Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Strei se află pe Valea Streiului nu departe de Călan fiind una din cele mai vechi biserici din Transilvania. După părerea celor mai mulți specialiști ea datează din secolul al XIII-lea și a fost inițial o biserică ortodoxă, apoi preluată de calvini, revenind din nou ortodocșilor ca în zilele noastre să fie aproape abandonată, în biserică ținându-se slujbe doar de hramul bisericii, în 8 septembrie. Actualmente se află în proces de restaurare, lucru absolut necesar.
Ceea ce atrage atenția la o primă privire este turnul clopotniță cu trei etaje, turn ce pare că ar data din 1270, aflat pe latura vestică. Ultimul etaj al turnului este deosebit, având un model alcătuit din cărămizi, așezate intercalat cu colțurile acoperișului, asemănător celui de la Densuș. Biserica are un naos de tip navă, fiind pavat cu cărămizi romane, tavanul fiind din scândură. Altarul este boltit în cruce pe ogive masive de piatră. Arhitectura bisericii este un amestec de gotic timpuriu și romanic târziu, completate cu stilul arhitectural vechi ardelenesc specific ortodoxismului local. Biserica mică este zidită din piatră brută și materiale preluate din ruinele unei „villa rustica” romană, însăși amplasamentul bisericii fiind deasupra unei părți a acestei „villa rustica”. O parte din anexele și dependințele complexului roman pot fi încă zărite în apropiere. Prin această refolosire a materialului din ruinele romane seamănă cu modul de construcție al bisericii din Densuș, precum și al altor biserici din Țara Hațegului construite în aceeași perioadă.
Cred că acest obicei pe care îl vedem atât la biserica de la Densuș cât și la cea din Strei a fost modul românilor de a-și afirma atât vechimea pe acele meleaguri cât și continuitatea și identitatea lor.
Posibil să fi fost și un mijloc de a protesta la măsurile luate de către Carol Robert de Anjou și urmașii acestuia.Carol Robert de Anjou a domnit în prima jumătate a secolului al XIV-lea și începând cu el românii nu au mai fost acceptați în rândul nobilimii dacă nu treceau la catolicism și nu se maghiarizau (vezi cazul cnejilor Cândea care au devenit prin maghiarizare Kendeffy și Kendereszty).
Turnul clopotniță are încorporat la bază un sarcofag roman, păstrând vechiul acoperiș de piatră, de tip piramidal, specific bisericilor transilvănene din acele timpuri. La interior turnul se termină printr-o cupolă, în timp ce la exterior prezintă patru frontoane triunghiulare.
Inițial intrarea în biserică se făcea pe sub turnul clopotniță, printr-o ușă având deasupra un arc frânt cu o frescă reprezentându-l pe Iisus pe cruce, pictura cel mai bine conservată din toată pictura exterioară. Acum intrarea se face pe o ușă scundă de pe latura sudică a navei, în fața căreia se află câteva lespezi mari.
Pentru prima dată biserica este menționată în documente în 1392. Ea a aparținut unei curți cneziale, având hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Foarte probabil, a fost prima biserică românească pictată nu doar la interior ci și la exterior (deși nu se mai pstrează mare lucru din pictura exterioară), iar aceasta cu aproape 200 de ani înaintea mult mai celebrelor sale surori din nordul Moldovei.
Pictura bisericii a avut loc cel mai probabil între 1370- 1380, având ca ctitor pe cneazul Petru, fiul lui Zaicu, acesta fiind menționat în documente din 1377, cu ocazia răsplătirii sale cu dreptul de proprietate asupra a trei sate pentru slujbă credincioasă. Alte surse dau ca probabil ctitor un anume cneaz Ambrozie. Știind că între 1347- 1380 cnezii români din Transilvania și Banat au luat parte la numeroase campanii militare întreprinse de Ludovic cel Mare în Italia, se poate considera în mod logic că slujba credincioasă se referă la participarea cneazului Petru la aceste campanii, în care s-a comportat vitejește. Un argument în sprijinul acestei idei ar fi și picturile murale din biserică, ce trimit la ipoteza execuției de către un pictor format în ambianța italo-adriatică. Tot la această ipoteză conduce și execuția iconografiei prin includerea unor teme din mediul catolic.
Picturile în culori predominante de roșu, ocru și albastru (culori ce, personal, mă fac să cred că nu erau alese la întâmplare, amintind de culorile roșu, galben și albastru prezente în draconul dacilor, lucru care nuu le era cu siguranță necunoscut cnejilor, dovedind astfel o conșiință a originilor lor străvechi) poartă semnătura meșterului Grozie, biserica Strei din vremea cnejilor fiind considerată cea mai colorată din Valea Streiului.
Frescele executate într-un amestec de stil bizantin cu un stil renascentist lombard par izvorâte din codicele constantinopolitane. „Grozie, (fiul) meșterului Ioaniș” este primul pictor român ce și-a lăsat autoportretul și semnătura murală, după cum se poate constata în absida nordică a altarului. Desigur nu va fi lucrat singur, ci a avut o echipă care să-l fi ajutat.
Cortegiul Apostolilor din altar, dar și Maica Domnului Glykophilussa- „Dulce sărutare”- sunt adevărate capodopere. Atât Maica Domnului cât și Pruncul sunt îmbrăcați cu straie populare ardelenești. Mai jos, în registrul inferior al altarului sunt pictați mai mulți sfinți, între care și Sfântul Nicolae, alături de care se află meșterul Grozie în costum cavaleresc cu glugă, ținând fiecare în mâini o biserică, aceeași la fiecare, însă nu cea de la Strei, acest fapt simbolizând că Biserica este Una!
