Geții prezentați de Carlo Troya (p. a III-a)

Una dintre perioadele cele mai frumoase din antichitatea strămoșilor noștri este cea în care ei au avut în fruntea lor pe marele Burebista. Despre el și perioada sa este vorba in pasajele traduse în continuare.

Cap. 6

burebista

§.XIII- Între barbarii ce se alăturaseră lui Mitridate bastarnii obținură faima de cei mai valoroși. Deja în acele timpuri se înstăpâniseră de insula danubiană Peuce, de la care își luă numele unul din cele mai importante triburi ale lor, peucinii; alte două triburi ale lor se numeau atmoni și sidoni. Grav afront și mare daună păru geților sau goților stăpânirea altora la gurile Dunării. Dar nu mai domnea în acele timpuri un Dromihete și de acea dată nici de învățăturile lui Zamolxis, datorită cărora mult dispreț aveau față de moarte părinții lor, nu ținură cont, astfel încât nu se mobilizară să le apere de bastarni. Ori pentru efectul neînțelegerilor interne, ori pentru alte rațiuni, la asemenea extreme ajunseseră lucrurile până începu să domneasca Oroles sau Rostolodes asupra daco-geților. Acesta îi pedepsi să stea acasă și să faca treburile femeilor până când cu virtutea lor nu vor șterge amintirea rușinii avute de la bastarni. Mai mult de atât, le comandă să doarmă cu capul acolo unde înainte își țineau picioarele; aceste edicte au fost sever menținute până ce nu obținură victoria asupra bastarnilor.
Cred unii că Berebisto ar fi fost titlul regelui geților sau dacilor și că Oroles, autorul unor
asemenea edicte, ar trebui judecat unul și același cu cel ce cuceri atât de mare celebritate cu numele propriu de Berebisto. Iordanes (dar aici e cu siguranță corupt textul său) îl numi Sitalco, Bervisia sau Boroista. Oricine ar fi fost acesta, Oroles sau Sitalco, îl voi numi cu numele ce l-a făcut atât de celebru, Berebisto.
Se născu între geți și lui îi datora acel popor a se fi ridicat din umilința în care
căzuse. Știu să-i facă atât de ascultători și să se mobilizeze atât de bine că în scurt timp
daco-geții, distruși de războaiele bastarnilor, își extinseră în mai multe locuri stăpânirea.

de_la_daci14-burebista

§.XIV- În ajutorul lui Burebista, în vreme ce Silla era dictator al Romei, vine un asemenea om, că niciunul după Zamolxis nu a mai avut un asemenea prestigiu în sufletul goților. Strabon credea că acesta ar fi fost mai mult ca sigur un incantator (șaman).
Se numea Deceneu: locuise mult timp în Egipt și învățase artele magiei, practicând știința
prezicerilor. Burebista îl primi, și de acord cu el, îi concese o mare parte din autoritatea
regală, considerându-l mai presus decât un mortal. Acesta îi învăța pe goți morala și disciplinele fizice. Atât de mare fu revenirea daco-geților datorată lui Deceneu, -povesteste Strabon-, că voința sa fu de ajuns spre a-i face să renunțe la vin și la betia deseori acompaniată de certurile tipic trace de la mese, iar în același timp în unele locuri putu convinge poporul chiar să taie vița de vie.
Și deci, în timp ce Burebista cu o perseverență austeră reorganiza armata și lărgea granițele regatului, Deceneu cultiva mințile și întărea învățăturile lui Zamolxis printre goții deveniți serioși. Între timp regele căuta modul de a-și atrage prietenia popoarelor vecine, astfel încât în scurt timp se formă o puternică confederație condusă de Burebista; care, dacă viața i-ar fi fost mai lungă, nu doar o parte din Europa estică ar fi cucerit (fapt întamplat), ci probabil chiar din acel secol și-ar fi îndreptat armele împotriva Italiei. Deja romanii din Macedonia și din orașele pe care le posedau în Tracia îl luaseră la ochi, spionându-i cu teamă mișcările; și nici măcar nu se apropiaseră de Dunăre acvilele romane în ultimii ani ai lui Silla, și trăia totodată regele Pontului, dușman mai puternic decât Burebista.

