Legenda prințesei Lera din Valea Chiojdului

Țara Luanei încântă și fascinează nu doar prin tainele și misterele ei sau prin frumusețea peisajului ci și prin legendele și tradițiile sale.

Iar dacă despre tainele și misterele Țării Luanei s-a tot vorbit în ultima vreme, dacă imagini cu peisajul încântător, uneori tăindu- ți răsuflarea, am tot văzut, despre tradiții și legende se știe încă foarte puțin. Iar dacă veți căuta în librării cărți cu legendele Țării Luanei va fi foarte dificil să găsiți vreuna. Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să vă prezint, încet-încet, pe rând, legendele acestui ținut cu adevărat fermecat. Și voi începe cu Legenda prințesei Lera din Valea Chiojdului, poate și pentru că este una dintre legendele care mie mi-au plăcut foarte mult.

Se povestește că în vremurile cele de demult trăia pe Valea Chiojdului un împărat. Probabil chiar împăratul Ler, cel vestit. Și era împăratul de o bunătate fără margini, că nici măcar o vietate cât de mică n-ar fi omorât. Și pentru bunătatea, dar și înțelepciunea sa, tare mult îl iubeau supușii săi.

Erau vremurile în care peste tot domnea armonia și pacea. Toate viețuitoarele se înțelegeau între ele, așa cum oamenii trăiau în înțelegere și armonie între ei, dar și cu natura. În țara împăratului erau grădini încântătoare, pajiști întinse și păduri nesfârșite, pline de umbră, de susur de izvoare și cântece de păsări.

Mare fu bucuria împăratului când află că împărăteasa îi va dărui un urmaș și la fel de mare ăi fu întristarea când la naștere împărăteasa muri. Dar își alungă repede tristețea căci trebuia să vegheze și să se ocupe de creșterea minunatei prințese pe care împărăteasa o adusese pe lume.

Prințesei îi dădu numele de Lera și se făcea tot mai frumoasă pe măsură ce creștea. La fel ca tatăl său, prințesa era de o bunătate rară. În jurul ei împrăștia bucurie și lumină. Timpul și-l petrecea prin grădină și prin pădure, iar cei mai buni prieteni ai săi erau păsările cerului și animalele pădurii. Împreună se jucau și se zbenguiau și nimic nu întuneca viața lor. Prințesei îi plăceau mult zmeura și mierea, iar apa unui pârâu ce sălta jucăuș printre pietre într-o vâlcea îi potolea setea , ademenind-o într-un mod aparte.

Într-o zi, pe când se îndrepta spre pârâu, cu pletele-i lungi fluturând în vânt, într-o poieniță din apropierea pârâului întâlni un tânăr de o frumusețe nemaiîntâlnită, care o lăsă mută de uimire. Flăcăul era dintr-un sat aflat mai la vale și se numea Cătun. Se afla în căutarea oilor pe care le pierduse, dar rămase și el uimit văzând-o pe prințesă, uitând de oi și cu inima bătându-i cu o putere necunoscută până atunci.

Din acea zi Cătun și Lera se întâlniră mereu, dar de fiece dată în alt loc, astfel ca alții să nu afle și să le tulbure fericirea. Numai păsările cerului și vietățile pădurii, prietenii prințesei, erau martori ai iubirii lor. Prințesa nu voia să-l întristeze deocamdată pe împărat, să-l facă să se gândească la faptul că ea îl va părăsi pentru a merge să trăiască la casa omului iubit cu care plănuia totuși să se căsătorească, de aceea nu-i spuse nimic despre ea și Cătun.

Și totuși, acesta nu era unicul motiv de îngrijorare. Căci, în toată armonia și pacea acelei împărății, se strecurase ceva dăunător. În pădure se stabilise de puțin timp un cioban răutăcios, a cărui unică plăcere era să se răzbune și să facă rău celorlalți oameni, singurul motiv fiind că-i vedea fericiți. Numele lui era Colânu și oamenii se fereau de el când îl vedeau prin sate, ascunzându-se, căci deja aflaseră de răutatea-i nefirească.

Colânu o băgase însă de seamă pe Lera și o dorea pentru el. Așa încât îi puse gând rău lui Cătun și hotărî să scape de el. Se gândi cum să facă și cum să dreagă, știind că numai prin viclenie l-ar putea înlătura și în niciun caz prin luptă, fiindcă era puternic, dar și curajos tânărul Cătun, pe cât era de frumos. După un timp găsi și modul în care să scape de flăcău. Cunoștea locul din care Cătun bea apă de obicei, așa că otrăvi acel loc, iar când flăcăul merse însetat să se răcorească, după ce bău din apă căzu ca secerat în brațele Lerei care-l însoțea.

Îngrozită, Lera a început să strige după ajutor. Dar totul a fost în zadar, căci nimeni n-o auzea. Era prea departe de sate. Mai striga, mai zgâlțâia pe Cătun, doar-doar  fusese numai o părere și s-ar fi trezit. Totul era zadarnic. Cătun rămânea nemișcat și mut și cu cât trecea timpul se răcea tot mai mult.

Fără putere, epuizată, la un moment dat Lera se așeză pe o piatră din apropiere, plângându-și amarnic iubitul. Atunci, Colânu care o pândea așteptând momentul prielnic, își făcu apariția. Lera, într-o străfulgerare înțelese totul. Când Colânu se apropie de ea vrând să o atingă prințesa nu mai stătu pe gânduri ci se aruncă de pe stâncă, dar înainte de asta l-a blestemat pe Colânu să se transforme în stană de piatră și să fie singur mereu.

Blestemul s-a împlinit, iar Colânu s-a transformat într-o stâncă. Ea se află în apropierea satului Lera, într-un loc singuratic, fiind mai mereu bătută de vânturi și ploi.

Satul Lera și-a luat numele de la frumoasa și nefericita prințesă, iar piatra de pe care se spune că s-ar fi aruncat se numește Piatra Lerei. Astăzi cei ce merg de la Cătina spre Chiojdu pot zări piatra pe marginea șoselei ce leagă aceste sate. În amintirea lui Cătun o nouă vatră de sat a luat numele acestuia, dar astăzi satul a dispărut fiind depopulat. Prin apropiere de Piatra Lerei curge un pârâu ce se spune că s-ar fi format din lacrimile prințesei la moartea lui Cătun. De aceea numele ce i-a fost dat este Gârla Lerei. Oamenii povestesc că atunci când e vreme rea sau după multe ploi, când apele pârâului curg vijelioase și învolburate, poți auzi strigătul Lerei ce-și cheamă iubitul: Că-tuuun, Că- tuuun! Trebuie doar să știi să asculți în liniște, cu inima și sufletul!

MARI M.