În naos este scena Nașterii Domnului, completată cu Închinarea păstorilor, Irod și Cei trei Magi de la Răsărit, ocupând tot peretele nordic împreună cu Fecioara între Sfinți și Sfântul Nicolae. Se presupune că la picioarele Arhanghelului din scena Bunei Vestiri de pe tâmplă ar fi zugrăvit și cneazul Petru, fiul lui Zaicu. Catapeteasma nu mai există.
În 1773 baronul Joseph von Hohenhausen a vizitat ținuturile Hunedoarei, însoțind pe împăratul austriac Iosif al II-lea, aflat în prima sa vizită în Transilvania. În urma acestei vizite baronul a publicat în 1775 o carte: „Antichitățile Daciei în Transilvania de astăzi. Din timpurile când această țară frumoasă era stăpânită de romani”. În această carte el vorbește și despre biserica de la Strei, despre care spune că ar fi un paraclis cu o capelă păgână din vremea romanilor, paraclis ridicat pe drumul lui Traian, încă vizibil în acele vremuri. În mod deosebit i-a fost atrasă atenția de o lespede de la temelia bisericii, pe care erau înfățișate două personaje simbolizând moartea și somnul. Iată ce scria în acest sens: ” Aici se poate vedea stela funerară de la temelie, cu cele două chipuri romane, în stare de doliu, sprijinite pe două toieege ciobănești, săpate în piatră de o parte și de alta a inscripției. Cele două persoane de pe piatra de mormânt a Aureliei Lucilla, care stau rezemate, le-am considerat la început ca fiind simboluri ale morții și ale somnului. Este cunoscut că aceste modele erau obișnuite pe pietrele de mormânt romane. S-a dovedit că romanii erau obișnuiți să personifice somnul și moartea sub chipul a două genii, spirite sau zei, care erau înzestrate și cu toate farmecele tinerilor. Toiegele lor sunt făcute întru totul după modelul bâtelor ciobănești încovoiate, care se pot vedea încă și astăzi la poporul de țară al valahilor. Chiar și îmbrăcămintea de astăzi este aproape aceeași cu care apar și cele două persoane în doliu. Cămașa ajunge până la jumătatea coapselor, peste care ei trag un laibăr scurt, mult mai scurt decât cămașa. Bătrânii se înfășoară într-o mantie și-și întrețin bărbile la fel cu ale celor care se pot vedea pe pietrele funerare. Aceste două stele funerare ne arată pe de o parte cât de puțin s-au schimbat locuitorii de azi ai acestor ținuturi față de strămoșii lor de odinioară. Pe de altă parte, ele ne arată că aceste două chipuri prezentate nu însemnează altceva decât amărăciunea poporului”. (Cartea se păstrează la Muzeul civilizației Dacice și Romane din Deva.) Foarte importantă mărturia baronului, cu o observație asupra greșelii sale de a considera romani pe cei doi ciobani sau personaje cum însuși le-a numit, în loc de a spune clar că erau daci.
După aproximativ un secol de la vizita baronului austriac o altă personalitate vizitează Țara Hațegului și Valea Streiului, ajungând astfel și la biserica din Strei. Este vorba d Aron Densușianu, fratele marelui istoric Nicolae Densușianu, care în 1864, în urma vizitei făcute publică un articol în revista „Familia” în care scrie și despre această biserică: „Biserica din satul Strei, prin care tocmai treceam, ne ocupă atențiunea și mai scutură de pe noi aerul molatic al somnului, care ne apăsa cu greutatea plumbului. Lăsăm trăsura în drum și pe o uliță, mai nămoloasă decât malurile Nilului după ce s-a retras în albie, suim la biserică, care se află la marginea satului, pe un delușor. În câteva momente eram înconjurați de popor. Examinăm mai întâi exteriorul bisericii. Nu aflăm nimic memorabil decât o inscripțiune la rădăcina turnului. Literele sunt șterse; din cât puturăm descifra, aflarăm că este un epitaf. Intrarăm în biserică. Interiorul corespundea perfect exteriorului. Peste tot dezolațiune. Un unchiaș de care nu-mi venea a crede să fi avut vreodată păr negru, atât îl albise muțimea anilor- stă lipit departe și rezemat cu capul peste mâini pe un baltag. Îl întreb să ne spună ceva despre această biserică. Din moși și strămoși am pomenit-o cum o vezi, zise unchiașul.”
Și totuși biserica avea misterele și poveștile ei. Unul ar fi acela că toți sfinții înfățișați pe pereții bisricii aveau ochii scoși, asemeni celor din icoanele bisericii de la Densuș. O explicație ar fi aceea că turcii, atunci când au invadat Țara Hațegului, ar fi profanat frescele și icoanele. Pe de altă parte, în popor, există credința că ochii sfinților ar fi fost scoși de vrăjitoare, care credeau că luându-le ochii le iau puterea.
Pe unul din pereții exteriori se văd urme și crestături adânci. Acestea se zice că ar fi fost lăsate de către oamennii din sat ce aveau obiceiul de a-și ascuți cuțitele și briștele de perete, scrijelind astfel zidul bsericii.
Bisericile ortodoxe transilvănene au împărțit aceeași soartă ca și populația românească, au fost mereu prigonite. Dacă nu au fost demolate, au fost luate abuziv și date cultelor aparținătoare bisericii Romei, mizându-se pe faptul că fără biserica ortodoxă românii pot fi maghiarizați mai ușor, biserica fiind un factor important în menținerea identității naționale.
Între anii 1970- 1973 la biserică s-au făcut unele lucrări experimentale de restaurare, însă restaurarea cu adevărat s-a început abia în ultimii ani.
MARI M.
Istoria cu Mari 