§.XV- O câmpie aridă se întindea de la Dunărea inferioară la Tiras sau Nistru, între Pontul Euxin și anticele reședinte ale daco-geților, în care a pătimit de sete Lisimah, iar mai înaintea lui Darius, în expediția sa împotriva lui Indatirsus. Acesta era deșertul numit al geților, care astăzi se numește Bessarabia. În acesta, de frica bastarnilor (după exemplul sciților scoloți și al sarmaților), dar și datorită neînțelegerilor dintre cetățeni, au fost nevoiți să ajungă o parte dintre daco-geți, ducând o viață de nomazi. Horațiu vorbi despre acești geți ca fiind rătăcitori și trăind în tabere ,,asemeni sciților; oameni liberi, care probabil păstrau obiceiuri din antica lor cetate Helis.” Acestora, probabil, li se alăturară triburi ale adevăraților sciți, adică sciți scoloți ce fugiseră din calea armatei sarmate și alți barbari rătăcitori. După locuitorii din Deșertul Getic erau tirageții sau geții de la Tiras, nomazi și aceștia,  cu excepția unei mici părți despre care Strabon scrie că ar fi practicat agricultura, dar și aceștia deseori veneau să locuiască ba de o parte, ba de alta pe malurile Tirasului.
Barbarii, dar în special nomazii, se organizau în confederații particulare, cărora după nevoie se dădea un nume social, ales după scopul acestora sau după calitatea armelor pe care le foloseau sau după vreo altă particularitate a vreunui obicei al acestora.
Deseori învinșii își pierdeau numele patriei lor; dar, uneori, învingătorii erau cei ce-și luau numele învinșilor. Scriitorii greci și romani au dat de multe ori numele unor locuitori antici ai unei țări noilor popoare ajunse în acele locuri. De la un mic trib, astfel, puteau să-și ia numele mai multe confederații de barbari. Destramată legătura lor se desființa și numele lor social; iar cu puțin noroc câte un trib putea să impună unei mari națiuni un nume de durată. Așa, între altele, pare să fi fost confederația daco-geților; așa vom vedea crescând încet- încet ligile francilor și longobarzilor.

daci cu sfinxul

§.XVI- Murind Silla, Mitridate se pregătea pentru un nou și mai dur război împotriva
romanilor. Câți barbari ascundea Caucazul și câși erau la Euxin,  pe toți încerca acesta să îi atragă încă o dată de partea sa, dar mai mult decât orice pe traci, prin intermediul
solilor. Burebista și Deceneu au fost cu siguranță participanți la aceste practici; dar istoricii ce au scris despre războaiele mitridatice au ascuns des numele geților sub cel general de traci.
(…)
§.XVII- Aceasta era epoca în care tenacele Burebista își lărgea major regatul daco-geților. Anticii inamici ai acestora au fost boii, asupra cărora în acel timp domnea Crisatiro; locuiau în Boemia, dar nu lăsaseră nici sediul prim ce le fusese cedat în Iliria de către tauri. Apucându-se Burebista să-și răzbune popoarele, nici bastarnii, nici Dunărea nu-l împiedicară, și el trecu nerăbdător fluviul, prădând Tracia până în Macedonia și Iliria. Ura în principal pe celți sau gali, cu excepția scordiscilor, cu care nu rareori, afirmă Strabon, se aliară daco–geții. Mai întâi Burebista învinse galii ce locuiau între Tracia și Iliria; apoi distruse boii conduși de Crisatiro, și taurii. Masacrul boilor fu atât de mare încât lăsă lipsit de locuitori cantonul din Iliria, vecin cu Noricum, căruia îi rămase numele de Deșertul Boilor. Pentru lung timp se menținu incultivabil acel loc, propice cel mult păscutului oilor; locul se învecina cu lacul căruia Pliniu îi dă numele de Peisus și care se crede azi că ar fi Lacul Balaton din Ungaria.
Scordiscii, dimpotrivă, se înmulțiră și se divizară apoi spre Sava, în mari și mici. Se înstăpâniră de multe insule pe Dunăre, în jurul cărora posedară cetățile Eorta și Capedunum, devastând cetățile din apropiere. În Tracia un canton se văzu transformat în urma acțiunilor lor într-o serie de păduri.În asemenea context, care a fost soarta deja molaticilor agatârși, și dacă au fost de partea daco-geților sau împotrivă,  am căutat adesea dar în zadar; pare că acel popor s-a retras încet- încet dincolo de Carpați, deși Scimne din Chio îi pune într-o barbară și vastă regiune dincolo de Panticapea, împreună cu gelonii. Nici ușor nu este de a regăsi granițele bastarnilor după extinderile și victoriile lui Burebista, care din regiunea tirageților și de la Deșertul Getic domnea până la Deșertul Boilor și partea estică a Boemiei. În timpul domniei sale Maris- după cum arată Strabon- aparținea daco-geților; dar ignor dacă acest râu ar fi același despre care am
povestit în capitolul al doilea, urmărind spusele lui Herodot. Armata daco-geților crescuse la două sute de mii de războinici, dând mari motive de teamă popoarelor vecine și părând formidabilă romanilor.

