Caloianul- un obicei cu rădăcini traco-geto-dace

222020Caloianul este un vechi obicei popular practicat pentru aducerea ploii. El era solul trimis de oameni la zeul ploii (iar asta ne amintește de un alt sol trimis de strămoșii geto-daci la Zalmoxis, însă cu alt scop) spre a-l îndupleca să dezlege ploile. Iar aceasta implica un adevărat ritual, începând cu alcătuirea figurii de lut și terminând cu trimiterea Caloianului pe apă. Obiceiul solicita participarea doar a fetelor și, mai rar, a femeilor. Dar, de ziua Caloianului bărbații arau doar până la amiază, iar restul zilei petreceau.

Renumitul etnolog Ion Ghinoiu constată, după studiul obiceiului în diferite zone ale țării, că s-a ajuns la un moment dat la îmbinarea practicilor precreștine cu cele creștine. Iată cum descrie el obiceiul Caloianului:

Oprirea-ploilor

„Solul, substituit de o păpuşă confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe, iniţiat şi trimis la divinitatea pluviometrică să dezlege sau să lege ploile este numit Caloian.
Caloianul poartă o bogată sinonimie locală şi zonală feminină (Ploaia, Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Maica Călătoarea, Maica Domnului, Zâna, Scaloiana, Seceta, Mama Secetei) şi mai rar masculină (Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, Sântilie). În unele cete de Caloian mesagerii perechi, Caloian şi Caloiana sau Mama Ploii şi Tatăl Soarelui sunt expediaţi la divinitate printr-un rit funerar (înhumare sau scufundare în apă) cu
mesaje diferite: Ea să aducă, El să oprească ploile pe pământ.
Din informaţiile etnografice şi textele „cântate” (bocite) de cortegiul funerar în timpul înmormântării rezultă că „mortul” este un copil dispărut în condiţii necunoscute, găsit de mama sa, după îndelungate căutări, prin vâlcele, colnice, păduri, grădină, curtea casei sau la „Fântâna Mare”, probabil înecat. Sufletul neprihănit este iniţiat şi trimis la divinitate în secvenţa centrală a ceremonialului, înmormântarea Caloianului, prin diferite rituri funerare: distrugerea violentă a corpului şi abandonarea lui pe pământ sau aruncarea în apă, incinerarea, înhumarea, scufundarea sau „datul” pe apă.
Frecvent, aceeaşi păpuşă este supusă biritualului funerar: înhumarea urmată de înviere (dezgroparea ei după trei zile), distrugerea violentă, abandonarea sau scufundarea în apă sau „dată” pe o apă curgătoare. Când apar două păpuşi, una să aducă ploaia, alta s-o alunge, sunt supuse, de obicei, la câte un singur rit funerar.
Data fixă a ceremoniei, de obicei în a treia săptămână după Paşte, a devenit în vremurile recente, o practică ocazională, efectuată primăvara sau vara în perioada secetelor sau ploilor prelungite.
Scenariul ritual începe, de regulă într-o zi de marţi, cu „naşterea” Caloianului (confecţionarea unei păpuşi) şi înmormântarea lui. Ritul funerar se continuă după trei zile, joia, cu dezgroparea Caloianului şi ciopârţirea cadavrului urmată de abandonarea pe pământ sau în apă (scufundarea sau depunerea pe o scândură în apa) şi
de ospăţul funerar.
Ceremonialul funerar reconstituit după informaţia etnografică şi textul folcloric, cuprinde mai multe secvenţe rituale: formarea cetei din fetiţe sau fete nemăritate, cu rare apariţii de femei măritate, de obicei gravide; naşterea (confecţionarea) Caloianului, frecvent, din lut; moartea năprasnică a copilului sau copilei departe de casă; căutarea îndelungată şi găsirea copilului mort de către mama sa; înmormântarea Caloianului după un scenariu sobru, identic cu înmormântarea unui tânăr, într-un loc secret (la crucile şi răscrucile drumurilor, la hotare, pe malul unei ape, etc.); dezgroparea (învierea) Caloianului după trei zile; scufundarea lui în apă sau aşezarea lui pe o scândură care pluteşte pe apa curgătoare; pomana Caloianului, cu mâncare şi băutură, care se încheie, uneori, cu hora Caloianului. Obiceiul a fost atestat, în numeroase variante locale şi zonale, pretutindeni în România.“

images (8)

