ele și a înlesni conlucrarea în vederea unui scop mai înalt: acela al organizării cât nai temeinice a noului Stat. Fiecare trebue să se cunoască unii pe alţii cât şi interesele superioare care îi leagă și pe care au a le apăra.
Problema organizării noului Stat şi aceea a stabilirii unei unități sufleteşti a cetățenilor care-l compun, cere dar, pentru rezolvirea ei, înainte .de toate, o popularizare cât mai largă a tuturor cunoștințelor privitoare la țară, cu natura ei, și la populațiunea ei, cu raporturile etnice, sociale, culturale şi economice, ce leagă între ei pe diferitele categorii de cetățeni cât şi de țara care le dictează directivele politicei ce are a o urma Statul ce-l compun.
Bunul simţ al poporului român îl mai povăţuește că, Statul, pe care-l organizează pe teritoriul său etnic, nu poate duce o vieață izolată şi că trebue să trăiască într’un continuu schimb de bunuri materiale şi sufleteşti cu popoarele şi țările care-l înconjoară şi cele ale lumii întregi, în interiorul căreia îi revine de asemenea un rol determinat. El ştie că produsele muncii sale se consumă în mare parte în alte țări, şi că, el însuși, pentru a-şi asigura un trai mai bun- material și sufletesc-, are nevoie de produsele muncii altor popoare din țări îndepărtate. El știe dar, că şi omenirea întreagă e silită a desfășura o muncă colectivă pe baza principiului diviziunii muncii și că, în această colaborare pașnică a popoarelor, el are o misiune specială de îndeplinit pe teritoriul său etnic.
El are aci, mai întâi, o misiune culturală: de a spori, inobili şi perfecționa pe această cale puterile fizice și sufleteşti ale întregii sale națiuni şi a o pregăti astfel pentu o muncă mai rodnică, pe toate terenurile, pentru ca să poată satisface, nu numai nevoile sale proprii ci şi ale omenirii. Şi, mai are apoi şi o misiune civilizatorie: spre a perfecționa şi îndulci neîncetat raporturile dintre cetăţenii săi, înlesnindu-le munca pașnică comună, cât şi spre a perfecționa tot mai mult mediul său de trai, punând în valoare frumuseţile şi bogăţiile țării sale şi înlesnind producțiunea tuturor acelor bunuri materiale care alcătuesc schimbul său cu alte țări.
Dar şi pentru îndeplinirea acestor înalte misiuni pe teritoriul propriu, cât și pentru înlesnirea acestei pașnice colaborări în producţia şi schimbul mondial de bunuri, este nevoe ca, atât populațiunea țării cât și popoarele cu care stăm în relațiune să fie cât mai bine informate asupra țării noastre, cu izvoarele ei naturale de producție, şi asupra gradului de desvoltare al aptitudinelor, capacității, şi organizării populației de a le pune în valoare şi de a le face accesibile consumațiunii mondiale. O popularizare intensă, în afară de granițele țării, a tuturor cunoştinţelor privitoare la țara noastră cu bogăţiile ei, la starea populaţiei ei şi la organizarea ei administrativă, economică. şi culturală, este dar tot atât de necesară ca şi înlăuntrul acestor granițe.
Din cele arătate până aci, se vede dela sine necesitatea unei serii de cărți despre România, pe care să le prezentăm publicului din toate țările și să arătăm care anume au fost considerațiunile care ne-au împins să organizăm editarea lor, și anume: Inlăuntru, formularea problemelor fundamentale, decurgând din bazele geografice, care dictează felul de vieață și de muncă a întregei populaţii- ori de ce origine, limbă, naționalițate şi confesiune ar fi ei- şi care deci trebue să-i unească într’o comunitate de gândire şi simțire şi să dea directivele politice ale Statului; In afară, nevoia de a informa, cât mai precis și obiectiv, pe toate aceste popoare cu care stăm în legături de orice fel, de a-i feri de falsele insinuări şi de influențele vătămătoare ale scrierilor tendențioase, înlesnind astfel orice fel de relaţiuni de schimb de bunuri materiale şi sufleteşti precum şi o colaborare paşnică cu ele, în interesul superior al progresului omenirii.
Scopul acelor cărți nu poate fi dar o reclamă, pentru a vinde mai bine produsele țării noastre, nici polemicile, pentru a ne apăra sau a ataca pe dușmanii noştri. Ele vor căuta a expune adevărul, astfel cum decurge el din cercetările ştiinţifice obiective, fără multe comentarii şi interpretări şi fără nicio tendință de a ne lăuda sau de a ne ascunde defectele, căci tocmai aceasta ar aduce cel mai mare rău cauzei. Arătând lucrurile cum sunt și criticându-le aspru acolo unde trebuesc criticate, vom da dovadă că suntem pe cea mai bună cale de a le îndrepta singuri.
Această carte va trebui dar să trateze: mai întâi descrierea țării cu natura şi clima ei; descrierea populațiunii cu însuşirile ei fizice şi sufleteşti şi cu structura ei etnică și socială. După aceasta va urma descrierea Statului, cu evoluțiunea sa de până astăzi şi țelurile sale pentru viitor, tratând apoi mai pe larg. activitatea și organizarea administrativă, juridică, financiară, economică şi culturală.
In toată descrierea aceasta, se va cornsidera populaţiunea ca o unitate politică, cu deplină considerare a drepturilor şi îndatoririlor minorităților etnice ce le conține, şi se va arăta rolul poporului român în întregul Stat şi față de fragmentele de popoare cu care conviețueşte pe teritoriul său.
Domnilor Colegi, . Procedând în acest fel, cu calm şi demnitate, Academia Română, cu marea sa autoritate, ţinând la dispoziția lumii civilizate un izvor de informaţii sigure și obiective asupra țării noastre, va aduce un real serviciu, nu numai poporului şi Statului Român- în contra căruia dușmanii săi ascunși caută, prin calomnii şi insinuări, a mobiliza ura şi disprețul lumii civilizate greşit informată- ci şi întregei omeniri. Acesteia, ea îi va arăta, cu date pozitive, capacitatea şi valoarea morală reală a acelui popor, pe care situația geografică l-a aşezat la gurile Dunării, unde- ca şi Holandei la gurile Rhinului- i-a revenit importanta misiune mondială de a păzi libertatea navigațiunii internaționale la gurile celui mai mare fluviu european şi deci de a păstra cheia libertății comerțului tuturor țărilor cu popoarele care locuesc în acest basen principal al Europei.
Dar Academia va aduce un şi mai mare serviciu chiar acelor popoare vecine, pe care instigatorii acestor campanii interesate caută a le induce în eroare şi a le ațâţa în contra noastră. Prin informaţiile pozitive ce li se vor da, vecinii noștri se vor putea lămuri şi reculege, şi vor medita în linişte asupra adevăratelor interese superioare și permanente ale neamului lor cât și a posibilităţilor de a le asigura satisfacerea. Aceasta, în mod fatal, va trebui să-i ducă, şi pe ei, la convingerea că: nu, prin lupte zadarnice şi dușmănie- care fac jocul intereselor altora- , ci numai printr’ o colaborare sinceră cât mai intensă- bazată pe dreptate şi pe respect mutual- ei vor putea ajunge să-și îndeplinească adevărata lor menire și să-și asigure bunul trai al populaţiei cât şi propășirea lor economică, națională şi culturală, în mijlocul popoarelor mari între cari soarta ne-a aşezat împreună în acest colț al Europei.”
Totem și animal cu care strămoșii noștri se identificau, lupul a avut o importanță aparte de-a lungul timpului, venerația sa continuându-se până spre zilele noastre când sărbătorile populare au început să-și piardă din importanță nemaifiind practicate și luate în considerare. Semnificația mitosimbolică a căpătat multiple valențe în timp, iar atenția deosebită ce i s-a acordat s-a concretizat în peste 30 de sărbători dedicate lupului în decursul unui an. Luna noiembrie însă, este de departe luna cu cele mai multe zile de sărbătoare dedicate lupului, astfel încât nu am greși dacă am numi această lună, luna lupului.
Ion Ghinoiu spune că ,,Ovidenia, împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei, Sânnicoară formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de renovare a timpului, probabil Anul Nou Dacic’’.
Tradiţiile populare sunt legate puternic de ciclurile cosmice, fapt cu totul firesc dacă avem în vedere preocuparea permanentă a ţăranului de a-şi desfăşura munca în armonie cu mersul vremii. Lege nescrisă, legătura dintre om şi natură s-a reflectat întotdeauna în credinţele şi obiceiurile populare, împletind strâns în fuiorul existenţei vechiul şi noul, sacrul şi profanul, realitatea şi fantezia. Conştient şi impresionat de forţa naturii, nesupus destinului, dar prudent şi respectuos faţă de neprevăzutul confruntării cu mediul înconjurător, ţăranul român a transmis din generaţie în generaţie o întreagă frescă de concepte, materializată în sărbători mai mult sau mai puţin religioase, încrustate solid în calendarul anual. Chiar dacă unele dintre acestea sunt adaptate unor sărbători bisericeşti, este evident că provin din vremuri imemoriale, precreştine, modul de interpretare şi de manifestare fiind distinct.
Deşi foarte prezent în conştiinţa omului de la munte, lupul nu se află printre măştile de Anul Nou, alături de urs, capră şi cerb. Lipsa lui din alaiul pornit să colinde prin comunitate poate fi o scăpare sau poate o alterare a tradiţiei. Se presupune că în vremurile străvechi ar fi existat totuşi un cult licantropic, în cadrul căruia lupul deţinea o poziţie centrală.
Revenind la luna noiembrie, între 13 și 21 ale lunii, se țineau Filipii de toamnă (în unele zone Filipii de toamnă se țineau și la sfârșitul lunii septembrie), ziua de 21, Ovidenia sau Vovidenia, fiind considerată cea mai importantă din acest ciclu.
Ziua în care începe iarna, Ovidenia, este o sărbătoare a luminii care sparge întunericul iernii, al morții. Tema centrală a legendelor și obiceiurilor apuse consacrate acestei zile este văzul, vederea, prima apariție, prima vedere, viziunea. Tot acum încep să vadă și vrăjitoarele, care încep să-și acumuleze putere demonică. Și fetele pot să-și vadă acum ursitul, prin practicarea unor ritualuri specifice. Sărbătoarea paralelă e consacrată lupului. După unii, acum este sărbătorit cel mai mare dintre Filipi, numit și Filipul șchiop sau Filipul cel Mare.
Legenda spune că „Filipii” au fost nişte apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creştinilor, au fost daţi într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat. Aceşti „Filipi” au fost şase fraţi zdrenţăroşi, care rătăceau prin lume şi aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu ţineau zilele lor. Unul din „Filipi”, fiind şchiop, a rămas în urmă, şi de aceea se ţine mai târziu, în ziua de 21 noiembrie. Obiceiurile străbune s-au împletit cu credințele oamenilor de-a lungul timpului rezultând o seamă de mici sau mari superstiții de care țin seama oamenii de acum sau de altădată. Toţi Filipii te mai pot ierta, dar „Filipul Şchiop”, niciodată spuneau bătrânii. Filipii o ţin şi femeile, şi bărbații, iar mocanii o ţineau atâtea zile câţi cai aveau. În ziua de Ovidenie, pe 21 noiembrie, se celebrează şi „Filipul cel Şchiop” sau „Filipul cel Mare”. Acesta era considerat un lider, un șef al lupilor şi conducător al cetei „Filipilor”. Ciobanii ţineau sărbătoarea ca să nu vină lupul ăl şchiop şi să le fure oile. Cu toate acestea, ei nu văd în lup doar prădătorul turmei, ei ştiu foarte bine că lupul e singurul animal ce poate vedea dracii, alungă bolile copiilor şi, alături de vidră, călăuzește sufletul mortului spre lumea de dincolo.
Ca sursă a puterii şi vitalităţii, lupul străjuia naşterea. Copiii slabi la naştere primeau nume de lup ca să se întreme. În satele de pe Platoul Luncanilor, cercetătoarea dr. Lucia Apolzan a găsit alt obicei: unii copii erau alăptaţi prin tetina uscată a unei lupoaice pentru a lua magic o parte din puterile acesteia.
Şi tot la naştere, dacă copilul avea „pieliţă” pe faţă era temut de săteni fiind considerat copil – lup. Şi tot lupul este alături şi de luptători, cu condiţia ca acesta să nu se însoare. La moarte, lupul este cel care călăuzeşte sufletul: „Şi-ţi va mai ieşi/ Lupul înainte,/ Ca să te spăimânte./ Să nu te spăimânţi,/ Frate bun să-l prinzi,/ Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai / Să te duci în rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul”. Mircea Eliade crede că identificarea mitică şi rituală cu lupul stă la baza numelui dacilor: daoi sau daos care, în frigiană, limbă tracică, înseamnă lup.
Dacii se numeau ei înşişi „lupi”, animal pe care l-au urcat şi pe steagul de luptă. Stindardul avea cap de lup şi coadă de balaur. „Mai există şi astăzi credinţa transformării oamenilor în lupi, într-o categorie anume, dotată cu puteri magice şi demonice – pricolicii; o afirmaţie a lui Herodot, referitoare la tribul neurilor, trăitori pe teritoriul Daciei, poate fi invocată ca o verigă intermediară în „procesul de folclorizare” a ritualului transformării omului în lup, el afirmând că, o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimba în lup, pentru puţine zile, şi pe urmă îşi recăpăta forma”, notează Romulus Antonescu.
Etnologul Marcel Lapteş a găsit într-o cercetare în Ţara Zarandului şi un descântec de alungat lupii de la oi: „Doamne, Tu-mi ajută mie/ Descântecu Sfintei Mărie/ Şi tu Sfinte Petre/ Lângă câinii tăi/ Curat, luminat/ Ca argintul strecurat/ S-alungi lupii din oi/ Să-i duci pe pustii/ În copita ciutelor/ Unde cocoşii nu cântă/ Şi glas de om nu descântă.”
Pendulând între benefic şi malefic, lupul stă sub semnul lunii, fiind considerat de ţărani drept patron al iernii înfrigurate. Departe de a fi un element mitic uşor de decriptat datorită apariţiei în plan real în mediul pastoral, lupul este o prezenţă simbolică de necontestat în momentele-cheie din viaţa omului.
„Există în imaginarul ţărănesc tot felul de reprezentări incerte şi temute care mare bine nu fac, dar pot face rău, uneori un rău de moarte. Pentru Filipi, femeile ţineau post, se fereau să spele rufe şi, mai ales, nu prelucrau lână, adică nu scărmănau, nu periau şi nici nu torceau. Filipii erau mulţi, nici o femeie nu-i păzea pe toţi. Fiecare vedea de câţiva. Fata primea Filipii de zestre de la mama ei sau îi moştenea de la soacră. În felul acesta, Filipii, care erau protectori ai lupilor, deveneau şi păzitorii casei. În ce mă priveşte, am fost frapată de faptul că o problemă atât de gravă cum era frica de lup fusese încredinţată spre rezolvare exclusiv femeilor. Bărbaţii luptau cu bâta, femeile aveau soluţii mai subtile”, spunea Irina Nicolau.
Cercetătorii folclorului arată că zeităţile lup sunt spirite demonice străvechi, jumătate oameni-jumătate fiare, care trăiesc în sălbăticie și nu au nici o legătură cu sfinții sau martirii creștinătății.
Marcel Lapteş spune că şi astăzi legende despre lupi circulă des în Ţinutul Momârlanilor, iar demult femeile locului se rugau acasă sau la biserică în zilele lupilor pentru ca Dumnezeu să-i ferească de atacul sălbăticiunilor.
„Ca să se ferească de foc şi de lupi, oamenii se abţin în aceste zile de la munci şi, mai ales, nu mătură şi nu scot cenuşa din casă. Se crede că, în perioada de împerechere a lupilor, şi mai înainte chiar, lupoaicele vin în sat şi caută cărbuni aprinşi. Cum i-au găsit, cum îi mănîncă şi, cum i-au mîncat, pântecele lor rodeşte lupişori”, povesteşte Irina Nicolau.
În popor se spunea că în noaptea de „Ovidenie” comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele îşi pot vedea ursitul, vrăjitoarele încep şi ele „să vadă”, iar femeile dau de pomană „lumina de veci”, adică lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Țăranii petrec noaptea cu lumânări şi focuri aprinse, privesc cerul şi fac previziuni asupra vremii şi rodului noului an. De „Ovidenie”, femeile începeau să ungă cu usturoi locurile de trecere, pragurile, ferestrele, cuptoarele, ca să nu intre farmecele în casă, pentru că, potrivit credinţelor populare, se știa că urmează o perioadă în care forţele malefice se vor elibera de forțele binelui. Din acelaşi motiv, începând cu această zi şi până la „Sângiorz”, femeile nu au voie să mai spele rufele la râu, iar prelucrarea pieilor de animale şi a lânii sunt strict interzise în comunitate.
Nu peste mult timp, la sfârșitul lunii noiembrie, avem o altă mare sărbătoare dedicată lupului, sărbătoare ce coincide cu cea a Sfântului Andrei. Deși, în mare parte, aceste sărbători și-au pierdut semnificația și nu se mai țin nici măcar la sate, ar fi bine ca toate cunoștințele legate de ele să se păstreze, ca mărturii peste timp ale credințelor strămoșești. Poate într-o zi oamenii își vor reface legătura pierdută cu natura și vor reuși să înțeleagă semnificațiile ascunse, profunde, ale acestor sărbători străvechi.
“Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa… fie că este vorba de traci, de geți sau de daci. Locuitorii au rămas aceiași din epoca neolitică – era pietrei șlefuite – până în zilele noastre, susținând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam“. – Andre Armand
Continuitatea neamului nostru, începând cu hiperboreenii și continuând cu pelasgii, traco-geto-dacii, apoi cu valahii sau românii, până în zilele noastre trebuie tratată interdisciplinar spre înțelegerea și conștientizarea ei. Aceasta trebuie văzută atât prin prisma descoperirilor arheologice cât și prin intermediul folclorului, al tradițiilor manifeste prin diverse evenimente din lumea satului, dar și a meșteșugurilor, prin spiritualitatea populară (chiar dacă astăzi unele credințe sunt considerate simple eresuri), precum și prin prisma izvoarelor istorice sau literare din perioada antichității și până în prezent, dar și a limbii noastre cu o vechime și continuitate incontestabile.
Simbolistica este unul din elementele importante în demonstrarea continuității, deși mulți istorici nu vor să o ia în considerare. Cercetările minuţioase asupra societăţilor arhaice au reliefat importanţa simbolismului, înrucât mitul, imaginea, simbolul se înscriu în viaţa spirituală, iar studierea lor înlesnește cunoaşterea, căci „fiinţa istorică poartă în sine o mare parte a umanităţii de dinainte de istorie” (M. Eliade).
Și tot referitor la simbolistica ce are o continuitate ce nu poate fi negată, iată ce spunea și baronul Ștefan J. Fay: „Nu există un singur model de pe vreun vas vechi de patru, cinci mii de ani să nu se găsească în broderiile românilor de azi. Ele dau temeiul celei mai vechi conştiinţe de popor neclintit.”
Ținând cont de aceste considerente, putem observa că pe teritoriul locuit astăzi de români, se conservă o serie de simboluri vechi de aproximativ 30000 de ani. Și o să dau un exemplu, semnificativ, în acest sens:
-rombul, formând o coloană, apare ca o primă reprezentare pe statueta de os de la Cuina Turcului a cărei datare fusese stabilită într-o primă fază în 9500-9000 î. Hr., dar recent, la o nouă datare vechimea sa a fost stabilită la 30000-26000 î. Hr.: aceeași simbolistică o putem însă observa la colierul din tezaurul de la Hinova (mărgelele prismatice fiind reprezentarea spațială a rombului) datat la sfârșitul mileniului II î. Hr., o putem apoi observa la colierul descoperit la Sarmizegetusa (colier recuperat de pe piața neagră a traficanților de comori în Germania), datat în secolul II-I î. Hr., în construcțiile țărănești, în special la porțile maramureșene, dar și la stâlpii prispelor din alte zone, precum și la stâlpii de pridvor ai unor biserici ortodoxe, pe modelele de pe iile din mai multe zone etnografice ale țării, sau așa cum se poate observa pe una din cele mai cunoscute creații din epoca modernă, Coloana Infinitului sau Coloana Neamului a lui Constantin Brâncuși.
Dacă tot vorbeam de reprezentări prismatice, atunci trebuie să ne referim puțin și la piramide. Și trebuie să spunem în acest sens că faimoasele piramide din Egipt au niște predecesoare, mult mai modeste ce-i drept, în necropolele de la Schela Cladovei- Lepenski Vir, de la 9500 î. Hr.
Acestea au fost apoi precedate de mormintele de formă conică, de tip gorgan sau tumul, numite de Marija Gimbutas kurgane. La noi, încă se mai pot observa o serie de tumuli presărați pe tot teritoriul Dobrogei, în zona nordică, în Maramureș, dar sunt de luat în considerare și faimoasele piramide de la Șona, puțini dintre acești tumuli fiind cercetați până în prezent, deși mulți dintre ei atunci când au fost cercetați au oferit adevărate surprize.
Însă, ceea ce este de reținut în ceea ce privește continuitatea este cultul pentru strămoși sau cultul pentru morți, căci doar respectul pentru cei decedați a făcut să li se dedice aceste monumente funerare, care pe lângă construcția în sine prezintă și ofrandele depuse alături de mort. Iar noi, românii, suntem unul dintre puținele popoare la care cultul morților a rezistat până în prezent. Nu prin construirea unor monumente, căci acest cult s-a transformat de-a lungul timpului, ci prin dedicarea unor zile speciale dedicate memoriei celor decedați. Este vorba de acele zile numite în popor moși, adică zile în care se cinstesc nu doar morții din familie, ci după cum clar o spune numele, dedicate cinstirii strămoșilor, astfel că avem câte o astfel de zi în fiecare anotimp. Și acestea pe lângă zilele stabilite la anumite perioade și intervale de comemorare a defuncților din familie, la care se dau ofrande: pomeni, parastase. Toate acestea însemnând grija urmașilor pentru sufletele celor decedați. O grijă pe care o moștenim, iată, de la predecesorii noștri de milenii. Și o altă dovadă ar fi menținerea credinței Paștelui Blajinilor, când se pomenesc și se are grijă de Blajinii considerați strămoșii mitici ori, pe alocuri, morții nepomeniți, credințe diferite funcție de zona etnografică și memoria mai mult sau mai puțin fidelă a sărbătorii, o credință păgână, dar care a rezistat tuturor încercărilor bisericii de a o scoate din tradiția neamului.
Arhitectura caselor țărănești, precum și materialele folosite la construcția acestora au rămas aceleași din neolitic și până aproape de zilele noastre fiind o altă dovadă a continuității noastre, nu același lucru întâmplându-se în alte țări ale Europei.
De asemenea, folclorul ne poate da dovezi ale continuității. Dansul călușarilor este fără îndoială una dintre dovezi, el fiind consemnat pentru întâia oară de către Xenofon, în Anabasis. Avem apoi consemnarea sa de către Dozsa Daniil, din Opus-ul istoric „Kornis Ilona”, Pesta, 1859, în care ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai, dar și descrierea făcută de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae.
Avem obiceiul pițărăilor, păstrat încă din vremea dacilor, dar și unele elemente din aceleași vremuri păstrate în obiceiurile Junilor din Șcheii Brașovului.
Dansurile căiuților, Capra, Țurca sau dansurile cu măști sunt alte elemente ce se păstrează din perioada precreștină, avându-și cel mai probabil originea în culturile neoliticului.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintim de îmbrăcămintea țăranilor români, care a suferit anumite modificări de-a lungul timpului, însă în esența sa a rămas aceeași ca cel puțin acum 2000 de ani, iar dovada incontestabilă o avem pe Columna lui Traian.
Mărturiile despre strămoșii noștri ancestrali în sursele istorice ne vorbesc despre antichitatea străbunilor din cele mai vechi vremuri.Trebuie să ne amintim că străbunii noștri din neolitic, deveniți în evoluția lor după milenii ‘’proto-daco-geți’’ și apoi daco- geți, erau, pe lângă agricultori și crescători de animale, și meștesugari. Ceea ce ne surprinde este caIitatea ceramicii în special ceramica de Cucuteni având o uimitoare calitate și o categorică expresie a perfecțiunii geometrice. În imaginile de mai jos putem observa artefacte din neolitic găsite în vatra românilor, atestând prelucrarea cuprului și aurului.
Descoperirile arheologice contemporane și cele din secolul trecut demonstrează că strămoșii stravechi ai românilor erau sedentari, creatori de artă, constructori de orașe protourbane și aveau o civilizație egalitară ce trăia și evolua într-o armonie și conexiune care și azi generează întrebări marilor savanți.
Civilizațiile neolitice, după cum ne explica savantul Marco Merlini, erau constant în conexiune având schimburi comerciale, dar și spirituale.
Să nu uităm câteva lucruri remarcabile despre strămoșii noștri din neolitic:
-aveau case cu etaj și case pe piloni
-unele dintre locuințele lor aveau pana la 200 de mp
-s-au descoperit așezări de aproape 40000/50000 de case, aranjate planimetric, ceea ce arată o organizare socială bine pusă la punct (proto orașe).
-pasta ceramică, ca și pigmenții, sunt de o calitate excepțională, foarte greu de atins și cu tehnologia de astăzi. Practic pasta ceramică și culorile sunt foarte bine păstrate, chiar și după ce au stat în pământ 7000-8000 de ani.
-se foloseau cuptoare de ardere cu reverberație, o minune tehnică pentru acea perioadă
-cultivau aproape toate cerealele, vița-de-vie și diverși pomi fructiferi, aveau animale domestice.
Spirala a fost una dintre caracteristicile culturii Cucuteni, dar o regăsim și în culturile Gumelnița, Vădastra, geto-dacică, perpetuându-se până în zilele noastre.
Anticii pelasgi (cultura Turdaș-Vinca, cultura Cucuteni, cultura Petrești, cultura Gumelnița, cultura Hamangia), făuritori ai Civilizației CARPATO-DUNĂRENE aveau să influențeze prin străvechimea culturilor lor chiar și simbolistica…vezi:’’yin- yang,, sinca veche ori steaua lui David , vasele cucutenienilor , vârtelnița sau svastica, simbolistica cosmogonică Turdaș, artefactele culturii Gumelnița (simbolistica preoteselor șamane), cultura Hamangia cu Gânditorul său, a cărui geometrie ascunde secrete care pot fi corelate cu secretele piramidelor egiptene etc.
„Materialele arheologice nu sunt mute. Ele vorbesc propria lor limbă. Și trebuie să fie folosite pentru marea sursă pe care o reprezintă pentru a ajuta la dezlegarea spiritualității strămoșilor noștri, anterioară celei a indo-europenilor cu multe mii de ani. ”- Marija Gimbutas
Marija Gimbutas, avea să realizeze în baza descoperirilor arheologice făcute în ţara noastră şi nu numai, că adevărata vatră a civilizaţiei europene este spaţiul carpato-balcanic şi nu cel asiatic.
Conform lingvistului și omului de știință Harald Haarmann, cel mai vechi sistem de scriere a fost descoperit în zona Dunării, un set de caractere găsite pe artefacte neolitice.
O civilizație care a existat în regiunea Balcanilor în zona Dunării și a râurilor având centrul în România (Marco Merlini, arheolog italian)…Civilizația Dunăreană (5500 – 3500 î.Hr.) fiind cea mai influentă din sud-estul Europei.
Mulți arheologi consideră că este mai degrabă o colecție de forme geometrice decât o scriere sau un alfabet. Cu toate acestea, este un sistem de scriere mai vechi ca cel descoperit în Mesopotamia sau Tableta Dispilo (5360 î.Hr. conform arheologilor- ex. Marco Merlini, Harald Harmann).
De remarcat că precursoarea teoriilor savanților moderni este Zsofia Von Thurma, teoria căreia asupra unei protoscrieri aparținând culturii Turdaș a fost apreciată de însuși Schlieman, descoperitorul cetății Troiei (Ilion). Dealtfel, Zsofia Von Thurma, a adunat peste 10000 de artefacte, cele mai multe dintre ele fiind duse la Budapesta, unde mai există doar o mică parte dintre ele, altele mai fiind păstrate doar în manuscrisele cercetătoarei.
Mulți oameni de știință au făcut în cursul vieții lor declarații despre mama noastră, România, deci, la ora actuală trebuie să începem să gândim, realizând: Încontro?
Interesul asupra istoriei, mai ales al tinerilor, trebuie accentuat în așa fel ca arheologia și cunoașterea istoriei să devină normalitate, cum este și în țările occidentale: siturile arheologice, cetățile, mormintele- gorgane, trebuie protejate, iubite, reconstruite. Oamenii de rând trebuie să înceapă să își iubească ISTORIA NEAMULUI, ARHEOLOGIA, CLĂDIRILE NEAMULUI, CETĂȚILE STRĂVECHI, SATELE STRĂVECHI, TRADIȚIILE ANCESTRALE etc.
Vom prezenta o spirală a continuității, iată cinci așezări mai vechi decât piramidele egiptene:
-Vârfu Câmpului, Botoșani. Toată Moldova este plină de urmele civilizației Cucuteni. Vorbim despre o cultură care-și are începuturile pe la 5.500 î. Hr., adica cu 2.000 de ani înainte de construirea primelor piramide egiptene și cu 3.500 de ani înainte de patriarhii din Biblie. E o cultură care a dăinuit timp de peste 2.700 de ani și care a lăsat în urma ei obiecte uluitoare de artă ceramică, dar și mărturii ale unei filosofii de viață atemporale.
De exemplu, pe teritorul comunei Vârfu Câmpului din Botoșani, în punctul numit „La Temelii” (Ionășeni), s-au găsit numeroase fragmente ceramice de culoare neagră, brună sau gălbuie cu lustru și incizii specifice, iar astfel de descoperiri abundă pe tot teritoriul Moldovei, pentru că civilizația care le-a lăsat în urmă se întindea până hăt- departe, în stepele Ucrainei.
-Hârșova, așezare veche de șapte milenii. Da, Hârșova este o localitate cu vechime de șapte mii de ani! În partea de sud-est a localității, pe malul Dunării, se găsește o așezare neo-eneolitică dezvoltată sub forma unei coline de aproape 12 m ca urmare a distrugerii și refacerilor succesive a locuințelor din lut. Cercetările de aici au identificat o comunitate care se ocupa cu vânătoarea, pescuitul, cultivarea pământului și creșterea animalelor. Au fost identificate schimburi comerciale cu comunități de pe spații mult mai îndepărtate. Pe vatra localității se găsesc mai multe așezări din epoca bronzului și fierului. În antichitate, comunitățile de aici au cunoscut cea mai mare dezvoltare.
-Cernavoda și Gânditorul de la Hamangia. Și această așezare dăinuie, sub o formă sau alta, de peste 7.000 de ani. Aici primele descoperiri aparțin culturii Hamangia (eneolitic timpuriu) cu mai multe așezări și o necropolă (cca. 400 de morminte). Tot aici a fost descoperit și Gânditorul de la Hamangia alături de perechea sa, denumită Femeie șezând, datând din a doua jumătate a mileniului V -începutul mileniului IV î.Hr.
-Turdaș, o așezare de dinainte de piramide. În apropierea râului Mureș a fost descoperită așezarea neolitică de la Turdaș care datează de dinainte de piramide, pentru că aparține culturii Vinca-Turdaș, contemporană cu etapa timpurie a culturii Cucuteni (5.700 – 4.500 î.Hr.). Istoricii români spun chiar că e primul oraș din Transilvania și printre primele din Europa. Suprafața cercetată de arheologii sibieni a fost de aproximativ 11 hectare, considerată a fi imensă, mult peste orice standard în Europa. Așezarea, estimată la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn. Orașul dispunea de un sistem de fortificație cu porți întărite și turnuri de observație din lemn.
-Schela Cladovei, 8.750 de ani de locuire neîntreruptă. Conform concluziilor trase în urma cercetărilor făcute la Schela Cladovei din Drobeta Turnu-Severin, se pare că aici se afla, dacă nu cea mai veche așezare umană din Europa, în mod sigur una dintre cele mai vechi. Are urme de locuire continuă datând de peste 8.700 de ani!
Zona a fost locuită încă din zorii umanității. Vorbim de schelete de Homo Sapiens vechi de peste 8.000 de ani, de ateliere, de locuințe, de urmele unei așezări nu doar agrare, ci și de meșteșugari, care-și duceau traiul aici acum aproape 9.000 de ani! Au fost descoperite locuințe, vetre rituale și morminte, precum și unelte agricole.
Continuitatea noastră pare invizibilă ochilor acelora care participă la ‘’sepultura’’- îngroparea istoriei și continuității noastre pe meleagurile străbune.
Dar ce zic sursele istorice ?
Aflăm de la autori greci și latini că Dunărea era considerat fluviul sacru sau divin sau că pământul daco-geților se afla sub Axa lumii (AXIS MUNDI) sau că bătrânul KOGAION este de fapt adevăratul OLIMP.
Din cartea lui Cristofi Cerchez aflăm, în urma studiilor făcute de el, că:
*Olimpul ILIADEI nu e OLIMPUL THESSALIEI, ci ,,OLIMPUL CEL VECHI”, de lângă Istru, unde era originea zeilor (Homer, Iliada, I, XIII)
*Istrul este părintele zeilor (Homer, Iliada)
*Istrul este râul sfânt; el aparține istoriei religiilor timpurilor primitive (Dyonisios)
Surprinzător sursele istorice ne uimesc și ele atribuind pământului nostru cu claritate primatul în Europa; sunt realist, nu visez.
*Vergiliu, vorbind despre Daci, îi numește genus antiqum terrae (cel mai vechi popor de pe pământ) și terrae filli (fiii pământului)(Eneida, VI, 580). Și Servius spune același lucru.
*În Orient, dacii iau numele de Titani sau Giganți. Mai mult, Homer îi numește zei Titani (Hymn in Apoli, 335, Hesiod, Theogonia, 630-668).
*Iar în Iliada, tot Homer le spune „protopărinții zeilor” și ai oamenilor distinși, sau protopărinții părinților noștri (Homer, Iliada, XIV)(C.Cerchez- DACIA PREISTORICĂ ȘI ISTORICĂ, Pag. 88)
*Alexandre Bernard, arheolog francez (Archéologie celtique et gauloise) -”Nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparține unui neam de oameni, care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Daco-Geții)
*Hyperboreeni sunt locuitorii Daciei (Strabon, Geografia, XI)
*Hyperboreeni sunt oameni cu moravuri foarte pure (Pomponius Mela).
*Câmpiile Hyperboreenilor sunt şesurile de la Dunărea de jos (Horațiu, Ode, I, 20).
*PINDAR explica despre mitologia originii ceea ce pe ‘’greci,, în ziua de azi îi ridică la nivel înalt în manualele școlare. Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbește despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natală de la Istru, la Hiperboreeni. (VIII,47).
*’’În genealogia popoarelor preistorice, hiperboreenii sunt arătați ca o ramură pelasgă. Proto-tatăl lor este Hyperboreus (ZEUS), fiul lui Pelasg (KRONOS), puternicul rege și patriarh al întregii națiuni pelasge’’. (Pindar’s scholiast, Olymp.III.28 (Fragmenta Hist. Graec.II, p.387)
*’’Toate legendele, toate tradiţiile arienilor, istoricii din Asia confirmă că vin din Occident. Să căutăm leagănul lor comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică.” (Roger Clemence, ”Buletinul Societăţii de Antropologie”, Paris 1879)
”Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima origine a arsacizilor, când au supus această parte a lumii, ei veneau din Europa şi făceau parte dintr-o puternică naţiune răspândită de la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei superioare: aceste popoare erau dacii, acesta era numele naţional al arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria şi Bactriana (de azi- sublinierea mea) purtau în mod egal numele de Dacia/ Dakia şi această denumire, care se poate recunoaşte uşor oricând, dar modificată în mod diferit în idiomurile care s-au succedat în Europa şi Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna popoarele germane şi pe urmaşii vechilor persani” (Henry Jules Klaproth, ”Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’à nos jours, accompagnés de recherches historiques et ethnographiques sur cette partie du monde’’).
*”Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşisi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii – pelasgii – , aparţinând timpului neoliticului.” (A. Jarde)
Analizand anumite surse de la respectabili si neîndoctrinati autori, de ex. Jacopo Hemso Von Graberg, ne spune că OFFICINA GENTIUM ori Vagina NATIONUM nu se afla în țările nordice (mai exact Scandinavia). Opera lui HEMSO este ignorată de mulți “adepți ai istoriei” dacă se pot numi în acest mod, cercetători cu scopuri din ce în ce mai oculte. HEMSO era de origine SCANDINAVĂ și ne atrage atenția spre adevăr zicându-ne : “ aud afirmaţia că la începuturi Scandinavia era plină de războinici, o Officina gentium sau Vagina nationum. Cei care cred orbeşte aceste lucruri, se vede că nu au nici cea mai mică idee despre situl şi natura acestor provincii care, în cea mai mare parte sunt încărcate de munţi pietroşi, lacuri nenumărate şi natură sterilă”.
Istoricul si primul Ministru al regatului celor două SICILII, CARLO TROYA, afirma în operele sale de mare importanță pentru Neamul Românesc, în a sa “Appendice di dissertazioni, 1855” că: “Niciun Popor printre acei pe care “Grecii” îi numeau barbari au o Istorie mai veche și certă ca GOȚII sau GEȚII”.
G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: “Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei. Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.
Acei Goți în splendida lor glorie au devenit cu timpul prostie omenească în transcrierea istoriei, pe placul acelora care, de fapt, au transcris istoria mincinoasă. Deci, GOȚII CARE SUNT GEȚII și divizarea lor în OSTROGOȚI și VIZIGOȚI în drumul spre Europa occidentală, după războaiele de la DUNĂRE și îndepărtarea și slăbirea Imperiului Roman, concluzionată cu decăderea Romei, de facto erau DACII lui DECEBAL (stră-stră-nepoții lui din Familia Amalilor și Balților).
Sursele istorice ne vorbesc singure despre un zid care este mut de milenii, acel zid se cheamă popoarele îndoctrinate, a căror orbire, chiar și la nivel academic, a dus la convingerea pe deplin că istoria antică poate evolua sub un curat camuflaj sfidător și disprețuitor.
În Istoria Italiei (Vol. 1, 2, 3, etc) a domnului C. Troya se pot cerceta surse istorice foarte importante pentru a reconstitui continuitatea Daco-Geților și demostrarea că de fapt Românii ori Daco-Geții sunt aceiași până în ziua de azi, ceea ce este demonstrat și de limba lor. Bineînțeles, și noi am suferit de-a lungul vecurilor, chiar constant în perioda Evului Mediu, ‘’mileniul de întuneric’’, unde se pare că dispărusem ca neam. Dar, iată că ies la iveala acei valahi, despre care propagandiștii națiunilor mâine, poimâine ne vor spune că vin din Coreea de nord (IRONIC)? Așadar scopul acestei lucrări este de a pune la dispoziție surse și argumente logice care vor sa stârnească curiozitatea tuturor.
„Legile, limba, arhitectura, locuirea continuă pe aceleași meleaguri și identitatea familiei Amalilor în sine printre Geții sau Dacii lui Deceneu și Decebal, tradițiile și obiceiurile, precum și absența legilor germanice wergild dovedește identitatea geto-dacilor cu ostrogoții și vizigoții, în ciuda etnografiei moderne: și demonstrează diversitatea radicală a ′′ rasei ′′ getice sau gotice de aceea germanică.” (Carlo Troya- Storia D’Italia)
„Necunoscută pentru greci a fost Istoria progresului, pe care oamenii nemuritori ai lui Zamolxi au făcut-o în Europa de Est: necunoscută sau deghizată de scriitorii lor ca Hecateu din Abdera, Efor, Xenofon din Lampsaco și Filimon (…) . Helanic din Lesbos, Platon, Timeu și Diodor Siculul împreună cu alții nu au tăcut despre geți și descântecele lor.”(Carlo Troya, Della Architettura Gotica, pag. 5)
Totuși continuitatea neamului nostru a suferit de-a lungul veacurilor încercărivrăjmașe, dar aceste încercăriși batjocura milenarăatât de-a lungul istorieicâtși astăzi ne face săreflectămși mai mult, concluzia fiind că istoria trebuie cercetată pe plan mondial de fiecare ROMÂN care într-adevăr se simte ROMÂNși care își IUBEȘTE NEAMUL mai presus de orice.
Enea Silviu, la care face referire tot C. Troya, ne spune că nu credea că descendența Daco-Geților fusese anihilată de Traian. De ce? În mod logic admite că acei Valahi ori Daco-Geți vorbesc o latină de mai mult de șaisprezece secole.
Credeti că doar C. Troya va fi menționat?
NU!
Interesante sunt totodată viziunea și interesele care sunt din ce în ce mai puternice și infiltrate în așa mod încât apar în normalitatea cotidiană.
De multă vreme, interesele națiunilor au mințit în „manualele scolastice” care promovează o istorie semi- „patriotică” (cu interese astratto-occultus) în special Occidentul, făcând arborele genealogic cu descendenții altora (a se vedea, de asemenea, Școala Ardeleană cu problema diverselor teorii bizare-romanizare și alte minciuni). Să conștientizăm acum că aproximativ 2000 de ani în urmă, căderea Daciei a creat o decădere europeană care și astăzi persistă și se resimte. Mă surprinde că alte națiuni au preluat descendența noastră primară, chiar și descendența limbii (Limba părinților sau așa cum se numește acum Limba maternă). Redau un mic citat din cartea Lingua Marca de Lando Siliquini „Un popor îl poți înlănțui, dezbrăca, să-i închizi gura și este încă liber. I-ai munca, pașaportul, masa unde mănâncă, patul unde va dormi și este încă bogat. Un popor devine sărac și sclav atunci când i se fură limba Părinților. În acel moment este pierdut pentru totdeauna.”
Să nu uităm nici cuvintele slăvirii latinești dar cu un mesaj pe care îl poți asculta și cuprinde doar prin acela subliminal.
Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.
Surprizele nu se sfârșesc, sunt destule surse istorice care ar putea recontrui antichitatea spațiului carpato-danubiano-pontic, dar și aceste surse pot fi consfințite doar pe baza descoperirilor constante și a devotamentului statornic din partea noastră împreuna cu acei cercetători sau savanți care au nevoie de sprijin văzând direcția nepăsătoare a politicii.
În volumul “XI, MILANO 1820 DELLA STORIA D’ITALIA ANTICA E MODERNA DEL CAV. LUIGI BOSSI” scrie:
„Pinkerton în principiu, spune că în origine, GEȚII (DACII), SCIȚII, GOȚII, sunt unul și același popor și că istoria întreagă a Europei se clădește mulțumită acestui popor.
Numele Geților (Dacilor) este vetust dar acel nume de Goți a apărut în al III-lea secol d. Hr. sub împăratul roman Decius. Populația care fusese numită ,,POPOLI GOTICI” de fapt ieșise din Geția (DACIA). Autorii latini i-au numit fără deosebire GEȚI ori GOȚI. Grecii după epoca împăratului Decius îi numiră Sciți. Geții și Goții erau un singur popor și această afirmație se demonstrează nu doar prin asemănarea numelui dar și cu poziția geografică”.
Cassius Dio numi GETICA istoria Goților; Sparzian pe vremea lui Caracalla scria căGoții sau Gotti se chemau GEȚI ; Claudianus numi Guerra GETICA războiul Gotilor; Sidoniu Apollinare, Ausoniu, Orosius, Sfântul Ieronim, Ennodiu, Procopiu, Iordanes și Isidor din Sevillia s-au folosit de numele de GEȚIși GOȚI; Orosius și Sf. Ieronim observaseră că anticiiGEȚI pe timpul lor erau GOȚII.
Foarte interesant este și acest fragment din “Historia Augusta”, Antonino Caracalla, 10, 5-6:
Fiul său făcuse o glumă ascuțită pronunțată împotriva sa (Caracalla).” Când a vrut să ia numele de germanic, part, arab și alemanic (întrucât el îi învinsese și pe alemani), se spune că Helvius Pertinax, fiul împăratului omonim, ar fi comentat ironic: „Dacă vrei, adaugă si Geticus Maximus! ”, făcând aluzie la faptul că și-a ucis fratele Geta și că Geții era numele acelor Goți pe care îi învinsese în timpul unei lupte din Est.” Aluzia a fost făcută tocmai deoarece Caracalla a fost cel ce a emis, după asasinarea fratelui său,acea faimoasă Damnatio memoriae din anul 238, prin care se interzicea folosirea numelui de Geta. Și nu doar interzicerea curentă ci și ștergerea din documente și manuscrise sau chiar distrugerea acestora, precum și ștergerea de pe monumente ori distrugerea acestora.
Alt citat interesant din “HISTORIA AUGUSTA”
“Căci în viața lui Antoninus Caracallus, n.10. p.419 din Hist. Aug. Script. ed. var. 1661, 8vo. el spune că Gotti Getæ dicerentur, „Gotii au fost numiți apoi„ Getæ ”. Și din nou, în viața lui de Antoninus Geta, n.6 p. 427, Geticus quasi Gotticus; Geticus așa cum îi numim astăzi Gotticus.”
Getae, Goții și Sciții (Sciții EUROPEI) un singur popor.
Pentru a fi mai clar în ceea ce am tradus vă adaug și acest citat de mai jos:
„Sciții din Europa au domnit peste Africa. Aceștia erau sciții de la Dunărea de Jos, cei mai civilizați, mai avuți și mai războinici, a căror memorie o aflăm în tradițiile istorice ale perșilor, indienilor, chinezilor.” (Gibbon, Histoire de la décadence romaine)
Domnilor vedeți și dumneavoastră că cine vrea poate, așadar sursele ne vorbesc despre continuitatea poporului Daco-Get după Războaiele lui Traian invadatorul, care adusese în Dacia mai mult de 60% din legiunile imperiale.
Ceea ce mă sperie din partea ,,istoricilor’’ este indiferența sau neexaminarea totalității surselor disponibile ori necercetarea lor în fond.
Vă expun o sursă foarte interesantă, dar or avea ei ochi să o vadă?
“Poate s-au integrat și câteva triburi germanice, dar orice popor care a migrat atât din Germania, cât și din Asia, puteau doar să fie ÎNCORPORAȚI sau CONECTAȚI cu GEȚII și chiar să devină SLUJITORI. Dar nu să îi ÎNFRÂNGĂ sau să îi DISTRUGĂ(…) POPOR VALOROS, la care nu a fost posibilă distrugerea din partea marelui efort al Romei Imperiale și a rămas întotdeauna PREZENT pentru sine și conștient de UNITATEA NAȚIONALĂ a acestuia de pe vremea lui Burebista și Decebal până în ultimele zile ale Imperiului, a cărui cădere a grăbit-o.” (Nuova SERIE VOL. X , Napoli, 1846)
ROMA,FORUL LUI TRAIAN,DISTRUS IN PRIMUL RAZBOI GOTIC(GETIC)
Primul război gotic (getic) este cel mai tragic eveniment din istoria Italiei și, dealtfel, nu este niciodată menționat în textele școlare. Nici măcar nu se spune că acele întregi regiuni italiene s-au îndreptat spre canibalism, neștiind cum să supraviețuiască, deoarece distrugerea a fost teribilă.
Săpând în Catedrala din Pesaro, în urmă cu câțiva ani, s-a descoperit că biserica fusese incendiată de goți și apoi reconstruită la un nou nivel. Se știe, de exemplu, că gotii au distrus toate apeductele Romei, tăindu-le, făcând astfel că orașul a rămas fără apă, creând și prin ieșirea apelor din apeductele tăiate mlaștini imense în jurul orașului, consecința fiind că malaria a devastat orașul și mlaștinile au durat până în ultima vreme. Sunt evenimente dramatice și înspăimântătoare, Goții au devastat unele zone ale Italiei; unele zone nu și-au revenit niciodată, cum ar fi zona de mijloc, Cesena și Città di Castello, care erau foarte înfloritoare, căci acolo războiul gotic a fost cu adevărat cumplit.
Timp de secole, oamenii s-au întrebat cum s-ar fi putut întâmpla ca un oraș ca Roma care era construit în mare parte din marmură, plină de clădiri colosale, în unele cazuri să fi dispărut. Toate locuințele orașului din epoca imperială au fost distruse.
„Agonia și sfârșitul Romei antice- Sursa: Federico Zeri, Vicepreședinte al Consiliului Național pentru Patrimoniul Cultural și Academician al Franței” Milano 24/10/97 (Traducerea C.Savin)
Marea majoritate a surselor sunt încă disponibile, deci pot fi cercetate de orice istoric, așadar vă menționez și părerea Prof. Giuseppe Giorgio Sulzer din cartea sa, tipărită în anul 1855, care ne pune pe gânduri în așa mod încât întrebările mele sunt din ce în ce mai numeroase!
“Acestea sunt Galessia Angliei, Galiția (Gallaecia) din Spania, Valesia din Elveția, Valois din Franța, Valonia Belgiei, Țara Românească (VALAHIA-bineînțeles și Moldova și Ardeal)- principatul dunărean: locurile care îndepărtate între ele și fără comerț reciproc, ne demonstreză în “dialectele” lor, nu doar originea identică dar și antichitatea lor în comparație cu ceilalți membri care sunt de aceiași origine (familie).
Dacă în observarea paleologică, în care se zice că dacă un cuvânt de același sens prezintă într-un dialect caracteristica “R” și în altul “L”, aceia este de uz mai antic, și cealaltă mai recentă : deci în acest caz cuvintele CIR în dialectul Vallonic, Ceriu în Valahă, Cheri în Vallic, Sserù ori Ceru în Bască etc. , sunt anterioare limbilor Gaelica, Cyl și descendentele ei Coelum, Cielo, Cel, Ceo.
Marea asemănare dintre “dialectul” Valah și Vallic ori Valensian în mod firesc ne conduce (…) la presupunerea că se vorbea aceiași limbă.”
Cu siguranță se pot încă adăuga alte și alte exemple și dovezi,dar cred că deja cele prezentate sunt în măsură să ne lămurească asupra continuității indubitabile a neamului nostru pe un teritoriu chiar mai extins decât cel pe care astăzi se află România.
Surse există, dacă se caută bine, trebuie doar să existe și voința de a le descoperi și de a le folosi în favoarea noastră, a neamului în care ne avem rădăcinile.
Pentru țăranul de demult exista un rost în toate, căci tot ceea ce exista era din voia Creatorului, iar această voie trebuia respectată. Țăranul observa tăcut și apoi găsea o explicație pentru toate câte le vedea. Observațiile și explicațiile sale le fixa în legende, în basme, în datina ce se cerea respectată, lăsându-ne nouă zestre bogată, deși astăzi atât de ignorată. Pentru cine intră însă în acest univers vast, fiecare bucățică descoperită este motiv de fascinație și chiar de lămurire, de limpezire a propriului suflet.
Istoria cu Mari 