 

§.XVIII- Anarții,  care din secolul următor făceau parte din confederația daco-geților, se numărau probabil între aceștia încă din timpul lui Burebista. De la granița anarților și dacilor începea pădurea hercinică și se întindea de-a lungul Dunării până la limita elveților. Nimeni nu o parcursese în întregime; faima însă era că nouă zile de mers fără oprire abia ajungeau spre a-i parcurge lărgimea și șaizeci lungimea până la anarți și la daci; că s-ar fi aflat la stânga reședinței acestor popoare, dar nici un om din lume n-ar fi putut spune până unde ajungea sau unde îi era începutul. Era atât de puțin cunoscut mijlocul Herciniei cu toate că locuiseră un timp în apropiere boii și clima era în acel moment mai mult rece, încat puteau trăi acolo foarte bine renii, animale ce astăzi se găsesc în țări mai nordice ale Europei; de asemenea se găseau numeroase perechi de tauri sălbatici și zimbri, de mărime uriașă. Străluceau noaptea la lumina flăcărilor penele unor păsări, se zicea; și se povestea că pădurea, pe cât de celebră pe atât de inaccesibilă, ar fi fost plină de toate minunățiile naturii.
Popoarele din vecinătate multe laude încercau să obțină în Hercinia. Zimbrul, încă nedomesticit de om, era prins în gropi săpate dinadins; cu această practică tinereii deveneau mai duri și astfel, cu această vânătoare, mai mult decât în orice mod, se exercitau: cel ce ucidea cel mai mare număr de astfel de sălbăticiuni primea cele mai multe laude. Coarnele zimbrilor se expuneau public și erau cele mai dorite spre a fi utilizate ca pahare și cele mai acceptate de către principii din Tracia.

Curione ajuns în provincia sa comandă atât de dur războiul și fu primul dintre romani care se încumetă să-i conduca pe ai săi până la malurile Dunării. Apoi se opri; dacă e să-l credem pe Florus, reținut de tenebrele pădurii Daciei de pe cealaltă parte. Întreprinzător și sever căpitan, judecă de a nu putea supune asemenea sângeroși inamici, și în special pe scordisci, decât imitând obiceiurile lor. Dar nu fu nimic mai înspăimântător și care să pară mai atroce barbarilor decât să vadă tăiate mâinile prizonierilor și comandându-se lor să supraviețuiască. Marco Lucullo, fratele lui Lucio, îi urmă lui Curione. Respinse daco-geții și misii de la granița Macedoniei și, prinzând între fălcile Hemusului o oaste a besilor, cu o valoroasă victorie, îi împrăștie. Eumolpiade și Uscadana se predară lui, cetăți numite mai apoi Filippopolis și Adrianopolis. Se înstăpâni și de Calatis, Tomis și Histria și distruse Apolonia din apropierea gurilor Dunării, de unde transportă la Roma Colosul lui Apolo. Amenință popoarele sarmate și scite ce trăiau dincolo de fluviu. Florus pare să se fi înșelat, cu siguranță, atribuindu-i de a-și fi purtat armatele până la Tanai și Lacul Meotis.

daci in lupta§.XXX- În același an proconsulul Caius Antoniu guverna în mod avar provincia
Macedoniei, amenințând cu un nedrept război pe dardani. Dar când aceștia li se puseră împotrivă fugi cu caii, fiind distruse de barbari milițiile sale pedestre. Se sculară și bastarnii împotriva lui, iar Caius încolțit fiind de aceștia în apropierea Histriei, fugi din nou, după ce pierdu steagurile câtorva legiuni, pe care învingătorii le depuseră cu mulțumire în Castelul din Genucla.
Octav, născut dintr-un simplu cavaler din Velletri și tatăl lui Octavian, numit apoi
Augustul, administră după Caius Antoniu în Macedonia. Trata în mod uman popoarele învinse, făcându- și-le aliați fideli și prieteni. Împrăștie pe besi și alte popoare trace în urma unei mari bătălii. După toate acestea, în timp ce conducea prin dificile și înguste locuri armata, ajunse la odriși. Se găsea la aceștia un templu al lui Dionisos, în care Octav avu extravaganța de a consulta oracolul în privința fiului său, ce nu împlinise încă patru ani. La asemenea cerere se povestește că sacerdoții îi răspunseră că ar trebui să devină copilul stăpân al întregii lumi, căci așa ar fi indicat flacăra vie ce se aprinsese din vinul vărsat. Un asemenea prestigiu nu mai atinsese decât destinul lui Alexandru, astfel că aduse între odriși sacrificii pentru expedițiile sale spre Dunăre.
Acest fluviu începu să fie mai mult în atenția romanilor din timpul lui Octav. Puterea crescândă a lui Burebista îi prevenea că de la malurile acestuia ar trebui să facă un important avanpost Italiei. Dar toate acestea erau o previziune îndepărtată a celor mai înțelepți; pentru moment Galia și Rinul păreau să merite majoră atenție, după intrarea lui Ariovist în țara sequanilor.

§.XXXIV- În timpul lui Cezar, Tracia era guvernată de proconsulul Lucius Pisone, prieten al regelui Cotte, adică Cotys- domn al odrișilor, ce unora le place să-l confunde cu Burebista. Besii, adversari lui Cotys, trimiseră pe principele lor Rebocentus cu alți soli la proconsul, cerând prietenia romanilor. I se atribuie acestuia (Lucius Pisone-n.m.) și faima că, pentru trei sute de talanți, i- ar fi vândut pe besi regelui Cotys, care-i tăie cu toporul. Însă denteleții, confederați ai romanilor încă din timpul lui Senziu, își retraseră fidelitatea sătui de cruzimea și avariția lui Pisone.

§.XXXVII- Cezar concese noul său regat de la Bosfor lui Mitridate din Pergam, comițând o injustețe lui Asandru. Astfel el spera că interpunând un foarte bun prieten ar fi intărit în mod valabil provinciile romane din Asia împotriva barbarilor din Caucaz și de la Lacul Meotis. Mitridate era născut din Menodot și dintr-una din fiicele lui Adobogione, tetrarhul galaților din Asia. El combătu în mod valoros pentru Cezar în Egipt și avu una dintre tetrarhiile acelor galați. Dar învingătorul lui Farnace învinse și noul tetrarh. Atunci Burebista se îndreptă să se războiască pe țărmurile Euxinului, iar armatele sale nu erau departe de regatul lui Asandru. Olbia, deja mult încercată de Scilures și de sciți, pătimi cel mai mare dezastru în timpul domniei lui Burebista. Geții o capturară și o prădară, luând prizonieri pe grecii boristeniți, cu circa o sută cincezi de ani înainte ca Dio Crisostomus să ajungă la Olbia. Aici, afirma acesta din urmă, era încă vie amintirea acelui dezastru, deși prizonierii au fost îndată retrimiși să locuiască în Olbia, din voința învingătorilor, care nu dezmințiră că aveau nevoie de traficul grecilor și sosirea navelor lor. În acest mod goții lui Burebista învățau să aprecieze mereu mai mult industria acelor străini și să profite de știința lor. Aceștia se înstăpâniră de alte cetăți de la Euxin, pregătindu-se de un nou și mult mai dificil război.
Armata daco-geților spori după luarea Olbiei. În mod sigur multe triburi necunoscute în zilele noastre s-au unit cu aceștia. Și, mai mult, păru unora că rămășițele boilor lui Crisatiro și ale taurilor, ce stăpâniseră mai înainte în Olbia, trecură încet- încet sub legile daco-geților, făcând parte din liga lor.

O asemenea prosperitate, rod al grijii lui Burebista și al autorității lui Deceneu, îl uimiră
într-atât pe Cezar, care în acea vreme triumfa în Galia și la Farnace, lăsând posterității un nedemn exemplu de incredibilă superstiție atunci când disprețuind recentele decrete ale senatului, aprinse în Câmpul lui Marte, cu un rit barbar, capetele despicate a doi oameni, dupa fastul triumfal,  sacrificați de pontifii și sacerdoții lui Marte. Nici prestanța Romei, nici dictatorul nu împiedicară perpetua cutezanță a daco-geților. Și iarăși se împrăștiară aceștia în Tracia și în Iliria când Cezar trimise pe Octavian, fiul lui Octav, în Epir spre a face mașini de război împotriva lui Burebista, Atunci o întamplare imprevizibilă îi lăsă pe geți fără rege, mai înainte ca romanii să facă vreo mutare. Și în același mod Cezar își pierdu viața. Așadar inutile erau preparativele de război și în mai multe principate se împărți regatul lui Burebista.

Cap. 7

dacii si zamolxis

§.I- Un alt popor deveniseră în timpul lui Deceneu goții, atât de diferit de cel
dinainte; binefacerile artei și științei pătrunseră în Dacia și datorită lui acea națiune se
ridică atât de mult deasupra celorlalte barbare, așa cum grecii și romanii erau deasupra
lor. Iordanes, în care se poate avea deplină încredere în ceea ce privește getți și evenimentele din acele timpuri, în baza informațiilor luate de la cei mai credibili autori, scrie despre Deceneu că, voind să-i îndepărteze de la obiceiurile barbare, îi învăță știința unor obiceiuri mai civilizate și doctrinele logicii, în care mai mult decât oricare rasă barbară din acea vreme îi făcu capabili să raționeze. Când apoi văzu că în urma acestor învățături începu să li se înmoaie sufletul, le dezvălui secretele fizicii și astronomiei, explicându-le legile mișcării planetelor, ca și creșterea și descreșterea lunii. îi învăță doctrinele semnelor zodiacale și ale celor trei sute patruzeci si patru de stele ale polului, care merg de la est la vest, ca de altfel și al globului solar, după cum spune Iordanes. Dar nu voi ca învățăturile sale să fie fără folos în uzanțele vieții și astfel le arătă că sunt de ajutor în agricultură. Așa încât nu rareori scrie Iordanes se văzură oameni din cei mai valoroși studiind filosofia în mijlocul zgomotului armelor, explorând cerul sau felul ierburilor, învățând să le cultive după regulile astronomice. Dar acei luptători, înainte să fie admiși să studieze astfel de lecții trebuiau să se abțină pentru patru zile de a folosi armele.
În muntele Kogaion a fost locuința lui Deceneu, așa cum fusese a oricărui Mare Preot al lui Zamolxis până în timpurile lui Strabon. Am spus deja că Zamolxis a locuit într-un munte cu acest nume în Tracia, dar același nume a fost dat probabil altui munte atunci cand goții, atât de conservatori cu obiceiurile neamului, merseră să locuiască dincolo de Dunăre. Aici, la sfârșitul secolului următor lui Deceneu vom auzi că aceștia în mare venerație aveau Muntele Sacru. Un geograf ilustru, Danville, estima de a fi regăsit Kogaionul în actuala Moldova, nu departe de insula Peuce, acolo unde anticul Hierasus, adică Siretul nostru, primește apele râului Kaszon, deasupra căruia se înalță un munte numit tot Kaszon sau Kogaion. Aici își duse zilele Deceneu, făcând să se creadă că probabil tot acolo și Zamolxis trăise timp îndelungat. Dacă, bineînțeles, nu se vrea să se presupună că același Deceneu din teritoriile de dincolo de Dunăre ale regatului lui Burebista, ar fi trecut în Tracia și că goții în frecvente pelerinaje ar fi mers să se instruiască în disciplinele sale. Dar oricare ar fi acest munte sau munți Kogaion, acest Deceneu, după cum atestă Strabon, a dat prestigiul pe care-l cunoaștem imperiului lui
Burebista, schimbând în bine modul de a fi al goților.

§.II- Deceneu reînvie învățăturile lui Zamolxis despre nemurirea sufletului: noi și minore divinități propuse acesta venerării de către goți și noi altare dedică în locurile sacre. Dădea poporului răspunsurile cerului și fu considerat un om admirabil. Nu doar stăpânea în totalitate spiritul mulțimii, căreia îi impusese să taie vița de vie, ci principii și regele îl considerau divin și imediat puneau în practică orice dorință a sa. Dintre acești principi ei îi alese pe cei mai nobili și mai prudenți și-i învăță disciplinele teologice și le consemnă acestora grija cultului zamolxian îmbogățit de el cu noile zeități. precum și păstrarea recentelor ritualuri religioase. Voi ca aceștia să imite modul de a se îmbrăca al lacedemonilor, macedonenilor și tracilor, mulți dintre aceștia purtând un tip de tiară numită pileus de către greci; ori era un asemenea obicei unul antic în Europa, ori moda orientală și a bactrienilor începuse să aibă favoare la anumite popoare europene după expedițiile lui Alexandru. Deceneu conferi chiar dreptul la sacrificii celor mai notabili oameni, numindu-i pilofori sau pileati; prbabil pentru că, estimează Iordanes, făceau sacrificiile cu capul acoperit de tiară. Ordinul sacerdotal al principilor pileati se construi pe cel al Zorabos-Tereos, precum și pe cel al piilor. În scurt timp aceștia au fost asimilați, astfel că înșiși Zorabos-Tereos și piii, după cum povestește Dio Crissostomus, s-au autonumit cu acest unic cuvânt-pilofori. Dintre aceștia se alegeau Marii Preoți ai lui Zamolxis și regele. Restul națiunii gotice primi de la Deceneu numele de chiomati sau capeluti. Mare onoare a fost pentru daco-geți un asemenea nume, unde pentru mult timp răsunară cântecele lor. Cu acestea, însoțite de sunetul lirelor, daco-geții celebrau gloria eroilor antici: gintele lui Eterpamara, lui Frigiderno, lui Vidicoia și al multor altora, erau temele cele mai obișnuite. Dar se ignoră în care timpuri trăiseră acești eroi și ar trebui să se numere printre capelutii lui Deceneu. La numărul acestora ar trebui să se adauge cei mai recenți Frigiderni și destui alții memoriei ce în timpul lui Iordanes se menținea ca ilustră în cântecele goților din Italia,  unde se va vedea edificat ordinul capelutilor sau al războinicilor, numiți de asemenea și criniți.

gandalf_the_white_in_fangorn§.III- Unul dintre cele mai semnificative beneficii pe care Deceneu le-a adus goților a fost
scrierea legilor numite Belagine. Din puținele cuvinte ale lui Iordanes privitoare la acest corp de legi se poate crede că Deceneu a inoculat principiile generale ale echității sau justiției naturale și ar mai cuprinde Belaginele și preceptele religioase și ritualurile sacerdotale.
Dar în variate moduri începură să interpreteze etimologii acest cuvânt, încercând să-i găsească semnificația când într-una când în alta din limbile germanice de astăzi. Încercare nefericită de cele mai multe ori căci la conceptele cele mai îndepartate sau contrare se refereau cuvintele din anticele dialecte barbare. De aici decurg disputele dintre cei ce cred că Belaginele nu ar fi decât o culegere a constituțiilor regilor goți dinainte de Deceneu și cei ce estimează că ar fi doar opera acelui pontif.
Acesta este primul cod de legi amintit în istorie, scris în Europa între barbari, dacă în acel timp goții își meritau încă un așa nume. Legile particulare, care în Spania și în Italia erau în vigoare între vizigoți și ostrogoși, își aveau principiile din Belaginele lui Deceneu, iar unii au început să le compare cu instituțiile druizilor. Pe bună dreptate spuse Dio Crissostomus că geții sau goții, deveniți în timpul lui Deceneu aproape asemeni grecilor, ar fi fost cei mai înțelepti dintre barbarii europeni. Nici nu este dubiu că în timp nu ar fi imitat vreunul dintre obiceiurile grecești și că limbajul din Tomis, Histria, Olbia și alte cetăți comerciale nu s-ar fi insinuat printre goți.

§.IV- După Deceneu aceștia au fost conduși de Comosicus; Mare preot într-o vreme și rege, ce judeca popoarele după dreptatea sa și care la fel ca predecesorul său fu venerat de către daco-geți. Era în timpul în care Republica Romană se afla sub conducerea feroce a triumvirilor Lepidus, Marc Antoniu și Octavian, acesta din urmă reîntors din Epir de la prepararea expediției împotriva lui Burebista. Dar autoritatea lui Comosicus nu se întindea asupra întregii confederații a daco-geților. Și în istoriile din timpul său se pot aminti numele altor regi, Zyraxes, Dicomeus, Dapyx și Oroles, la care se poate adăuga Cotysone, care unora nu le păru diferit de același Comosicus. Acestuia, dacă Iordanes știu adevărul, îi urmă Corillus, care domni pentru patruzeci de ani în Dacia. Frontinus îl numește Scorilus sau Scorillo, povestind că acesta, văzând măcinată de războiae civile urbea romană, ar fi fost împins de ai săi să-și îndrepte armele spre Republică. Dar Scorilus judecând că acesta ar fi fost un motiv care să conducă la înțelegerea dintre romani puse în fața poporului doi câini; și în timp ce aceștia se luptau furioși introduse un lup între ei. Atunci cei doi câini, lăsând de-o parte propria ură, se uniră împotriva straniului inamic. Și cu acest exemplu, fără alte cuvinte, Scorilus le înfrână impulsivitatea și-i făcu să se răzgândească, căci ar fi fost ceva doar spre bucuria adversarului.

§VII- Reducând sub dominația romană Dalmatia și Panonia, crescu încrederea în Octavian de a putea subjuga daco-geții. Între regii ce își împărțiseră regatul lui Burebista cel mai mult se remarca Cotysone care mai norocos decât Clonic avea obiceiul să traverseze iarna Dunărea înghețată și să atace pe țărmurile sudice. Octavian estimă că un asemenea inamic, urmaș de valoare dacă nu de prestanța lui Burebista, trebuia reprimat mai degrabă cu viclenie decât cu armele. Și deci, se prefăcu că-i oferă pe fiica sa, Iulia, de soție și, la rândul său,  ceru pentru el una din fiicele lui Cotysone. Dar între Octavian și Antoniu izbucnea ura, după cum se judeca din zilele lui Azio în Epir. Cotysone considerându-se luat în derâdere de Octavian, se dădu de partea lui Antoniu, căruia unul dintre regii geților sau goților, Dicomeus, și Sadales, noul rege al odrișilor, ca și un alt rege numit Adalla îi trimiseră ajutoare din partea națiunilor lor, sau ei înșiși merseră sa-l dea. Alte popoare din Tracia, Iliria și Macedonia îl urmară. Și Polemone, căruia îi cedase regatul lui Mitridate, nu întârzie de a-i trimite ajutoare la Pont. Spania, Galia și popoarele supuse din Iliria fură de partea lui Octavian, căruia victoria oarbă și moartea lui Antoniu îi oferiră domnia supremă a întregii urbe romane.