Originea obiceiului este atribuită de unii cercetători romanilor. Alții o atribuie slavilor. Dar căutând mai bine și mai în adânc este posibil să descoperim originile adevărate în lumea tracă, acea lume cărora strămoșii noștri geto-daci i-au aparținut. Elocvent în acest sens este ceea ce Adrian Bucurescu scria că, în conformitate cu legendele tracice, după decapitarea sa de către preotesele Soarelui, capul marelui Orfeu a fost aruncat în râul Naparis (Ialomița) şi, plutind pe apă, a continuat să cânte, iar după acest tragic eveniment, a început să plouă vijelios timp de câteva zile.

În urma acestei întâmplări, tracii, spre a provoca ploile şi a alunga seceta, au creat unul din misterele orfice ce consta în punerea unei păpuşi într-o corăbioară căreia apoi îi dădeau drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-LIEN ”Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte” (cf. rom. clean; cârlan; grec. ghaleona ”corabie”), de unde româna a moştenit Caloian, cu varianta Scaloian.

caloian

Cea mai veche atestare a acestei datini pare a fi o relatare a lui Diodor Siculul: ”În Phrygia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar pe de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse că să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, astfel, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”.

Este știut că phrygienii erau un neam tracic din Asia Mică, după cum ne informează mai mulți istorici ai antichității, iar denumirea zeului AT-TYS se tălmăcea şi prin ”Cel Tăiat; Cel Jertfit” (cf. rom. tăiş). Lui Orfeu i se mai spunea şi ION, cu variantele IAN şi IANA ”Măreţul; Magnificul; Divinul” (cf. alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”imensitate”), precum şi CALO-IAN ”Ion cel Frumos; Prea Puternicul” (cf. grec. kallos ”frumos”; rom. a căli), paronim şi , în unele graiuri, sinonim cu GAL-LIEN. Aceste vechi apelative se regăsesc în bocetele obiceiului românesc al Caloianului:

Caloiene, Iene,/ Du-te-n cer şi cere/ Să deschiză porţile,/ Să sloboadă ploile,/ Să curgă şi gârlele,/ Zilele şi nopţile,/ Ca să crească grânele!

sau: Iani, Iani,/ Caloiani,/ Ia cerului torţele/ Şi deschide porţile/ Şi porneşte ploile!

lica-barbu-Caloianul-ritual-românesc-de-aducere-a-ploiiObiceiul Caloianului se ţine îndeosebi în Muntenia de Est şi în Dobrogea, şi are loc într-o marţi, a doua sau a treia săptămână după Paşti. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare și fiecare din cete face o păpuşă din lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici și cârpe colorate, îi pun flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-)Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în costumul popular specific zonei, cu cîmașă, ițari, opincuţe şi căciulă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian, numele diferind de la o zonă la alta.

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau îl pun pe o scândură și îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşti, pun fel de fel de flori, între care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, la răscruci sau în apropierea unor răscruci de drum, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns.

60433012_2072336779732057_2984124010037510144_nÎnainte de înmormântare, una dintre fete se face preot, alta dascăl, a treia duce steagul, adică o nuia sau o trestie cu o batistă albă în vârf, mergând înaintea popii, şi iarăşi una sau două fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul . În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:

Caloiene, Ene,/ Caloiene, Ene!/ Cum ne curg lacrimile/ Să curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile,/ Să umple şanţurile,/ Să crească legumile/ Şi toate ierburile!

Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă le-au murit. După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care este bocit din nou:

Iene, Scaloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/ De pomană că ţi-am dat,/ Apă multă şi vin mult/ Să dea Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!

A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a doua sau a treia joi după Paşti, ori în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost îngropat, îl dezgroapă şi-l bocesc iarăşi:

Caloiene, Ene,/ Mă-ta te căta/ Prin pădurea deasă,/ Cu inima friptă, arsă,/ Prin pădurea rară,/ Cu inima friptă, amară!

Fetele îl aduc în sat, îi sfărâmă trupul, simbolizând astfel moartea violentă, şi îl aruncă într-o fântână, într-un lac sau pe o apă curgătoare sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri,  Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmană, ori mai multe plăcinte şi alte bucate.

Copii_cu_Caloianul_in_satul_Bordei_VerdeCa şi celelalte denumiri legate de Caloian, şi ghizmană vine din limba tracă, anume din sintagma AKES-SAMENOS ”Grădini Divine; Grâne Bogate” (cf. grec. aghios ”sfânt”; rom. a semăna). În continuarea obiceiului românesc al Caloianului, flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului.

Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi alte produse. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian.

În unele sate din judeţele Ialomiţa şi Constanţa, alături de Caloian sau Scaloian, este bocită şi Caloiţa sau Scaloiţa, referindu-se cu siguranţă la Eurydike, doamna lui Orfeus, care pierise şi ea tot în împrejurări tragice. Cu privire la cele de mai sus se mai cuvine pomenit şi faptul că, iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor geto-daci, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat titlul de Caloian.

Pe alocuri, Caloianului i se zicea şi Muma Ploii, iar această variantă rarisimă a obiceiului a fost consemnată, la anul 1900, într-un supliment al Noii Reviste Române: ”Nu plouă, şi-i creapăt de se crapă pământul, pare c-ar căsca de zăduf, numai ce vezi pe babe că ies cu Muma Ploii, un chip de om făcut din humă şi îmbrăcat cu ţoale negre, ca să se înnoreze cerul, şi după ce-i descântă, cum ştiu ele, îl îngroapă la un loc umbros, pare c-ar ploua, dacă fac ele aşa”.

caloian3_0În Transilvania, mai exact în Țara Zarandului, la Ribița  și Uibărești, ritualului magico-agrar al Caloianului îi corespunde cel ce poartă numele de ”Muma ploii şi Muma soarelui”, în timp ce în alte zone transilvănene se numește „Tatăl Soarelui și Muma ploii“. Obiceiul a fost descoperit de profesorul Mihai Lapteș prin anii 1980, la Uibărești.

Caloianul se numără printre cele mai interesante manifestări folclorice româneşti de tip arhaic. Cu privire la originea lui, Burada spune că ea trebuie căutată într-o zeitate dacică.

Se evidenţiază totodată faptul că pe lângă mitul şi ritul fundamental, legat de zeul naturii şi vegetaţiei, obiceiul a antrenat după sine diverse elemente care se înscriu în sfera magiei, în aşa fel încât în unele variante, Caloianul este nu numai mitologie şi religie ci şi magie. În urma chestionarelor realizate de N. Densuşianu la sfârşitul sec. XIX, se pare că în trecut, acest ritual ar fi avut o dată fixă, la câteva zile după Paşti. În timp, ritualul a suferit divese influenţe, alterări, care au dus la realizarea ritualului în caz de necesitate, adică de secetă, sau de ploaie prea multă, când culturile erau ameninţate.

Caloianul, ca întrupare a zeului vegetaţiei, aminteşte după spusele lui M. Eliade, de Dumuzi – zeul sumerian al vegetaţiei sau de Osiris al egiptenilor ”ca fiu adevărat al apelor”.

