Costobocii, dacii nordici

Apartenența etnică a triburilor de daci liberi care au locuit în partea de nord și nord-est a Daciei, poate fi dovedită cu prisosință pe cale arheologică. Astfel, cultura Lipița, ai cărei creatori sunt considerați costobocii, este o cultură prin excelență dacică, fapt subliniat de toți cercetătorii buni cunoscători ai materialului arheologic.

Descoperirile arheologice ajută și la localizarea costobocilor, o problemă controversată și greu de rezolvat doar pe baza izvoarelor literare antice. Aria de răspândire a culturii Lipița cuprinde bazinul superior și mijlociu al Nistrului și cel superior al Prutului, respectiv regiunile Stanislav, Lvov și Cernăuți, din vestul Ucrainei, incluzând deopotrivă Maramureșul (istoric) și Bucovina. Izvoarele istorice din faza mai veche (sec. I î. Hr.- sec. I d. Hr.) își găsesc analogii în așezările de tip Poiana- Răcătău- Tinosul, iar cele din faza mai nouă (sec. II- III d. Hr.) în cadrul culturii carpice, unele deosebiri explicându-se prin situarea culturii Lipița la periferia lumii geto-dacice.

Așezări ale costobocilor sunt atestate în mai toate formele de relief. Totuși, se poate observa o dispunere a acestora în apropierea surselor de apă, a terenurilor propice pentru cultivat și pășunat și zonelor bogate în resurse naturale.

Mare parte din acestea erau nefortificate, însă arheologii au concluzionat că au existat și excepții, respectiv localități apărate de valuri de pământ și șanțuri, precum cele de la Zempli și Malaja Kopanja. Asemeni celorlalte neamuri geto-dace, costobocii construiau locuințe de tip bordei, fie la suprafață, fie semiîngropate. De asemenea, anexele acestora sunt specifice culturii dacice și sunt reprezentate prin vetre de foc și cuptoare, gropi de provizii, precum și ateliere meșteșugărești.

Ocupațiile costobocilor se înscriu între practicile generale ale neamului geto-dac, respectiv, creșterea animalelor, agricultura, meșteșugurile și comerțul. Ateliere unde se prelucra fierul au fost cercetate la Remezevčiah (regiunea Lvov), Malaja Kopanja și Zemplin, iar cele destinate realizării obiectelor ceramice la Zemplin, Malaja Kopanja și Podvinogradovo (sec. I î. Hr.-sec. I d. Hr.), Berezovo și Luzanka (sec. II- III d. Hr.).

Dintre obiectele ceramice descoperite de arheologi în aceste situri, și nu numai, putem aminti: oale-sac, oale-borcan, străchini, fructiere, căni, tăvi, vase de provizii, decorate cu linii lustruite, dispuse în rețea. Au fost descoperite și vase cu decor liniar pictat, cu cafeniu pe fon alb.

Prelucrarea fierului în atelierele costobocilor este relevată și de descoperirea unor brăzdare de plug, securi, coase, râșnițe, foarfeci, cosoare, clești, dălți, creuzete, tipare, cuie, crampoane, fusaiole, greutăți, lustruitoare, iar ca arme: vârfuri de lance și de săgeți, scuturi, cîmăși de zale sau pinteni.

Cultura materială a costobocilor a suferit de-a lungul timpului unele influențe externe, atât celtice, romane sau germanice, cât și carpice.

Incinerația, ca rit funerar practicat de costoboci, este atestată în urma descoperirilor arheologice de la Zemplin, Lipița de Sus, Zvenigorod- Goeva Gora, Zvenigorod- Livada Velikac, Bolotnoe și Grinev. Mormintele diferă, ca tehnică de realizare, în funcție de apartenența socială a celui înhumat. Astfel, au fost cercetate unele morminte tumulare, bogate în inventar, ce aparțineau unor căpetenii locale. Tumulii despre care vorbim, o particularitate a culturii Lipița, au dimensiuni de aproximativ un metru înălțime și 10-12 metri diametru, fiind organizați în cadrul necropolelor, în grupe, după criterii familiale și de clan. Unii tumuli prezintă construcție de piatră în interior. Î n interiorul acestor construcții funerare se puneau resturile defuncților împreună cu diferite piese de vestimentație, arme, unelte,podoabe, ceramică sau ofrande. Alteori, resturile umane incinerate erau puse în urne și depuse în mici gropi. Într-un tumul putea fi depus un singur defunct sau mai mulți. Acest rit funerar s-a perpetuat în cadrul culturii Lipița, de la vest către est, la sfârșitul sec. Al II-lea d. Hr., odată cu deplasarea, pe aceeași direcție, a costobocilor, în timpul războaielor marcomanice sau a conflictelor cu romanii din 173-174, genralizându-se, în spațiul menționat, în sec. al III-lea d. Hr.

Costobocii (numiți și Koistobokoi, Coisstobocensis) au fost unul din triburile dacice care au rămas independente până la sfârșitul sec. III d. Hr.

Atestați de Dio Cassius și de Ptolemeu printre cele 15 triburi dace, costobocii au apărut distinct în istorie după cucerirea unei părți din Dacia de către romani, ca fiind un trib al dacilor liberi, deci necuceriți de romani.

Majoritatea istoricilor au argumentat originea dacă a costobocilor, dar unii consideră totuși că originea acestui trib situat la nord de Dacia romană, ar fi incertă. Au existat și opinii privind o origine germanică, sarmato-scitică sau chiar slavă a acestora. Dar, caracterul daco-tracic al costobocilor este sigur spune și Mullenhoff, care afirmă despre costoboci că nu puteau fi în niciun caz slavi, deoarece în acea perioadă (sec. II d. Hr.) slavii nu se aflau în acea regiune.

O inscripție descoperită la Roma (Muratori, 1039) atestă un rege al costobocilor numit Pieporus. Orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporus, ar fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon, etc.

Pornind de la rădăcinile indoeuropene ale numelor dacice, cuvântul costoboci ar însemna ʺstrălucițiiʺ.

Interpretând hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de daci costoboci: costobocii ʺtransmontanoiʺ, în extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava, și costobocii din Dacia Romană. Atributul de transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai spre a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În lucrarea sa ʺGeticaʺ, Vasile Pârvan a admis și el această interpretare.

Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sunt nume daco-trace.

Părerile cercetătorilor, referitoare la teritoriul ocupat de costoboci, sunt împărțite, fapt datorat impreciziei informațiilor oferite de geograful Ptolemeu, care în cartea III, 8, 3 situează teritoriul costobocilor ʺdans la Dacie dʹ avant la conquete romaineʺ (în Dacia dinaintea cuceririi romane) și în cartea III, 5, 9 acesta este plasat ʺdans la Sarmatie européenneʺ (în Sarmația europeană).

Majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sunt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lângă râul Mureș și pe cursul superior al Tisei.

Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de nord-est a Mării Negre.

Costobocii, ca și carpii, au lăsat o bogată moștenire în perioada de început a migrației popoarelor. Prin acțiunile militare întreprinse în sec. II- III d. Hr., costobocii și carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului Roman.

Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec. II d. Hr., când o serie de izvoare literare și epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul Roman.

Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia și Macedonia, ajungând până în Ellada și profanând templul din orașul Eleusis. Urmele distrugerilor provocate de ei dăinuie până astăzi, căci ceea ce vedem acum în fostul templu este, în mare parte, rezultatul incursiunii costobocilor în Eleusis.

În descrierea orașului Elatea, scriitorul și călătorul Pausania povestește un incident care a implicat rezistența locală la raidurile costobocilor.

ʺO armată de bandiți, numiți costoboci, care a traversat Grecia pe vremea când am trăit eu, a vizitat și Elatea, printre alte orașe. Atunci, un anume Menesibulus, a adunat în jurul său o companie de oameni și a bătut mulți barbari, însă el însuși a căzut în luptă. Acest Menesibulus a câștigat numeroase premii de alergare în trecut, inclusiv alergarea și cursa dublă înarmată la cea de-a 235-a olimpiadă. Pe strada alergătorilor din Elatea se află o statuie de bronz a lui Menesibulus.ʺ (Pausanias, Descrierea Greciei, X, 34, 5)

Urmările incursiunilor costobocilor sunt amintite de inscripția din orașul Tropaeum Traiani (Dobrogea), în care este pomenit Daizus Comozoi ʺucis de costobociʺ și de două inscripții de la Callatis (Mangalia), în care se arată că zidurile orașului au fost reconstruite după ce au fost distruse de atacatori.

O altă inscripție îl amintește pe un anume Lucius Vetilius Gratus Julianus care a luptat contra costobocilor prin Achaia și Macedonia.

După alungarea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingii de neam germanic să-i atace pe costoboci. În urma înfrângerilor suferite în anii 170- 172, o parte din costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar alții au continuat să trăiască pe teritoriul de baștină, alături de nou- veniții de neam germanic și sarmat.

Nordul Moldovei, zonă de interferență între cultura carpică și cea de tip Lipița, a fost, așa cum arată descoperirile arheologice, dominat de costoboci până în anul 170 d. Hr., după această dată regiunea respectivă intrând sub controlul carpilor.

Costobocii erau oameni de la munte, oameni puternici, care știau a mânui barda și securea, fiind inegalabili în lupta corp la corp.

Acești soldați aprigi, care se numărau printre cei mai buni războinici traci, plecau la luptă îmbrăcți cu o vestă de piele ce putea să îi apere împotriva săgeților și a loviturilor săbiilor drepte, dar mai puțin împotriva săbiilor încovoiate. Purtau scut din bronz și topor din bronz. Mai târziu, când a apărut fierul, n-au renunțat la bronz, care era mai ușor de procurat, și arma era mai ușor de mânuit ca cea de fier.

Războinici neînfricași, ei erau în prima linie pe câmpul de luptă, împreună cu drapanaii.

Drapanaii erau ʺtrupe de șocʺ formate din luptători dârji și fără frică de moarte, ce luptau cu bustul gol, înarmați cu sabie dreaptă, care când lovea făcea răni grave și urâte. Când drapanaii atacau făceau în linia de luptă a dușmanilor o breșă, o spărtură, pe unde intrau ceilalți luptători.

O inscripție în limba latină, descoperită la Roma pe un monument funerar, a fost dedicată Ziei (Zia sau Ziais), regina costobocilor.

Oamenii de știință cred că inscripția datează din sec. al II-lea d. Hr. Zia, regina defunctă, fiică a lui Tiatus, era soția lui Pieporus, rege al dacilor costoboci. Textul latin spune că monumentul a fost ridicat de către cei doi nepoți, Natoporus și Drilgisa, în memoria dragei lor bunici. Inscripția de pe monumentul din Roma, astăzi pierdut, a fost publicată pentru prima dată de savantul italian Mariangelus Accursius în sec. al XVI-lea, iar în 1740 a fost publicată de Lodovico Antonio Muratori, în lucrarea ʺNovus Thesaurus Veterum Inscriptionumʺ, vol. 2, editată la Milano. Iată conținutul inscripției:

D . M

ZIAI TIATI. FIL.

DACAE. VXORI

PIEPORI. REGIS

COISSTOBOCENSIS

NATOPORUS ET

DRILGISA AVIAE

CARISS. B. M. FECER.

Regina costobocilor purta numele de Zia sau Ziais. Zia este un nume feminin tipic dac, atestat și în Moesia Inferior. A fost trimisă la Roma, împreună cu nepoții săi, în jurul anului 170 d. Hr., ca garanție a fidelității tribului față de imperiu.

Acolo, în centrul lumii civilizate al acelei epoci, într-o lume străină pentru ea, a avut mare grijă de vlăstarele regale- nepoții, care au iubit-o mult, fapt dealtfel atestat pe monumentul funerar. Numele Zinca, nume dacic și el, este probabil un derivat al numelui Zia. Este posibil ca acest nume să se fi perpetuat de-a lungul secolelor, ajungând până la noi sub forma Zinca (vezi Zinca Golescu).

Tatăl Ziei era un anume Tiatus, probabil un dac din clasa nobililor, un tarabostes. Tiatus este un nume dac, care începe cu prefixul ʺtiaʺ (vezi Tiamarcos, bazileul tribului buridavensilor), tipic pentru unele nume dacice. Numele Tiato este atestat pe o pictură găsită fragmentar la Maximianon, un fort roman din estul Egiptului. După cum se știe, politica imperiului roman era ca bărbații recrutați în armata romană din provincii, să fie trimiși să lupte în alte zone îndepărtate ale imperiului. Acesta a fost și cazul populației masculine din Dacia, care a făcut parte din unități auxiliare active în cadrul legiunilor romane, în multe alte părți ale imperiului roman, cum ar fi Britania, Spania, Germania, nordul Africii sau Asia. Din perioada împăratului Traian sunt cunoscute ALA I ULPIA DACORUM, în Cappadocia și COHORS I ULPIA DACORUM în Siria, iar sub împăratul Hadrian, COHORS I AELIA DACORUM lupta în Britania. În perioada împăraților Marcus Aurelius și Caracalla, în Panonia Superior se afla COHORS II AURELIA DACORUM.

Pieporus (numele regelui costobocilor) este un nume dac care se termină în sufixul ʺporʺ, un element onomastic frecvent în componența numelor dacice. Interpretând hărțile lui Ptolemeu, Gudmund Schutte (1929) a emis o teorie în care arată că ʺau existat la un moment dat două triburi diferite de daci costoboci: costobocii transmontani și costobocii din Dacia Romanăʺ.

Prin urmare, este posibil ca Pieporus să fi fost regele costobocilor vestici, localizați de geograful grec Ptolemeu în ʺgeografiaʺ sa, în cartea III, 8, 3, ʺîn Dacia dinaintea cuceririi romaneʺ. Situați la nord de Dacia romană, ei au fost cei care au făcut parte din coaliția antiromană în primul război marcoman (166- 172 d. Hr.), cei care au făcut incursiuni în provincia Dacia în 170 d. Hr., cei care în același an, au fost atacți de asdingi la încurajarea guvernatorului Daciei romane, Sextus Cornelius Clemens, cei care în final, au fost primiți în Dacia romană în număr de 12000. Unii cercetători sugerează că acesta este momentul, undeva pe la anul 172 d. Hr., când membrii familiei regelui Pieporus au fost trimiși la Roma, în calitate de ostatici, ca garanție a fidelității față de Imperiul roman. Pe lângă atestarea lui Pieporus ca rege al tribului dacic al costobocilor, mai există un alt nume costoboc asociat cu titlul de rege și anume, Bithoporus. Atât pieporus, cât și Bithoporus, sunt nume tipic daco- trace. Bithoporus este posibil să fi fost rege al costobocilor estici, numiți transmontanoi de Ptolemeu și localizați, în cartea III, 5, 9 ʺîn Sarmația europeanăʺ (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava, astăzi în Polonia). Ei au fost aliați cu bastarnii și sarmații, au fost cei care ajutați de aceștia, au traversat Dunărea înghețată în iarna 170- 171 d. Hr., au invadat și jefuit teritoriile romane, începând cu Moesia Inferior (din care făcea parte și Dobrogea actuală), Moesia Superior până în Dardania, apoi ofensiva lor a continuat spre sud, prin Macedonia, terminând cu Grecia, de unde au fost alungați în final de armata procuratorului Lucius Iulius Vehilius Gratus Iulianus.

Natoporus și Drilgisa, nepoții regilor costoboci, deveniți probabil între timp cetățeni ai Romei, au ridicat monumentul funerar ca recunoștință pentru cea care a fost bunica lor dragă, dar și regină a costobocilor. Natoporus este un nume dac, care se termină de asemenea în ʺporʺ, un frecvent element onomastic dacic, ca și în cazul numelor Pieporus sau Bithoporus. Numele unui soldat dac numit Natopor, este cunoscut de pe mai multe fragmente ceramice găsite la Mons Claudianus, în estul Egiptului. Găsim același nume și pe o diplomă militară romană emisă în 127 d. Hr. în Mauritania Caesariensis, care a fost acordată unui soldat dac și celor doi copii ai săi, un fiu Nattoporis și o fiică, Duccidava. De asemenea, pe o diplomă militară emisă în 127 d. Hr. în Germania Inferior, pe care tatăl unui soldat dac este numit Natusis, un nume format cu același prim element ʺnatʺ, dar asociat cu un alt sufix (ʺsiʺ sau ʺziʺ). Drilgisa este, la fel, un nume dac. Este considerat o variantă cu infixul ʺlʺ a numelui Drigisa. Acest nume este atestat în Moesia Inferior ca fiind numele veteranului roman Aurelius Drigisa și în Moesia Superior, ca fiind numele legionarului Titus Aurelius Drigissa. Elementul final ʺgisaʺ este frecvent în onomastica dacică.

Cu privire la soarta triburilor costobocilor și ieșirea lor din istorie (sub acest nume) părerile oamenilor de știință sunt diferite. După cum arată descoperirile arheologice, nordul Moldovei, zonă de interferență între culturile costobocă și carpică, a fost dominată de costoboci până în anul 170 d. Hr. După această dată regiunea a intrat sub controlul carpilor.

Bibliografie:

-Adrian Bejan- “Dacia Felix. Istoria Daciei Romane”, Timișoara, 1998

-Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi”, Editura Albatros, 1971