batalie daci§.VIII- Până în această epocă nu fusese nicio ciocnire între bastarni și romani. Dar doi ani în războiul lui Azio, când Licinius Crassus guverna Macedonia, îi învățară pe acești barbari să se teamă de prestanța Romei. Lăsată deoparte antica ură împotriva daco-geților, se uniră cu aceștia și veniră dincoace de Dunăre spre a asalta partea opusă a Traciei, unde locuiau multe națiuni, dar înainte de toate tribalii și dardanii, cu numele universal de misi sau moesi; despărțiți de Panonia de râul Sava, acolo unde acesta se varsă în Dunăre, deasupra Dalmației și Macedoniei, bastarnii se înstăpâniră de țările tribalilor și dardanilor. Trecură Haemusul făcând o incursiune contra denteleților, prieteni ai romanilor încă din timpul lui Caius Sestiu. Domnea asupra acestora Sitta, lipsit de lumina ochilor și nefiind în măsură de a respinge atacul adversarilor nu întârzie să implore ajutorul lui Crassus care netolerând ultragii împotriva aliaților săi și, mai ales, temându-se pentru propria provincie Macedonia, îndreptă legiunile contra bastarnilor. Fu de ajuns zvonul sosirii sale spre a-i pune pe fugă și a-i constrânge să părăsească pământurile denteleților. Și Licinius îi persecută până la graniță sau până la cetatea numită Segetica, cea care în zadar fu căutată de vreun scriitor în Panonia în apropierea insulei lui Segeste. Invadă apoi Moesia și captură unul din cele mai bine armate orașe ale lor deși pierdu mulți dintre ai săi, trimiși înainte, și în sfârșit ajunse misii desfășurați de bătălie. Unul dintre comandanții acestora ieși în fața armatei și-i întrebă cine sunt ei? „Suntem romanii, stăpânii lumii” i se răspunse din rândurile inamicilor. „Va fi sigur așa” i se răspunse, „dacă veți avea norocul să ne învingeți”. Asemenea urări primi Licinius. Între timp misii, înaintea oștirii sacrificară un cal, jurând că un astfel de sacrificiu vor face cu Crassus și că-i vor mânca viscerele. Dar votul a fost inutil, căci barbarii au fost striviți de trombele legiunilor romane și de tenacitatea centurionului Domițian, care cu un barbar artificiu își dădu foc crestei părând misilor un om ce scotea flăcări din cap.

§.IX- Fugitivii bastarni se opriră la Ebru, așteptând sfârșitul războiului din Moesia. Se
îndreptară deci spre Dunăre și trimiseră o solemnă solie la Crassus după victoria sa, afirmând că nu avuseseră oricum intenția de a ofensa pe romani. Licinius îi primi cu bunăvoință, promițând să le răspundă ziua următoare; noaptea o petrecură în orgie și cu aviditate băură barbarii vinul ce din plin li se dădu în speranța de a li se afla secretele. Mare înșelătorie puneau la cale bastarnii; neștiind că Licinius mutase armata de cu seară într-o pădure, gândiră că va fi ușor să-l suprime, în timp ce se vorbea de pace. Dar fură prinși în capcană și Licinius făcu măcel cu barbarii. Mulți se puseră la adăpost în căruțele lor numite bastarne, dar impiedicați să fugă fură trecuți prin săbiile romane împreuna cu nevestele; mulți, fiindcă romanii dădura foc pădurii, muriră arși în mijlocul ei; multi căzură în Dunăre: și Deldone, regele lor, fu omorât de același Crassus care, al treilea dintre romani după Romulus și Marcel, câștigă rămășițele opime, consacrate la Roma în templul lui Jupiter Feretrius. Doar unii dintre învinși se adăpostiră într-un loc întărit unde pentru câteva zile sustțnură asediul lui Crassus. Și probabil, în zadar s-ar fi obosit acesta, dacă oportun n-ar fi ajuns Roles, unul din micii regi, urmaș al lui Burebista și mândru inamic al altor doi regi, Dapyx și Zyraxes; atât de mari erau disensiunile atunci și trăgeau în diverse direcții pe daco-geți. Nu fu lăudat acest Roles, ce se alătură romanilor, de restul popoarelor de sânge gotic, iar tristul fruct al străinelor sale prietenii pare a fi fost doar titlul de prieten și aliat dat de Octavian.
§.X- Acestor discordii dintre daco-geți pare că trebuie să se atribuie progresele sarmaților către Germania. Deja cavalerii sarmați se văd călărind în timpul lui Licinius Crassus în jurul țărmului nordic al Dunării după ce au invadat Sciția scolotică, primind și aceștia la fel ca bastarnii, denumirea generică de sciți din partea scriitorilor acelui secol. În secolul următor Pliniu amintește sarmații iazigi ca fiind cei ce au alungat în munți națiunea daco-geților până la Patissus, adică la Tibiscum (Tisa), și se înstăpâniră de câmpiile cele mai potrivite cavaleriei lor. Sarmatice erau probabil popoarele (Dio Cassius îi numește sciți) la care în scurt timp se duse să implore ajutor Zyraxes, presat de inamicii săi, în principal de Roles.
Noi motive ale disensiunilor interne dintre daco-geți provocă vecinătatea sarmaților. În acest mod tot mai mult se destrămă regatul pe care Burebista și Deceneu îl conduseseră la mare fericire. Uniți se mențineau dimpotrivă sarmații, în obiceiurile antice; oameni mândri și dornici mereu de sânge. Femeile lor îmbătrâneau nemăritate dacă nu ucideau cu propria mână vreun inamic. Septuchii lor, după cum atesta Nicolae Damaschinul, mai mult decât toți ceilalți se îmbătau, prelungind trei zile banchetele; și atât de mare era, dacă e să credem pe Florus, barbaria lor că nu posedau nimic, cu excepția zăpezilor și pădurilor, și între aceștia cuvântul pace era lipsit de orice semnificație.

at-dac§.XI- Deasupra țărmului sudic al Dunării Zyraxes avea o cetate numită Genucla; construită pe o stâncă dură, în care se spunea că bastarnii depuseseră însemnele militare luate la Histria cu mai bine de patruzeci de ani în urmă lui Antoniu, tatăl triumvirului. Mare aroganță le dădea barbarilor acest fapt și Zyraxes nu zăbovea să apere cu orice ocazie fortăreața ce le deținea. Pe aceasta, așadar, puse ochii Licinius. Dar mai înainte de aceasta consideră că trebuie să se asigure de Moesia, după întamplarea cu bastarnii. Și nu fără mari pericole și muncă o aduse sub stăpânirea romanilor, pe de-o parte cu beneficii și pe de alta cu armele sau amenințările. Dar când veni iarna, voind să se întoarcă în provincia sa, mari pierderi suferi din cauza acelorași traci,  pe care-i considera cei mai supuși. Atunci decretă să se rămână încartiruiți în acel loc, mulțumit de ceea ce înfăptuise până în acel moment. Între timp bastarnii, văzându-l așezat, reîncepură ostilitățile împotriva orbului Sitta și a denteleților, considerați de aceștia vinovați pentru tot răul lor. Cu toată părerea de rău trebui Licinius să meargă în grabă în apărarea confederaților; și ajuns acesta- deși bastarnii îl credeau încă departe- îi asaltă pe neașteptate și-i puse pe fugă; apoi Licinius se îndreptă să-i pedepsească pe tracii ce-l hărțuiseră când se întorcea din Moesia și acum din nou se pregăteau de război. Între aceștia, dar cu multe neplăceri, depăși serdii care nu erau diferiți de tracii locuitori ai unui teritoriu, unde apoi Sardica obținu mare faimă,și merdii ce par a nu fi alții dacă nu moesii. Intrând apoi Licinius între odriși, le iertă acestora că prin intermediul solilor lor afirmau că ar trăi sub protectia lui Baccus și că ar fi avut semnificația în teritoriul lor numele lui Octav de prezenta mareție a lui Octavian. Încă le dărui lor regiunea bessilor. Dușmănia lui Roles împotriva lui Dapyx și Zyraxes îl rechemară pe Licinius la Dunăre. Geții sau goții conduși de acel Dapyx fură învinși, iar el însuși împreună cu cei mai de încredere tovarăși se închise într-o cetate de pe zidurile căreia un barbar, vorbind în limba greacă se puse de acord cu romanul să trădeze pe propriul domn. Îndata ce Dapyx înțelese înșelătoria, se sinucise și împreună cu el geții săi se uciseră unul pe altul; supraviețui însă fratele său, care din ordinul lui Licinius fu trimis înapoi. După aceasta romanii au asediat peștera Cira, unde o mare mulțime de traci se ascunsese, ducându-și acolo și turmele și ce aveau mai de preț.
Crassus cercetând cu greu află ieșirile, le astupă și constrânse la foame oamenii ascunși
acolo. Îndreptă acvilele spre Genucla. Zyraxes între timp se duse cu mari sume de bani și imploră ajutorul popoarelor vecine. Cu toate acestea, înainte ca el să se întoarcă, Licinius cu un scurt asediu se înstăpâni de Genucla. Căderea acestei cetăți puse capăt războiului. Misii și acei geți ce locuiau dincoace de Dunăre se resemnaseră. Și doar artacii, a căror situație îmi e necunoscută, lăudându-se că niciodată nu fuseseră supuseră supuși incitară restul tracilor să se răzbune. Dar după câteva ciocniri, artacii înșiși se supuseră lui Licinius, așa încât cea mai mare parte din Moesia deveni provincie romană.

MARI M.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.