În ritualul local, ”muma soarelui” şi ”muma ploii”, sunt fiecare simboluri ale Soarelui ca divinitate supremă cândva, la multe popoare, respectiv simbol al Ploii, entitate mitică, sacralizată în special la popoarele de agricultori, cum este cazul poporului român. În acest ritual are loc pedepsirea prin moarte a uneia dintre cele două divinităţi arhaice, simultan cu invocarea celeilalte, ”în sistemul gândirii magice, anularea uneia echivalând implicit cu afirmarea, cu promovarea celeilalte.”

Astfel, la Uibăreşti, ritualul se desfăşura în felul următor: un grup de copii, băieţi şi fete, sub 14 ani, confecţionau din pănuşi de porumb şi alte ierburi verzi, două păpuşi. Una dintre păpuşi reprezenta Soarele iar cealaltă Ploaia. Odată confecţionate aceste păpuşi, copiii se încingeau (se legau) cu frunze de iederă, papură şi flori, peste mijloc, iar fetele îşi puneau şi în păr, coroniţe vegetale. Astfel pregătiţi ei porneau la râu, însoţiţi de o femeie mai în vârstă, eventual bunica unuia dintre ei. Aici, vor îngropa una din cele doua păpuşi în nisip. Un băiat poartă păpuşa „muma soarelui”, iar o fată o poartă pe „muma ploii”. În general acest ritual se practica pentru aducerea ploii, în perioade de secetă. Atunci se îngropa păpuşa-soare, iar păpuşa-ploaie era „lansată” pe undele râului. În cazul în care ploile erau abundente procedeul era invers, încercându-se stoparea ploilor şi aducerea soarelui.

Se observă în acest ritual îmbinarea a două categorii de modalităţi magico-religioase pentru dirijarea principalelor fenomene ale naturii: ploaia şi căldura. Astfel, una dintre modalităţi este aceea de rugă. Prin incantaţii, prin rugă, forţele divine, sunt invocate să producă fenomenele de care are nevoie omul. Cealaltă metodă este aceea de pedepsire a divinităţii. Prin această metodă, omul încearcă să ameninţe, să batjocorească, să ucidă chiar zeul, încercând astfel să-şi impună voinţa.

unnamed

Aşa cum arătam mai sus, cele două metode sunt prezente în ritualul de la Uibăreşti. Păpuşa îngropată, reprezintă divinitatea, zeul care trebuie pedepsit, omorât. Atunci când este secetă sau căldură mare, zeul pedepsit, îngropat, va fi zeul-soare („mama soarelui”). Cealaltă divinitate care trebuia rugată, invocată, era cea a ploii, a vegetaţiei, adică „mama ploii”. Păpuşa care o reprezenta pe aceasta, era lăsată pe undele râului la vale, era lăsată să trăiască, să aducă ploaia fertilizatoare. Tot acestei divinităţi îi erau adresate următoarele versuri:

„Lai, lai, dodolai /Plouă, noruţ ploaie
Să curgă şiroaie/ Că de când n-o plouat
Pământul s-o uscat/ Marhăle or însătat.”
„Lai, lai, lai, dodolai/ Plouă cu ulcioru
Să stâmperi ogoru/ Plouă cu ciubăru
Să umpli părău.”
„Lai, lai, dodolai/ Plouă nori cu ploaie mare
Udă câmp, udă hotare/ Să-nflorească florile,
Sa să-nalţe grânele.”
„Lai, lai, lai, dodolai, / Iarba-n rât se veştejeşte
Frunza în codri păleşte/ livada nu mai rodeşte,
Hai negură, hai şi hai/ Hai negură cu ploaia
Să ne ude ţarina”
„Nourel de-argint/ Plouă pe pământ
Să fie rodu / Cât podu
Spicu cât voinicu/ Lanu de grâu
Pân’ la brâu/ Lanu’ de săcară
Pân’ la subsuoară/ Lanu’ de ovese
Până sus la mese.”
„Fugi, soare/ Că io vreau ploaie
În pâmânt şi în pietroaie/ Să nu arzi pământul
Să uşci grâu/ Să nu arzi ogoru
Să-i ducă grâu doru/ Fugi, Soare,
Că-i vremea lu’ Ploaie .”
„Lai, lai, lai, dodolai/ Dar-ar cerul dară
S-adoarmă Muma lu’ Soare
Să trezească Sfânta Ploaie
Că de când nu o plouat
Izvoarele s-or săcat/ Şi grânele s-or uscat.
Lai, lai, lai, dodolai/ Hai ploaie / Cu şiroaie
Să uz tăte văile/ Şi tăte câmpiile.”

 

Odată încheiat „ceremonialul păpuşilor”, copiii îşi continuă joaca pe malul râului, în nisip, sau scăldându-se în apa râului. Se observă astfel componenta ludică a acestui ceremonial. Copiii sunt supravegheaţi în ritualul-joc, de către femeia mai vârstnică. Cine ştie ce alt rol a mai avut în acest rit femeia vărstnică?. Probabil avea şi ea descântecele ei, pe care le spunea în taină pe tot parcursul ritualului.

Jocul copiilor la râu, continuă acum dezlănţuit, presărat însă de un anumit tip de poezioare:

„Vină ploaie/ Şi mă-nmoaie/ Şi mă du la eleşteu,/ Şi mă fă un curcubeu./ Un curcubău colorat/ Peste câmpuri sămănat.”

„Io mă bag într-o băltoacă/ Şî mă fac un pui de broască”

„Io mă urc pe un buştean/ Şî mă fac un boiştean”

„Io mă duc sub un buhaş/ Şî mă fac un iepuraş”

„Io mă urc pă un butuc/ Şî mă fac un pui de lup.”

Prin aceste versuri, probabil copiii vreau să sugereze bucuria întregii naturi, a tuturor componentelor sale la venirea ploii. După o perioadă lungă de secetă în care natura suferă, vegetaţia şi animalele de asemenea, mult aşteptata ploaie este primită cu încântare de tot ceea ce este viu.

Broaştele sunt un simbol al umidităţii, al ploii, de aceea şi sunt pomenite în aceste versuri de aducere a ploii. Asocierea dintre broaşte şi apă a făcut ca aceste animale să fie cunoscute ca păzitoare ale ploii.

Transformarea copiilor în animale poate avea legătură cu vechile ritualuri de iniţiere, care aveau ca totem la daci, şarpele, lupul sau mistreţul alb. În aceste ritualuri, neofitul era „înghiţit„ de animalul totem, suferind o moarte simbolică şi o nouă naştere, de această dată ca iniţiat, cunoscător al multor taine, ce nu erau la îndemâna tuturor.

Ritualul acesta de aducere a ploii îşi găseşte corespondentul şi în riturile de ploaie oficiate în plan creştin: ”în ruga „ de ploaie făcută de preot la ţarini şi la care participă tot satul, rugă adresată de regulă patronului bisericii, a cărui icoană este purtată în procesiune peste holde.

Din păcate, acest ritual nu se mai practică astăzi nici la Uibăreşti şi nici în restul arealului zărăndean. Ritualul respectiv este uitat, bătrânii care şi-l aminteau din vremea când fuseseră copii, nu mai sunt. Din fericire noi am putut lua cunoştinţă despre el datorită muncii de folclorist a domnului Marcel Lapteş.

 

 

Bibliografie:

-Enciclopedia Minerva, Cluj, 1929

-Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri- Editura Univers enciclopedic, București, 2017

-Adrian Bucurescu, Tradiții geto-dacice: Caloianul, în The Epoch Times România, 24. 05. 2013

-Stanciu Lucreția, Obiceiuri locale și legende din Ribița, Centrul local de informare și promovare turistică Ribița, jud. Hunedoara

3 gânduri despre „Caloianul- un obicei cu rădăcini traco-geto-dace”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: